ICCJ. Decizia nr. 658/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 658/2011
Dosar nr.7611/2/2009
Şedinţa publică din 4 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 2221 din 11 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei interesului şi lipsei de obiect a acţiunii, a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.O., C.I.M. şi C.P. împotriva pârâţilor Procurorul Şef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice, a anulat Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de primul pârât, a obligat pârâtul Procurorul Şef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata către reclamanţi a sporului de 50%, începând cu data de 1 iunie 2010 la zi, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să aloce sumele aferente plăţii acestui spor şi a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut că Ordinul nr. 1472/2009 a fost anulat prin Sentinţa nr. 196/2009 a Curţii de Apel Oradea, însă, chiar dacă actul administrativ are caracter normativ, în raport de principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, reclamanţii au interes ca drepturile lor să fie realizate printr-o sentinţă opozabilă părţii adverse.
În plus, respectiva hotărâre nu a fost publicată în M. Of., pentru a fi incident art. 23 din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, judecătorul de la prima instanţă a constatat că, prin Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009, sporul de risc şi solicitare neuropsihică de 50% a fost suspendat, începând cu data de 1 iunie 2009, iar prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 330/2009 au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2010.
Pe fond, curtea de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009, s-a dispus suspendarea aplicării Deciziei nr. 45 din 5 martie 2009, prin care s-a hotărât acordarea sporului individualizat anterior, începând cu data de 1 martie 2009, spor calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară.
Sub acest aspect, prima instanţă a considerat că actul administrativ atacat retroactivează, întrucât acesta se referea la drepturile salariale cuvenite reclamanţilor pentru luna iunie 2009, în condiţiile în care data emiterii actului era 2 iulie 2009, plata drepturilor aferente lunii iunie se făcea pe 10 iulie, iar pe durata lunii iunie, reclamanţii beneficiau de drepturile salariale în vigoare la data efectuării prestaţiei.
Pe de altă parte, instanţa de fond a observat că temeiul juridic al deciziei criticate vizează doar art. 1 alin. (1) din OUG nr. 71/2009, care nu sunt aplicabile în speţă, în raport de conţinutul său normativ, dar şi al actului administrativ aflat în litigiu.
La pronunţarea sentinţei atacate, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1 din OUG nr. 22/2002, ale art. 3 alin. (1) pct. 2 din HG nr. 208/2005, dar şi ale art. 19 din Legea nr. 500/2002.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au fost promovate recursuri în termen legal de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi de pârâta D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
I. Recurentul Ministerul Finanţelor Publice a solicitat, în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea sentinţei, admiterea excepţiilor şi respingerea acţiunii, iar în cazul respingerii acestora, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurentul Ministerul Finanţelor Publice a dezvoltat următoarele critici de nelegalitate:
1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (caz prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Mai precis, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre, din a căror considerente rezultă că sentinţa este lipsită de motivele de fapt şi de drept.
În concepţia recurentului Ministerul Finanţelor Publice, nu au fost analizate şi apărările sale.
2. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (caz impus de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
A. Invocarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii
În primul rând, acţiunea este inadmisibilă datorită lipsei procedurii administrative prealabile faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Cu alte cuvinte, reclamanţii nu au învederat în cuprinsul acţiunii îndeplinirea cerinţei impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi nici nu au comunicat, odată cu cererea de chemare în judecată, dovezi în acest sens.
În al doilea rând, a fost pronunţată o hotărâre cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin obligarea unei instituţii publice la efectuarea unui demers, care, potrivit legii, ar fi trebuit realizat pe cale administrativă, cerere cu care instanţa nici nu a fost învestită.
Recurentul Ministerul Finanţelor Publice a invocat prevederile art. 22 pct. 36, art. 17 alin. (1), art. 18 alin. (2) lit. e), art. 19 alin. (1) lit. a), lit. g), h), art. 28 din Legea nr. 500/2002.
Ministerul Finanţelor Publice are doar anumite atribuţii în derularea procesului legislativ, prin întocmirea proiectului de lege a bugetului de stat sau de modificare a acestuia, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
În opinia aceleiaşi recurente, Ministerul Finanţelor Publice, în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute de lege, este titularul unei obligaţii de diligenţă, aceea de a întocmi proiectul de lege a bugetului de stat, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, acesta urmând să fie supus dezbaterii în Parlament.
