ICCJ. Decizia nr. 6118/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Reclamanții S.M.M., AI.M., M.R., G.R., judecători la Tribunalul București, G.D.M., judecător la Curtea de Apel Ploiești, I.I.C., judecător la Tribunalul Argeș, detașați la Consiliul Superior al Magistraturii, P.A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța, N.A.R., procuror la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, T.N., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București, detașați la Consiliul Superior al Magistraturii, M.S.M., I.R., C.O., T.A., M.C.M., P.C., Ș.A., M.I.C., S.G., T.M., M.D.E., B.A., T.S.M., personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și I.M., judecător la Curtea de Apel Timișoara (detașată la Consiliul Superior al Magistraturii până la data de 15 octombrie 2010 au formulat, în conformitate cu art. 18 alin. (2) din anexa nr. VI din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Superior al Magistraturii plângere împotriva deciziilor nr. 154/2010, nr. 154bis/2010, nr. 155/2010 și nr. 155bis/2010 ale Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, prin care li s-au respins contestațiile îndreptate împotriva deciziei nr. 101/2010 a Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, solicitând anularea celor 5 decizii și obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare pentru acordarea salariului integral începând cu data de 03 iulie 2010, calculat în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din anexa VI la Legea cadru nr. 330/2009, sus-menționată, fără diminuarea acestuia cu procentul de 25%, stabilit potrivit Legii nr. 118/2010 și respectiv, obligarea Consiliul Superior al Magistraturii la plata acestor drepturi, atât pentru trecut, cât și pentru viitor.
în motivarea cererii, reclamanții au susținut că prin decizia nr. 101/2010 a Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, s-a dispus diminuarea cu 25%, conform anexelor la decizii, a cuantumului brut al indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, ale judecătorilor și procurorilor detașați în cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul aparatului Consiliului Superior al Magistraturii și ale inspectorilor din cadrul Inspecției Judiciare de pe lângă Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin întâmpinarea sa, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat următoarele excepții: lipsa calității sale procesuale pasive (cu motivarea că reclamanții nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Finanțelor Publice, calitatea de ordonator principal de credite în cazul reclamanților o are Ministerul Justiției, iar reclamanții nu se pot adresa direct Ministerului Finanțelor Publice cu solicitarea, fie și pe cale judecătorească, de alocare de fonduri, această prerogativă fiind stabilită prin Legea nr. 500/2002 în sarcina exclusivă a ordonatorilor principali de credite); necompetența generală a instanțelor judecătorești (prin cerere tinzându-se la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin solicitarea de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la efectuarea unui demers care ar fi trebuit îndeplinit pe cale administrativă și cu care Ministerul Finanțelor Publice nu a fost niciodată învestit); inadmisibilitatea cererii pentru neurmarea procedurii prealabile față de Ministerul Finanțelor Publice în raport de solicitarea de alocare de fonduri, raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și lipsa calității procesuale active a reclamanților față de cererea de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la alocarea de fonduri (cu motivarea că între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un raport juridic din care să rezulte drepturi și obligații reciproce, iar o astfel de acțiune nu este posibilă față de caracterul imperativ de drept public al actelor normative care reglementează procedura de deschidere a creditelor bugetare).
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3979 din 6 iunie 2011 a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive, invocate de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Totodată, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că excepțiile sunt neîntemeiate. Calitatea procesuală activă a reclamanților nu este dată în cauză de existența unui raport juridic direct cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ci de calitatea reclamanților (personal auxiliar de specialitate și personal conex) de contestatori ai deciziilor anterior menționate, față de care și-au exercitat dreptul la plângere conform art. 27 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009 și de calitatea reclamantei C.V. de contestatoare a Ordinului din 23 iulie 2010. Față de caracterul accesoriu al capătului de cerere menționat anterior, se constată că reclamanții justifică calitatea procesuală activă prin prisma capătului principal, iar aspectele invocate de pârât țin de analiza fondului cererii accesorii, la care s-ar ajunge dacă ar fi primite capetele principale de cerere.
Calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice este justificată tocmai prin petitul accesoriu formulat de reclamanți, iar nu de calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată.
Și excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești este neîntemeiată, existența unor raporturi de drept public bazate pe dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice între pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și pârâtul Ministerul Justiției neputând constitui temeiul excluderii de la controlul judecătoresc a unei cereri precum cea formulată de reclamanți.
Excepția inadmisibilității capătului accesoriu pentru neurmarea procedurii prealabile față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este nefondată în considerarea caracterului accesoriu al acestui petit.
Cât o privește pe reclamanta C.V., neîndeplinirea procedurii prealabile ar putea fi raportată, de asemenea, numai la capătul principal al cererii.
Cum în speță, nu există dovada comunicării către reclamantă a Ordinului din 23 iulie 2010, nu se impunea urmarea unei proceduri prealabile.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție. Art. 8, 17 și 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de asemenea invocate de reclamanți, nu au incidență în cauză.
