ICCJ. Decizia nr. 6153/2011. Contencios. Anulare acte administrative emise de C.N.V.M. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6153/2011
Dosar nr. 8504/2/2009
Şedinţa publică de la 14 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07 septembrie 2009, reclamanta SSIF M. SA a solicitat, în contradictoriu cu intimata Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, anularea Ordonanţei de sancţionare nr. 712 din 05 decembrie 2008 şi a Deciziei nr. 337 din 03 martie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele atacate autoritatea publică pârâtă şi-a depăşit limitele marjei de apreciere întrucât s-a emis o ordonanţă în condiţiile în care ar fi trebuit să se emită o decizie, conform art. 9 şi ordonanţa este nemotivată. De asemenea, marja de apreciere a fost depăşită şi prin faptul că s-a aplicat sancţiunea retragerii autorizaţiei de funcţionare, care este o sancţiune complementară, fără aplicarea, în prealabil a unor sancţiuni principale şi fără respectarea regulilor speciale incidente în cazul administrării speciale. In fine, s-a arătat că retragerea autorizaţiei nu poate avea drept consecinţă dizolvarea societăţii iar obligativitatea convocării A.G.A. nu „echivalează cu obligativitatea constatării dizolvării”.
2. Hotărârea Curţii de apel.
Prin sentinţa civilă nr. 3608 din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SSIF M. SA, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Ordonanţa nr. 712 din 05 decembrie 2008 C.N.V.M. a dispus retragerea, începând cu data de 05 decembrie 2008 a autorizaţiei de funcţionare a SSIF M. SA impunând societăţii să comunice adresa sediului unde va fi păstrată arhiva societăţii şi să nominalizeze persoanele care vor răspunde de gestionarea arhivei societăţii şi obligând administratorii să convoace adunarea generală care să constate dizolvarea societăţii.
Prin decizia 337 din 03 martie 2009 a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva ordonanţei 712/2008.
A mai reţinut prima instanţă că interpretarea coroborată a normelor cuprinse în statutul C.N.V.M. duce, însă, la concluzia că emiterea unei ordonanţe în cazul de faţă este conformă cu legea.
Astfel, în speţă s-a aplicat sancţiunea contravenţională a retragerii autorizaţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (2) lit. d) din Statut. Coroborând cele două alineate citate mai sus se constată că retragerea autorizaţiei se dispune prin decizie însă nu atunci când este vorba de o sancţiune contravenţională, întrucât sancţiunile contravenţionale, ca şi categorie a sancţiunilor administrative, se dispun prin ordonanţă.
Oricum, a constatat prima instanţă că neexistând condiţii diferite de emitere pentru cele două categorii de acte administrative, anularea actului nu ar putea interveni pentru simplul fapt că a fost intitulat în mod greşit. Nerespectarea unei condiţii de formă în cazul emiterii unui act administrativ nu atrage nulitatea actului, în lipsă de dispoziţie expresă, decât dacă viciul constatat este de natură să producă o vătămare şi această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
În ceea ce priveşte motivarea actului s-a apreciat că emitentul actului a făcut trimitere la rezultatul controlului tematic efectuat la societate, ordonanţele anterioare de aplicare a unor sancţiuni, conduita continuă a societăţii de a nu respecta legislaţia pieţei de capital. Din acest punct de vedere, a constatat prima instanţă că sunt suficiente detalii pentru a se considera că emitentul actului şi-a justificat atât în drept cât şi în fapt măsura luată.
În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantei în sensul că sancţiunea retragerii autorizaţiei este o sancţiune complementară şi ar fi trebuit aplicată gradual, doar după epuizarea celorlalte sancţiuni, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 17 alin. (2) din O.U.G. 25/2002 retragerea autorizaţiei nu este reglementată ca o sancţiune complementară care să poată fi dispusă doar alături de alte sancţiuni principale. Fiind vorba de o sancţiune principală, ea poate fi aplicată fără a fi necesară aplicarea altor sancţiuni iar în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii nimic nu împiedica emitentul să opteze pentru această sancţiune dacă faptele constatate sunt suficient de grave sau dacă comportamentul societăţii sancţionate are un caracter continuu.
Curtea de apel a constatat că aplicarea unei sancţiuni contravenţionale nu depinde de parcurgerea procedurii administrării speciale.
Referitor la consecinţele retragerii autorizaţiei, prima instanţă a apreciat că, în condiţiile în care societatea nu mai este autorizată să desfăşoare activităţi pe piaţa de capital, obiectul de activitate al acesteia nu mai poate fi realizat, fapt care atrage dizolvarea societăţii.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SSIF M. SA invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta nu şi-a structurat criticile formulate în motive de recurs, reiterând susţinerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte reţine că, din modul în care au fost expuse, acestea vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 25/2002 respectiv prevederile art. 9 alin .(1) şi (5) precum şi în Legea nr. 297/2004, art. 268 şi 269.
În concret, recurenta susţine că intimata Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a încurcat natura juridică a actului administrativ emis, şi astfel „a încălcat prevederile art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 25/2002” precum şi faptul că instanţa de fond nu a constatat încălcarea prevederilor art. 9 alin. (5) din O.U.G. nr. 25/2002 şi art. 268 şi art. 269 din Legea nr. 297/2004.
Motivează recurenta că intimata în mod abuziv a emis Ordonanţa nr. 712 din 05 decembrie 2008 cu toate că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 269 din Legea nr. 297/2004, iar culpa C.N.V.M.-ului a fost reţinută şi de Tribunalul Bihor, care, prin sentinţa civilă nr. l27/COM/2010 pronunţată în dosarul nr. 2714/11 l/COM/2009, a obligat-o la plata unor despăgubiri în favoarea investitorilor în cuantum total de 7.592.041,74 lei.