Apoi, recurentul Ministerul Finanţelor Publice a prezentat procedura administrativă privind cererea care are ca obiect deschiderea de credite bugetare.
În esenţă, recurentul Ministerul Finanţelor Publice consideră că o acţiune judecătorească prin care se urmăreşte nu numai evitarea acestei proceduri, ci chiar soluţionarea favorabilă a cererii are caracter inadmisibil, iar hotărârea dată într-o astfel de cauză (de admitere a acţiunii) a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului şi ale puterii executive.
B. A doua excepţie vizează lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Ministerul Finanţelor Publice consideră că între reclamanţii - persoane fizice, angajaţi ai instituţiei publice, ordonator principal de credite şi Ministerul Finanţelor Publice nu există niciun fel de raporturi juridice şi, implicit, niciun fel de drepturi şi obligaţii reciproce.
Sunt invocate, în acest sens, prevederile art. 320, art. 421 din Legea nr. 500/2002, ale art. 70 alin. (1), (4) din Legea nr. 304/2004.
Prin urmare, reclamanţii nu au calitatea de ordonator principal de credite.
C. În plus, recurentul Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Acest recurent şi-a motivat excepţia faţă de cererea de anulare a unui act administrativ emis de către o altă autoritate decât Ministerul Finanţelor Publice, prin învederarea conţinutului art. 21 alin. (1), art. 48 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 500/2002.
În concepţia recurentului Ministerul Finanţelor Publice, ordonatorul principal de credite este cel care solicită Ministerul Finanţelor Publice deschiderea de credite bugetare, iar nu ordonatorii secundari sau angajaţi ai acestora.
Pe fondul cauzei, recurentul Ministerul Finanţelor Publice a amintit art. 1 şi art. 3 din OUG nr. 71/2009.
În optica aceluiaşi recurent, ordonanţa în discuţie vizează modul de plată a sporurilor acordate prin hotărâri judecătoreşti, care nu sunt reglementate prin lege, şi în niciun caz nu are în vedere salariul de încadrare sau alte sporuri stabilite potrivit legii, la care este îndreptăţită orice persoană încadrată în muncă.
De asemenea, ordonanţa nu reglementează reguli de plată a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile în funcţie de data pronunţării acestora, ci doar stabileşte data la care urmează a fi făcută plata, nefiind astfel afectată în niciun fel existenţa dreptului, ci doar realizarea lui, respectiv modul de plată în anul 2009.
În acelaşi sens, ordonanţa reglementează modalitatea de plată a unor sume prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, hotărâri care au devenit executorii până la data de 31 decembrie 2009, şi în niciun caz nu face referire la modalitatea de executare silită a acestora. Or, dacă textul de lege nu realizează vreo distincţie, nici interpretul nu trebuie să distingă.
De asemenea, nu poate fi vorba nici de aplicarea retroactivă a OUG nr. 71/2009, întrucât sub incidenţa acesteia urmează să intre, începând cu 18 iunie 2009, data intrării în vigoare a ordonanţei, doar operaţiunile de plată a sumelor stabilite prin titluri care nu au fost valorificate până la acea dată.
Totodată, recurentul Ministerul Finanţelor Publice a menţionat expunerea de motive a OUG nr. 71/2009 pentru a se înţelege cauza pentru care a fost aleasă varianta amânării plăţii acestor drepturi.
II. Recurenta D.I.I.C.O.T. a solicitat casarea sentinţei şi respingerea acţiunii în anulare ca nefondată.
În dezvoltarea căii extraordinare de atac, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., recurenta D.I.I.C.O.T. a formulat următoarele critici de nelegalitate:
1. Reaprecierea materialului probator administrat în cauză şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept să se facă de Înalta Curte, întrucât sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Reiterarea excepţiei lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009 a Procurorului Şef al D.I.I.C.O.T.
În acest context, recurenta este de părere că este vorba de un act administrativ normativ, care a fost anulat prin Sentinţa nr. 196/CA/2009 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, astfel că acest act nu mai produce efecte juridice, iar reclamanţilor le lipseşte interesul în formularea prezentei cereri.
În plus, reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.
3. În cauză, Curtea de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate şi a personalului conex, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ, astfel că hotărârea pronunţată este dată cu aplicarea greşită a legii.