Dispozițiile relevante din Carta socială europeană revizuită, adoptată în 1996 și ratificată de România prin Legea nr. 74/1999 sunt cele din art. 1 pct. 2 care prevede angajamentul statelor în protecția de o manieră eficientă a dreptului lucrătorului de a-și câștiga existența printr-o muncă liber întreprinsă, art. 4 care reglementează dreptul la o salarizare echitabilă, pentru a cărui asigurare, statele se angajează, printre altele, să recunoască dreptul lucrătorilor la o salarizare suficientă, care să le asigure acestora, precum și familiilor lor un nivel de trai decent, art. 20 privitor la nediscriminare neputând fi implicat în argumentație, pentru motivele arătate anterior.
Conform art. G din partea a V-a a Cartei, exercitarea drepturilor enunțate poate face obiectul unor restricții sau limitări prescrise prin lege și care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A.I.M., P.A., N.A.R., M.S.M. și I.R.
Recurenții au susținut, în esență, că în motivarea sentinței atacate se invocă două hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului din care ar rezulta că dreptul la salariu poate fi diminuat (cauza Aizpurua Ortiz c. Spaniei și Kjartan Asmunssan c. Islandei), or aceste două hotărâri nu au nicio relevanță pentru că în prima cauză nu s-a atacat dreptul la pensie, iar cea de-a doua a apărut dintr-o eroare materială.
Nici hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lela c. Croației și cauza Vilho Eskelinen c. Finlanda nu sunt relevante, deoarece în prima cauză obiectul îl constituie un pretins drept privind o compensare a deplasărilor unor polițiști din Finlanda și așa cum a reținut Curtea, nu a avut nicio reglementare legală.
Recurenții au susținut și că, pe bună dreptate instanța de fond a reținut că dreptul salarial este un drept de proprietate, însă, nu arată în ce măsură reducerea cu un sfert din veniturile salariale este proporțională cu scopul urmărit de legiuitor.
Pe lângă încălcarea dreptului de proprietate, recurenții arată că au fost încălcate și prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Printr-o ultimă critică, recurenții au susținut că prin raportarea scopului propus de legiuitor, respectiv salvarea economiei naționale, la cerințele art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, măsura privării de proprietate prin tăierea salariilor bugetarilor reprezintă o discriminare pe criterii de statut social, de apartenență la alegerea profesiei pentru că scopul este unul general, la nivel de țară, iar măsura privește numai anumite categorii socio-profesionale.
înainte de a examina motivele de recurs invocate în cauză, înalta Curte constată că recursul este inadmisibil.
Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Astfel, atât actele contestate, pe de o parte, cât și hotărârea ce face obiectul recursului de față, pe de altă parte, au fost date, în aplicarea prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Potrivit art. 18 alin. (1) din anexa VI la Legea nr. 330/2009 - Lege cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Titlul "Reglementări specifice personalului din sistemul justiției", secțiunea a 2-a Salarizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului de specialitate juridică asimilat acestora, precum și a magistraților - asistenți: "Judecătorii, procurorii, personalul de specialitate juridică asimilat acestora și magistrații-asistenți, nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariate, prin act administrativ al ordonatorului principal de credite, pot face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ, la organele de conducere ale Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale Curților de Apel sau Parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile".
De asemenea, prin alin. (2) al aceluiași art. se precizează că: "împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile colegiului de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărârii. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile".
Aceste dispoziții au caracter special, derogatoriu atât de la prevederile art. 299 C. proc. civ., cât și ale art. 20 din Legea nr. 554/2004.
înalta Curte subliniază faptul că procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite judecătorilor, procurorilor, personalului de specialitate juridică asimilat acestora și magistraților-asistenți din cadrul instanțelor judecătorești și a Parchetelor de pe lângă acestea, începând cu data de 01 ianuarie 2010 în baza Legii nr. 330/2009, reglementată de art. 18 din anexa VI la Legea nr. 330/2009, are un caracter special în raport cu procedura generală de contestare a actelor administrative, reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
în cauza de față, recurenții-reclamanți au formulat plângere împotriva deciziilor nr. 154/2010, nr. 154bis/2010, nr. 155bis/2010 ale Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, prin care li s-au respins contestațiile îndreptate împotriva deciziei nr. 101/2010 a Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
Față de obiectul acțiunii reclamanților, precum și de temeiul de drept al acesteia, respectiv dispozițiile art. 18 din anexa VI a Legii nr. 330/2009, sentința recurată are caracter irevocabil.
Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 18 alin. (2), anexa VI la Legea nr. 330/2009, împotriva hotărârii pronunțate nu se putea declara recurs.
După data de 1 ianuarie 2011, dispozițiile legale citate au fost preluate de art. 7 alin. (1) și (2) din capitolul VIII - "Reglementări specifice personalului din sistemul justiției", Secțiunea I - "Dispoziții comune" din anexa nr. VI - "Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, potrivit cărora: "Art. 7 - (1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la Colegiul de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale Curților de Apel sau Parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.
(2) împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile".
Or, în conformitate cu prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., pot fi atacate cu recurs, hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională.
Cum sentința pronunțată de Curtea de Apel București nu se circumscrie categoriilor de hotărâri prevăzute de art. 299 alin. (1) C. proc. civ., întrucât este irevocabilă, constatându-se întemeiată excepția inadmisibilității recursului, acesta urmează a fi respins ca atare.
în consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul ca inadmisibil.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6129/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6115/2011. Contencios → |
|---|
