ICCJ. Decizia nr. 651/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 651/2011
Dosar nr.1079/57/2010
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.H. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 8629 din 19 iulie 2010 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 8629 din 19 iulie 2010 emise de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la legalitatea şi temeinicia celor două acte atacate.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că activitatea desfăşurată a fost supusă unui control fiscal, verificându-se respectarea legislaţiei fiscale în perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009, perioadă în care a încheiat 40 de contracte şi 7 antecontracte de vânzare-cumpărare bunuri imobile cu destinaţia de locuinţe, stabilindu-se prin actele administrativ-fiscale a căror suspendare se solicită, în mod netemeinic şi nelegal, în opinia reclamantului, T.V.A. suplimentară de 1.136.663 RON, la care au fost calculate majorări şi dobânzi de întârziere în cuantum de 835.734 RON.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia prematurităţii cererii, cu motivarea că aceasta este formulată înainte de expirarea termenului pentru formularea contestaţiei administrative şi excepţia lipsei de interes, decurgând din faptul că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea ca persoană fizică autorizată, autorizaţie care a expirat. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de suspendare, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa nr. 202/F/CA din 7 septembrie 2010, Curtea de Apel Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile prematurităţii cererii şi lipsei de interes invocate de autoritatea pârâtă şi a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul C.H. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Referitor la excepţia prematurităţii cererii de suspendare, a avut în vedere caracterul executoriu al actului administrativ în general, şi a celui fiscal în special, dreptul de a cere în justiţie suspendarea executării acestuia născându-se la momentul emiterii lui de către autoritatea publică competentă.
Exercitarea contestaţiei administrative şi a procedurii prealabile în general constituie o condiţie procedurală de admisibilitate a cererii de suspendare, condiţie îndeplinită în cauză, reclamantul exercitând recursul graţios concomitent cu înregistrarea cererii de suspendare.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, prima instanţă a constatat că demersul judiciar al reclamantului şi scopul urmărit de acesta dovedesc în mod evident interesul său, ca folos practic, neavând relevanţă împrejurarea că sediul reclamantului, ca persoană fizică autorizată, a expirat.
Pe fondul cauzei, instanţa Curţii de apel a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi anume, cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
În speţă, prin Decizia de impunere privind taxa pe valoarea adăugată şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală la persoane fizice care realizează venituri din activităţi economice nedeclarate organelor fiscale nr. 8629 din 19 iulie 2010 s-au stabilit în sarcina reclamantului obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 1.136.663 RON, reprezentând T.V.A., şi majorări de întârziere în cuantum de 835.734 RON.
Prima instanţă a constatat că aspectele reţinute de organul fiscal sunt neperceperea T.V.A. pentru avansurile încasate la încheierea a 33 de contracte de vânzare-cumpărare, avansuri ce în totalitatea lor au determinat baza de impunere şi care, pe măsura încasării lor, au determinat exigibilitatea T.V.A. conform art. 1342 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 571/2003.
Instanţa a mai observat că din contractele de vânzare-cumpărare invocate de reclamant nu rezultă că cele afirmate de acesta - în sensul că s-a reţinut în actele atacate că în contracte nu se arată perceperea cotei de T.V.A. - ar fi veridice, stipulându-se cu titlu general pentru fiecare contract că „suma achitată cu titlu de avans de (...) nu poartă T.V.A., iar diferenţa de preţ de (...) are T.V.A. inclus”, deducându-se, la o aparentă cercetare, că taxa n-a fost colectată la încasarea avansurilor respective, astfel că aceste critici nu sunt de natură a înfrânge prezumţia de legalitate a actului atacat.
Referitor la îndeplinirea condiţiei privind iminenţa producerii unei pagube în patrimoniul reclamantului, a apreciat că aspectele învederate de acesta în legătură cu o eventuală executare silită cu sume mai mari decât datorează în mod legal şi întoarcerea executării cu mare întârziere în cazul anulării actelor administrativ-fiscale în litigiu, nu sunt de natură să conducă la o astfel de concluzie.
3. Recursul declarat în cauză de C.H.
Împotriva hotărârii Curţii de apel a formulat recurs reclamantul C.H., indicând, în drept, dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul susţine că prima instanţă a aplicat greşit legea, respectiv dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t), precum şi art. 1251 pct. 28 Cod fiscal şi art. 137 din acelaşi cod.
În esenţă, recurentul arată că actele administrativ-fiscale sunt nelegale întrucât ignoră faptul că momentul colectării T.V.A. reprezintă momentul achitării facturii de către cumpărător.
Calculul organelor de inspecţie, pe care Curtea de apel a omis să-l verifice, este eronat întrucât stabileşte ca bază de impunere nu doar contraprestaţia obţinută de recurent de la cumpărător, ci întregul preţ, care includea T.V.A. colectat, urmând a se percepe T.V.A. la T.V.A.
Referitor la paguba iminentă, recurentul susţine că executarea sumei stabilite de organele fiscale este de natură să creeze un dezechilibru major în activitatea sa, creându-i un prejudiciu dificil de reparat în viitor.