A. Recurenta D.I.I.C.O.T. nu este de acord cu retroactivitatea actului criticat, fiind invocat art. 1 din Ordinul nr. 1772/2002 emis de Ministerul Finanţelor Publice, astfel că drepturile aferente lunii iunie 2009 au devenit scadente la 13 iulie 2009, deci, ulterior emiterii deciziei atacate.
B. Recurenta apreciază că prin acest act administrativ nu a fost încălcat vreun drept al reclamanţilor, iar dreptul în sine nu a fost pus în discuţie.
Mai precis, s-a produs doar o amânare a plăţii sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, fiind aplicabilă OUG nr. 71/2009.
Recurenta D.I.I.C.O.T. a amintit istoricul situaţiei de fapt, care a condus la emiterea deciziei aflate în litigiu.
C. Este invocată jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, în sensul că încasarea unor sume de bani mai mici, indiferent cu ce titlu, nu reprezintă o pagubă iminentă în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, şi nu poate justifica suspendarea sau anularea unui act administrativ.
Prin urmare, în condiţiile în care reclamanţii sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti având ca obiect plata sporului sus-menţionat, ce au fost, până în prezent, parţial executate, în termenele prevăzute prin OUG nr. 71/2009, nu se poate reţine existenţa unei pagube.
D. Emiterea deciziei atacate nu reprezintă un exces de putere din partea autorităţii, aşa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.
Sub acest aspect, sunt invocate dispoziţiile art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004, ale art. 19 din Legea nr. 500/2002, precum şi faptul că sporul în discuţie a fost dobândit prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în aplicarea Deciziei nr. 21 din 10 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -SECŢIILE UNITEîn soluţionarea recursului în interesul legii.
În esenţă, se reia ideea că suspendarea executării acestei ultime decizii a fost impusă de lipsa resurselor financiare.
E. Prin aprecierea că, în cauză nu sunt incidente prevederile OUG nr. 71/2009, Curtea de Apel Bucureşti a adăugat la lege prin schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actelor normative incidente, iar hotărârea judecătorească a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Sunt reamintite prevederile art. 1 alin. (1), alin. (2), art. 2 din OUG nr. 71/2009.
Prin urmare, orice fel de măsură de executare nu mai putea fi exercitată.
Prin soluţia pronunţată, instanţa de fond a adăugat la OUG nr. 71/2009 şi la OG nr. 8/2007, prin crearea unor noi norme de procedură execuţională, pe cale judiciară, norme paralele celor instituite prin acte normative.
F. Prima instanţă a ignorat jurisprudenţa C.E.D.O. în materia interpretării dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (respectiv, se impune o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatorii ale părţilor).
G. Anularea Deciziei nr. 95/2009 este lipsită de obiect cel puţin în privinţa producerii efectelor juridice ulterior datei de 12 noiembrie 2009.
Recurenta D.I.I.C.O.T. a învederat prevederile art. 4 din Legea nr. 330/2009.
H. În concepţia aceleiaşi recurente, obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică până la zi este nelegală, creându-se astfel premisa unei duble plăţi.
În argumentarea acestui punct de vedere, au fost invocate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 330/2009 şi ale OUG nr. 1/2010.
Potrivit Deciziei nr. 50 din 6 aprilie 2010 a Procurorului Şef al D.I.I.C.O.T., începând cu data de 1 ianuarie 2010, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică s-a acordat personalului conex din cadrul D.I.I.C.O.T. cu titlu de sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, admiterea recursurilor pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În primul rând, trebuie remarcat faptul că, în speţă, nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum susţine recurentul Ministerul Finanţelor Publice.
Aşa cum s-a relevat anterior, obiectul litigiului de faţă îl reprezintă anularea Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de Procurorul Şef al D.I.I.C.O.T., obligarea acestui pârât la plata sporului de 50% de risc şi suprasolicitare neuropsihică, începând cu 1 iunie 2009, precum şi obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la alocarea sumelor aferente plăţii acestui spor, începând cu aceeaşi dată, din bugetul statului.
În acest context, trebuie subliniat faptul că art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În speţa de faţă, nu lipseşte motivarea soluţiei şi aceasta nu este superficială, în plus, aceasta nu cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.
Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului şi-a motivat hotărârea dată fiecărui capăt de cerere: el nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în cadrul procesului de contencios administrativ.