4. Apărarea intimatei.
Prin întâmpinarea depusă la 28 octombrie 2011 intimata Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata arată că Ordonanţa C.N.V.M. nr. 712 din 05 decembrie 2008 a fost emisă cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale şi regulamentare aplicabile speţei.
Cu privire la afirmaţiile recurentei privind culpa C.N.V.M. reţinută prin hotărâre judecătorească, susţine că într-adevăr prin Sentinţa comercială nr. 127/COM din 28 ianuarie 2010, Tribunalul Bihor, a admis acţiunea şi a dispus obligarea C.N.V.M. la plata sumei, majorate de 7.592.041,74 lei, dar apelul declarat de către C.N.V.M. împotriva Sentinţei comerciale nr. 127/COM din 28 ianuarie 2010 a fost admis de către Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 27/C/2011, şi mai mult cele două cauze au natură juridică diferită.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Ordonanţa C.N.V.M. nr. 712 din 05 decembrie 2008 şi Decizia C.N.V.M. nr. 337 din 03 martie 2009.
Prin Ordonanţa C.N.V.M. nr. 712 din 05 decembrie 2008, recurenta-reclamantă SSIF M. SA a fost sancţionată cu retragerea autorizaţiei de funcţionare începând cu data de 05 decembrie 2008.
Art. 2 al acestui act administrativ prevede obligaţia societăţii, prin administratorii săi, de a comunica C.N.V.M. adresa sediului la care va fi păstrată arhiva societăţii, care va păstra toate evidenţele şi înregistrările S.S.I.F. aferente activităţii desfăşurate de societate pe parcursul funcţionării acesteia, precum şi obligaţia de a nominaliza persoanele care vor răspunde de gestionarea arhivei societăţii după retragerea autorizaţiei de funcţionare. cu precizarea datelor de identitate şi a adresei acestora.
În termen de maximum 30 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei contestate, administratorii societăţii aveau obligaţia de a convoca adunarea generală a acţionarilor proprii care să constate dizolvarea societăţii. în aplicarea dispoziţiilor art. 227 alin. (1) lit. b) şi d) din legea nr. 31/1990R privind societăţile comerciale, cu modificările ulterioare (art. 3).
Prin Decizia nr. 337 din 03 martie 2009. C.N.V.M. a respins contestaţia ca nefondată.
Prima instanţă, pentru argumentele expuse la pct. I.2, a respins cererea ca neîntemeiată.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate e recurentă a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că este legală pentru motivele care succed.
Astfel, prin Ordonanţa C.N.V.M. nr. 712 din 05 decembrie 2008 s-a aplicat sancţiunea contravenţională a retragerii autorizaţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (2) lit. d) din Statutul C.N.V.M. care prevăd că . „În cazul nerespectării legilor care guvernează pieţele de capital, pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate, organismele de plasament colectiv în valori mobiliare sau a reglementărilor sale, C. N.V.M. poate dispune sesizarea organului de urmărire penală, pentru situaţia când fapta săvârşită constituie infracţiune, potrivit reglementărilor specifice, sau aplicarea, după caz, a următoarelor sancţiuni contravenţionale: […] d) retragerea autorizaţiei”.
Referitor la analiza motivului de nelegalitate privind natura juridică a actului administrativ atacat, Înalta Curte, constată că prima instanţă a analizat prevederile normative incidente respectiv art. 9 alin. (1) şi (2) şi respectiv art. 17 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 25/2002 şi a reţinut în mod corect că retragerea autorizaţiei de funcţionare se dispune prin decizie însă nu atunci când este vorba despre o sancţiune contravenţională, întrucât sancţiunile contravenţionale, ca şi categorie a sancţiunilor administrative, se dispun prin ordonanţă şi chiar dacă s-ar admite că măsura retragerii autorizaţiei ar fi trebuit dispusă printr-o decizie, emiterea unei ordonanţe nu poate fi considerată vătămătoare şi, oricum, vătămarea ar putea fi înlăturată prin recalificarea actului ca decizie.
Totodată s-a avut în vedere şi susţinerea reclamantei potrivit căreia ordonanţa nu este motivată. În ceea ce priveşte motivarea actului administrativ atacat s-a reţinut că emitentul actului a făcut trimitere la rezultatul controlului tematic efectuat la societate, ordonanţele ulterioare de aplicare a unor sancţiuni şi conduita reclamantei de a nu respecta legislaţia pieţei de capital, contextul factual al cauzei de faţă nefiind contestat de recurenta-reclamantă.
Înalta Curte, nu poate reţine critica generică a recurentei-reclamante privind încălcarea prevederilor art. 268 şi 269 din Legea nr. 297/2004 în condiţiile în care prin hotărârea recurată prin actul administrativ atacat şi întâmpinarea intimatei sunt expuse pe larg motivele care au determinat luarea măsuri de retragere a autorizaţiei de funcţionare, cu respectarea procedurii care trebuie să fie parcursă pentru retragerea autorizaţiei de funcţionare în ipoteza administrării speciale, astfel cum este prevăzută în Legea nr. 297/2004.
Litigiul la care face referire recurenta are ca obiect pretenţii iar prezenta cauză vizează legalitatea unor acte emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în cadrul unei cereri în contencios administrativ.
În concluzie, Înalta Curte, constată că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 3041 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, potrivit căreia hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, este nefondat.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.
Pentru toate considerentele expuse la pct. II 1, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SSIF M. SA Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 3608 din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6151/2011. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 6158/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