Pentru dovedirea acestei condiţii, recurentul a ataşat, potrivit art. 305 C. proc. civ., înscrisuri referitoare la situaţia sa financiară: Contractul de credit şi de garanţie din 8 februarie 2008 şi Actul adiţional la Contractul încheiat cu C.E.B. SA, plan rambursare credit, fişa privind impozitul pe veniturile realizate din salarii pentru anul 2009, adeverinţa cu veniturile salariale în perioada iulie - septembrie 2010 eliberată de SC C. SA.
4. Apărările formulate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu
Prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 31 ianuarie 2011 intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a insistat asupra dispoziţiilor legale în baza cărora s-a calculat T.V.A. suplimentară: art. 1342 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003, arătând că avansurile încasate de reclamant nu sunt exceptate de la taxare, fiind incluse în baza de impozitare.
Referitor la condiţia pagubei iminente, intimata a arătat că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă în acest sens, deşi, potrivit art. 1169 C. civ., avea o atare obligaţie.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor intimatei, precum şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, cu o cerere de suspendare, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a Deciziei de impunere nr. 8629 din 19 iulie 2010 privind T.V.A. şi alte obligaţii fiscale emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu - Activitatea de Inspecţie Fiscală - Serviciul de Inspecţie Fiscală Persoane Fizice, precum şi a Raportului de inspecţie fiscală cu aceleaşi dată, număr şi emitent.
Recurentul-reclamant a depus cauţiunea în cuantum de 80.000 RON, conform art. 215 alin. (2) C. proCod Fiscal, însă, după cum s-a arătat la pct. I.2 din decizie, prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile „cazului bine justificat” şi „pagubei iminente”.
Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:
„În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate”.
Analizând în concret, dacă elementele furnizate de reclamant sunt de natură a crea „o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ” în sensul definiţiei legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 prima instanţă a ajuns la concluzia împărtăşită şi de instanţa de recurs, în sensul că prezumţia de legalitate a actelor fiscale nu a fost răsturnată.
Astfel, necontestat, recurentul a devenit plătitor de T.V.A. începând cu data de 1 august 2007 dar s-a înregistrat la organele fiscale în acest scop abia la data de 21 iulie 2008, data atribuirii CIF. Recurentul a confirmat, prin nota explicativă dată cu ocazia controlului fiscal, la 5 iulie 2010, că nu a întocmit evidenţa contabilă în ceea ce priveşte T.V.A., respectiv jurnale pentru vânzări-cumpărări prin care să asigure evidenţa corectă şi completă a tuturor operaţiunilor.
O altă neregulă evidenţiată de controlul fiscal, de asemenea necontestată, o reprezintă depunerea decontului T.V.A. şi plata T.V.A. trimestrial, în loc de a îndeplini aceste operaţiuni lunar, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1561 alin. (1), (2), (3) şi (5) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal
Problema în dispută, care, în opinia recurentului, antrenează îndeplinirea cerinţelor legii pentru existenţa „cazului bine justificat” vizează modul de stabilire a bazei de impunere şi implicit calculul T.V.A. stabilită suplimentar.
După cum s-a evidenţiat la pct. I.1, respectiv I.2 din decizie, poziţia diferită a părţilor derivă din interpretarea diferită a dispoziţiilor legale care reglementează constituirea bazei de impunere a T.V.A. şi exigibilitatea acesteia din urmă, respectiv a art. 1342 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 şi a art. 137 din acelaşi act normativ, în contextul unor operaţiuni taxabile numeroase şi complexe.
Aceste aspecte nu pot fi însă tranşate în cadrul procedurii sumare de faţă, iar prima instanţă nu era îndrituită a lămuri chestiunea legalităţii actelor administrativ-fiscale, pronunţându-se asupra modului pretins nelegal de stabilire a creanţei fiscale, după cum susţine recurentul.
Numai judecătorul fondului cauzei poate reţine, pe baza unei expertize contabile (care a şi fost dispusă în respectivul litigiu, potrivit extrasului de pe portalul instanţelor) dacă aspectele reţinute la inspecţia fiscală corespund realităţii ce rezultă din evidenţele contribuabilului.
În orice caz, Înalta Curte observă că recurentul nu contestă debitul fiscal în întregime, ci doar parţial, în ceea ce priveşte datoria calculată la suma reprezentând avans din preţul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, precum şi unele diferenţe rezultate din interpretarea diferită a momentului de exigibilitate a T.V.A.
Concluzionând, în privinţa primei condiţii impuse de lege, Înalta Curte reţine că nu a identificat elemente consistente de nelegalitate extrinsecă sau intrinsecă a actelor administrativ-fiscale examinate, de natură a proba existenţa „cazului bine justificat”.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precitat, cele două condiţii impuse de legiuitor trebuie întrunite cumulativ pentru acordarea suspendării.
Ca urmare, chiar dacă recurentul a probat în calea de atac, cu înscrisurile enumerate la pct. II.1, că executarea creanţei fiscale îi creează o pagubă iminentă în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu se poate dispune suspendarea executării.
2. Temeiul legal al soluţiei Înaltei Curţi
Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 14 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.H. împotriva Sentinţei nr. 202/F/CA din 7 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 650/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 652/2011. Contencios → |
|---|