În alţi termeni, Înalta Curte apreciază că nu poate primi critica recurentului Ministerul Finanţelor Publice în legătură cu neanalizarea apărărilor sale la prima instanţă şi cu nemotivarea în fapt şi în drept a sentinţei contestate.
În altă ordine de idei, este nefondată şi susţinerea recurentului Ministerul Finanţelor Publice cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii datorită lipsei procedurii administrative prealabile faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Sub acest aspect, trebuie remarcat că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevede că, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
În plus, art. 7 alin. (11) din aceeaşi reglementare precizează că, în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.
În speţa de faţă, este în discuţie un act administrativ normativ (Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009), pentru care reclamanţii au depus procedura administrativă prealabilă faţă de pârâtul Procurorul Şef al D.I.I.C.O.T., din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi răspunsul dat de această autoritate publică emitentă.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că pretenţiile concrete ale reclamanţilor nu au vizat anularea unui act administrativ emis de Ministerul Finanţelor Publice, astfel că cei care au promovat acţiunea nu trebuiau să îndeplinească cerinţa plângerii administrative prealabile impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecinţă, cererea faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice referitoare la alocarea sumelor de bani aferente sporului de 50% în litigiu, din fondurile bugetare, este admisibilă.
În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că, în prezentul recurs declarat de Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi primită critica acestuia referitoare la aplicabilitatea cazului de casare impus de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Cu alte cuvinte, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
De altfel, doctrina juridică a statuat în sensul că sintagma „depăşirea atribuţiilor judecătoreşti” echivalează cu incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, astfel că instanţa judecătorească săvârşeşte acte care intră în atribuţiile unor organe care aparţin unei alte autorităţi statale, decât cea judecătorească.
În acest context, trebuie remarcat că obligarea pârâtului la alocarea unor sume de bani din fondurile bugetare reprezintă o cerere distinctă cu care a fost învestită instanţa de contencios administrativ, aşa cum s-a relevat mai sus.
Pe de altă parte, Înalta Curte îşi însuşeşte raţionamentele primei instanţe în legătură cu admiterea acestui capăt de cerere, pe care le găseşte corecte.
Prin urmare, recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a realizat o serie de afirmaţii şi a invocat o serie de prevederi legale care nu prezintă nicio relevanţă juridică pentru corecta soluţionare a litigiului.
Totodată, Înalta Curte apreciază că prezentarea procedurii administrative privind cererea care are ca obiect deschiderea unor credite bugetare nu prezintă importanţă, având în vedere considerentele expuse de curtea de apel.
În plus, menţionarea atribuţiilor conferite de actele normative în materie autorităţii publice centrale Ministerul Finanţelor Publice nu conduce la dezlegarea problemei de drept deduse judecăţii (este vorba despre dispoziţiile normative invocate de recurentul Ministerul Finanţelor Publice).
Pentru argumentele prezentate de judecătorul fondului, Înalta Curte consideră că nu poate fi vorba despre existenţa unei obligaţii de diligenţă, aşa cum susţine recurentul Ministerul Finanţelor Publice.
Prin urmare, apare ca admisibilă cererea de alocare a unor sume de bani din resursele bugetare de către autoritatea fiscală centrală, pe cale judiciară.
Totodată, instanţa de recurs consideră că nici critica recurentului Ministerul Finanţelor Publice referitoare la lipsa legitimării procesuale active a reclamanţilor nu este întemeiată.
Într-adevăr, intimaţii-reclamanţi nu au calitatea de ordonatori principali de credite, iar Înalta Curte nu contestă veridicitatea textelor normative invocate de recurent în susţinerea acestei excepţii.
Însă, nu trebuie ignorat faptul că prezenta cerere de chemare în judecată are ca temei juridic art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că cererea de obligare a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la alocarea unor sume de bani din bugetul naţional este o cerere subsidiară.
Or, în speţă, s-a făcut dovada vătămării drepturilor reclamanţilor ca urmare a unui act administrativ nelegal, motiv pentru care, în mod corect, prima instanţă a dispus anularea acestui act, dar şi recunoaşterea dreptului pretins, alături de repararea pagubei ce le-a fost cauzată (în această ultimă sintagmă intrând şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice la alocarea sumelor de bani din buget).
