ICCJ. Decizia nr. 6163/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6163/2011
Dosar nr. 4926/1/2011
Şedinţa publică de la 20 decembrie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin decizia nr. 1649 din 18 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost respinse recursurile declarate de C.G. şi de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 2124 din 4 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond este corectă, întrucât recurenta-pârâtă C.G. a formulat notificare, potrivit Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Călimăneşti-Căciulata, judeţul Vâlcea, pe care l-a evaluat la 5 miliarde în luna iunie 2001, făcând precizarea că a primit despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995.
Unitatea deţinătoare a emis Decizia nr. 6 din 14 mai 2002 prin care au fost acordate despăgubiri în echivalent sub formă de titluri de valoare folosite exclusiv în procesul de privatizare, pentru diferenţa faţă de despăgubirile acordate în baza Legii nr. 112/1995, decizie care nu a fost contestată de titulara ei.
Ministerul Finanţelor Publice a emis titlurile de valoare nominală, dar pentru că nu au fost valorificate până la modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dosarul a fost înaintat Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea convertirii acestora în titlu de despăgubiri potrivit art. 29 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Instanţa de recurs a reţinut că problema de drept dedusă judecăţii este aceea dacă în cadrul procedurii prevăzute de art. 29 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, C.C.S.D. poate, or nu, emite decizie de restituire în natură a imobilului pentru care au fost eliberate titluri de valoare nominală.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 „Titlurile de valoare nominală emise de Ministerul Finanţelor Publice în temeiul art. 30 din Legea nr. 10/2001, republicată, până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi nevalorificate în cadrul unei oferte de capital disponibil emisă în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 498/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se convertesc prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în titlu de despăgubire”.
Din interpretarea textului rezultă că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu s-ar aplica în cazul în care, în baza deciziei/ dispoziţiei unităţii deţinătoare, au fost emise titluri de valoare nominală.
De altfel, la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri din care rezultă că însăşi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a avut aceeaşi interpretare în alte cauze (Decizia nr. 728 din 25 mai 2006 a C.C.S.D. privind pe Bartoş Elena prin care s-a respins cererea de restituire în natură a unei cote dintr-un imobil, cotă pentru care au fost acordate despăgubiri, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005 prin convertirea titlurilor de valoare nominală de către autoritatea publică cu motivarea că titulara deciziei a solicitat convertirea titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubire).
Decizia nr. 728 din 25 mai 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost contestată, iar contestaţia a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 215 din 18 aprilie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 28 din 9 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unitatea deţinătoare fiind tot S.R.I.
Practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este în acelaşi sens, respectiv în condiţiile în care nu a fost contestată decizia/ dispoziţia unităţii deţinătoare prin care au fost acordate titluri de valoare nominală şi a fost formulată cerere de convertire a titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubire, nu se mai poate analiza posibilitatea restituirii în natură de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare reclamanta C.G., invocând motivul de contestaţie prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., respectiv omisiunea instanţei de recurs de a cerceta unele din motivele de modificare sau casare a sentinţei.
În dezvoltarea acestui motiv de contestaţie în anulare, contestatoarea susţine că nu a fost analizat motivul de recurs referitor la inadmisibilitatea acţiunii, în sensul că atât din economia Legii nr. 247/2005, cât şi din dispoziţiile Legii nr. 10/2001, rezultă că nu există cale de atac împotriva deciziei de restituire în natură a imobilului.
Astfel, reclamanta făcând parte din sistemul organelor statului, nu poate contesta măsura restituirii in natura dispusa de autoritatea statului (conform art. 29.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005) ce este investita cu plenitudine de competenta in aplicarea /verificarea legalităţii aplicării măsurii restituirii in natura de către celelalte entităţi ale statului, in procedura de soluţionare a notificărilor.
Nu se poate considera că reclamanta este îndreptăţită să conteste decizia de restituire nici în raport de prevederile art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru că nu este vorba de o decizie din cele vizate de art. 19 (textul vizează exclusiv deciziile prin care s-au stabilit despăgubiri), ci de o decizie de restituire în natură, emisă în baza art. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Aceasta concluzie este impusă de chiar interpretarea sistematică a dispoziţiilor Titlului VII: art. 19 face parte din Capitolul VI - Căi de atac in justiţie; iar art. 21 face parte dintr-un capitol subsecvent, distinct, respectiv capitolul VII - Dispoziţii tranzitorii si finale (care în cadrul său nu mai prevede vreo cale de atac împotriva deciziei de restituire în natură, ci face referire expresa exclusiv la valoarea juridică a deciziei de restituire in natură, prin trimitere la dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/ 2001).
La aceasta concluzie conduce si interpretarea teleologica a art. 21 ce face referire la Legea nr. 10/2001 si în consecinţa, la principiul restituirii in natura instituit de art. 1 (teza 1) coroborat cu art. 7 alin. (1) si art. 9 din Legea nr. 10 /2001.
Contestatoarea mai invocă împrejurarea că instanţa de recurs a avut în vedere doar parţial situaţia de fapt, stabilindu-se că procedura restituirii prin echivalent era finalizată, în realitate Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor procedând corect la emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului, în virtutea prerogativelor sale de verificare a legalităţii respingerii cererii de restituire în natură formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Se precizează de către contestatoare, că în procedura de verificare a legalităţii respingerii cererii de restituire de către Serviciul Român de Informaţii, acesta din urmă a fost invitat pentru lămurirea situaţiei juridice, iar din actele ataşate nu a rezultat că imobilul notificat este destinat desfăşurării activităţilor specifice acestui serviciu (în sensul pct. 29 din anexa Legii nr. 213/ 1998).
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivul de contestaţie în anulare invocat, Înalta Curte, constată că prezenta contestaţie este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 318, teza a II-a C. proc. civ. hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie „când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.
În acest sens, Înalta Curte, constată că prin decizia atacată, instanţa de recurs a analizat prioritar excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că dispoziţiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu fac nici o distincţie între deciziile reprezentând titlu de despăgubire şi cele prin care s-a dispus restituirea în natură, iar „inadmisibilitatea nu poate fi analizată în raport de modul de aşezare al textelor în cuprinsul legii”. Rezultă că instanţa de recurs a analizat acest motiv de recurs, dar pentru argumentele expuse, nu şi l-a însuşit.
De asemenea, instanţa de recurs s-a referit şi la motivul de recurs referitor la cenzurarea etapei procedurii administrative în baza Legii nr. 10/2001, apreciind că dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică în cazul în care, pe baza deciziei (dispoziţiei) unităţii deţinătoare, au fost emise titluri de valoare nominală. În termenul stabilit de lege pentru acceptarea ofertei, contestatoarea C.G., prin adresa înregistrată la Biroul de Relaţii cu Publicul sub nr. 37041 din 11 noiembrie 2002, a comunicat către S.R.I. acceptul său cu privire la oferta de restituire în echivalent, sub formă de titluri de valoare folosite exclusiv în procesul de privatizare, în baza dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată.
În consecinţă, decizia menţionată a rămas definitivă prin acceptarea acesteia, contestatoarea neexercitând nici una din căile de atac stabilite de lege.
Referitor la obligaţia verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, instanţa de recurs a analizat şi acest motiv de recurs, stabilind însă că procedura de convertire a titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubire, prevăzută de art. 29 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu include şi verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire a imobilului notificat.
Pentru considerentele menţionate, Înalta Curte, constată că motivul de contestaţie în anulare invocat de contestator nu este incident în speţă, instanţa de recurs analizând în integralitatea lor motivele de recurs invocate de recurentă, contestaţia urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de C.G. împotriva deciziei nr. 1649 din 18 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6159/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6172/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