De asemenea, nici susţinerea recurentului Ministerul Finanţelor Publice cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive nu poate fi primită de Înalta Curte.
În acest context, trebuie remarcat faptul că nu se contestă conţinutul articolelor legale arătate de acelaşi recurent.
Însă, faţă de pretenţia concretă dedusă judecăţii de către reclamanţi (obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la alocarea unor sume de bani din buget), nu se poate contesta legitimarea lui procesuală pasivă. În plus, motivarea excepţiei amintite mai sus nu se poate realiza faţă de o cerere de anulare a unui act administrativ emis de o altă autoritate publică, aşa cum a susţinut recurentul Ministerul Finanţelor Publice.
Într-adevăr, aşa cum impune legea, cererea de deschidere a unor credite bugetare către Ministerul Finanţelor Publice nu se realizează de ordonatorii secundari de credite sau de angajaţi ai acestora.
În plus, potrivit art. 1 din OUG nr. 22/2002, executarea obligaţiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul cheltuielilor la care se încadrează obligaţia respectivă.
Una din atribuţiile Ministerului Finanţelor Publice este cea reglementată de art. 3 alin. (1) pct. 2 din HG nr. 208/2005, potrivit căruia acesta elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul de lege de rectificare a bugetului de stat operând rectificările corespunzătoare, astfel încât Ministerul Finanţelor Publice este obligat să aloce sumele necesare plăţii.
Pe fondul cauzei, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, la emiterea actului administrativ solicitat a fi anulat, au fost avute în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
În temeiul acestui articol, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea bugetelor, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2010 se plăteşte 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2011 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2012 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu.
Aşadar, OUG nr. 71/2009, reglementează acordarea unor drepturi salariale restante, iar aceste prevederi cu putere de lege nu au fost incidente în cauză.
În plus, Ordinul nr. 526 din 3 martie 2009 şi Decizia nr. 45 din 5 martie 2009 vizau şi plata pentru viitor a drepturilor salariale care, prin încasarea efectivă, au devenit drepturi salariale şi nu puteau fi suspendate decât prin lege.
De altfel, plata salariului trebuie să se realizeze conform dreptului comun în materie, şi anume:
- art. 156 C. muncii care arată că salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorilor;
- art. 161 alin. (1) din acelaşi cod care arată că salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz;
- art. 161 alin. (4) din aceeaşi reglementare stipulează că întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului;
- art. 164 alin. (1) C. muncii care arată că nicio reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.
Cu alte cuvinte, plata salariilor nu poate fi eşalonată de nicio autoritate publică în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
În cauză, aşa cum rezultă din actele dosarului, recurentul-pârât Procurorul Şef al D.I.I.C.O.T. a acţionat cu exces de putere, alături de celălalt recurent-pârât (Ministerul Finanţelor Publice), prin încălcarea dreptului intimaţilor-reclamanţi la plata salariului cuvenit pe luna iunie 2009, cu toate componentele sale, care sunt individualizate în carnetele de muncă şi în actele de stabilire a drepturilor.
Prin urmare, Înalta Curte consideră că suntem în prezenţa unor drepturi dobândite - dreptul la salariu astfel cum a fost consfinţit în carnetul de muncă, în condiţiile în care autorităţile statale au obligaţia să protejeze drepturile dobândite, în contextul în care o asemenea obligaţie derivă din principiul securităţii juridice care, ca principiu obiectiv, impune menţinerea unei situaţii juridice existente.
În altă ordine de idei, trebuie subliniat faptul că instanţa de control judiciar îşi însuşeşte concluziile judecătorului fondului, în sensul că, în speţa de faţă, intervine retroactivitatea unei norme cu putere de lege cu ocazia emiterii actului administrativ aflat în discuţie.
Sub acest aspect în practica instanţelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce a determinat impunerea lui şi actelor administrative.
Interdicţia retroactivităţii actelor administrative constituie atât un principiu interpretativ, cât şi o regulă care condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În cauză, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, în Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 este vorba şi de plata salariilor pe luna iunie 2009, deci şi pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009.
Art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală a ţării menţionează că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Aşadar, textul constituţional de mai sus consacră principiul neretroactivităţii legii.
De altfel, securitatea juridică presupune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înaintea momentului edictării actului.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că suntem în prezenţa unei creanţe actuale, certe, şi exigibile, fiind vorba în primul rând de salariul cuvenit pentru luna iunie 2009 şi pentru lunile următoare cu toate componentele sale, astfel cum este individualizat în art. 155 C. muncii şi OUG nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.
În altă ordine de idei, instanţa de control judiciar nu poate primi critica recurentei D.I.I.C.O.T. referitoare la excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009 a Procurorului Şef al D.I.I.C.O.T.
Într-adevăr, acest act administrativ cu caracter normativ a fost anulat prin Sentinţa nr. 196/CA din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea.
Însă, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, nu s-a probat faptul că această hotărâre judecătorească amintită anterior a fost publicată în M. Of. al României şi că ea ar fi devenit general obligatorie, motiv pentru care autoritatea emitentă ar fi trebuit să se conformeze acesteia şi să acţioneze în consecinţă.
De asemenea, reclamanţii şi-au dovedit interesul în declanşarea prezentei proceduri judiciare, având în vedere principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti şi împrejurarea că drepturile lor trebuie să fie realizate printr-o sentinţă opozabilă pârâtului Procurorul Şef al D.I.I.C.O.T.
În plus, Înalta Curte apreciază că nici critica recurentei D.I.I.C.O.T. privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti nu poate fi întemeiată, având în vedere cele anterior expuse.
În speţă, nu sunt întrunite cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ.
Instanţa de control judiciar a analizat retroactivitatea actului litigios, motiv pentru care va respinge celelalte susţineri ale recurentei D.I.I.C.O.T. pe acest aspect. Nu trebuie ignorat faptul că Ordinul nr. 1772/2002 emis de Ministerul Finanţelor Publice nu a fost depus la dosar.
Totodată, Înalta Curte constată că nu sunt fondate afirmaţiile recurentei D.I.I.C.O.T. în legătură cu amânarea plăţii sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi cu aplicabilitatea OUG nr. 71/2009, pentru considerentele mai sus expuse.
Pe de altă parte, criticile recurentei D.I.I.C.O.T. privind existenţa unei pagube nu prezintă relevanţă juridică în speţă, deoarece această parte porneşte în raţionamentul său de la prevederile OUG nr. 71/2009, care nu sunt aplicabile în cauză.
În opinia instanţei de control judiciar, este evident excesul de putere din partea autorităţilor pârâte.
Din acest punct de vedere, nu prezintă importanţă textele normative invocate de recurenta D.I.I.C.O.T., alături de Decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, care a fost suspendată în executarea sa ca urmare a lipsei resurselor financiare.
De asemenea, critica recurentei D.I.I.C.O.T. cu privire la adăugarea la OUG nr. 71/2009 şi la OG nr. 8/2007 prin crearea unor noi norme de procedură execuţională, pe cale judiciară, nu este întemeiată, în raport de cele amintite mai sus.
În altă ordine de idei, nu se justifică nici critica privind neexaminarea efectivă a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale părţilor.
În plus, nici excepţia lipsei de obiect nu este fondată.
Înalta Curte îşi însuşeşte considerentele expuse de prima instanţă în legătură cu această excepţie procesuală, pe care le apreciază ca fiind corecte.
În esenţă, datorită art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea-cadru nr. 330/2009, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2010, nu se putea retroactiva pentru perioada 1 iunie 2009 - 1 ianuarie 2010.
Pe de altă parte, în concepţia Înaltei Curţi, apare ca fondată critica recurentei D.I.I.C.O.T. privitoare la premisa dublei plăţi atunci când este obligată să plătească părţilor adverse sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică până la zi.
În acest context, trebuie avute în vedere prevederile art. 4 din Legea nr. 330/2009 şi OUG nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar.
În consecinţă, sub acest aspect, hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce determină modificarea sentinţei, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşadar, în raport de considerentele anterior arătate, Înalta Curte va admite cele două recursuri, va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că va obliga pârâtul Procurorul Şef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata către reclamanţi a sporului de 50% începând cu data de 1 iunie 2009 până la 31 decembrie 2009 şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Procurorul Şef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva Sentinţei nr. 2221 din 11 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că obligă pârâtul Procurorul Şef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata către reclamanţi a sporului de 50%, începând cu data de 1 iunie 2009, până la 31 decembrie 2009.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 654/2011. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 659/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
