ICCJ. Decizia nr. 704/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 704/2011
Dosar nr. 1738/54/2009
Şedinţa publică din 8 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată pe rolul la Tribunalului Mehedinţi la data de 10 octombrie 2007, reclamantul V.G. a contestat Decizia nr. 20 din 26 ianuarie 2007, solicitând în contradictoriu cu pârâta A.N.P. să se constate nulitatea absolută a acestei decizii, potrivit Legii nr. 293/2004, să se dispună anularea revocării sale din funcţie, cu consecinţa repunerii în funcţia avută anterior şi obligarea A.N.P. la plata tuturor drepturilor băneşti, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că în data de 20 ianuarie 2007, la Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, a avut loc o tentativă de evadare a 4 deţinuţi din camera de deţinere 31 a Secţiei de deţinere interioară 2, pentru regim închis.
A mai arătat reclamantul că era comandant al acestei secţii de numai 2 zile, iar la momentul producerii evenimentului era liber, astfel că nu se poate reţine vinovăţia sa.
A mai arătat faptul că nu cunoaşte motivele pentru care a fost schimbat din funcţie, fiind transferat la Penitenciarul Timişoara, iar ulterior a revenit la Penitenciarul Drobeta Turnu Severin şi deşi era comandant nu avea atribuţii de serviciu să verifice siguranţa gradelor.
Tribunalul Mehedinţi, secţia contencios administrativ si fiscal, prin Sentinţa nr. 294 din 21 februarie 2008, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.
1.1. Primul ciclu procesual
Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ si fiscal, astfel sesizată, prin sentinţa nr. 108 din 25 aprilie 2005, a admis acţiunea formulată de reclamantul V.G., a anulat Decizia nr. 20 din 26 ianuarie 2007 emisă de autoritatea pârâtă pe care a obligat-o la plata drepturilor salariale, corespunzătoare funcţiei deţinute, de la data emiterii deciziei şi până la data reintegrării efective.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.N.P., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Înalta Curte, prin Decizia nr. 1620 din 20 martie 2009 a admis recursul declarat, reţinând că revocarea din funcţie este o măsură administrativă şi nu o sancţiune disciplinară.
Întrucât prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, hotărârea recurată a fost casată, în temeiul art. 312 alin. (5) teza l C. proc. civ., cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, Curtea de Apel Craiova.
1.2. Al doilea ciclu procesual
Prin Sentinţa nr. 41 din 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel Craiova, în fond după casare, a respins acţiunea formulată de reclamantul V.G.
Pentru a pronunţa această soluţie, analizând legalitatea actului contestat, instanţa a reţinut că Decizia de revocare din funcţie a fost emisă în baza notei interne aflată la filele 44, 47 din Dosarul nr. 8870/101/2007.
Argumentele invocate de reclamant privind faptul că activitatea specifică funcţiei de comandant a început efectiv cu câteva zile anterior producerii evenimentului, motiv pentru care nu se poate imputa necunoaşterea stării de spirit în rândul persoanelor private de libertate, nu au putut fi reţinute ca motiv de nulitate a actului, de vreme ce organizarea eficientă şi asumarea responsabilităţilor într-o funcţie de conducere sunt atribuţii manageriale pe care reclamantul trebuia să le îndeplinească indiferent de intervalul de timp ce a trecut de la numirea sa în funcţie.
Totodată, s-a apreciat că din probe nu a rezultat că tentativa de evadare s-a petrecut într-un spaţiu ce nu fusese efectiv preluat de reclamant, aria de desfăşurarea a evenimentelor fiind mult mai mare decât spaţiul camerelor 30 şi 31, conform descrierii cuprinsă în nota internă.
În ceea ce priveşte necomunicarea deciziei contestate, instanţa a apreciat că lipsa comunicării nu este o cauză de nulitate a actului administrativ, întrucât cauzele de nulitate se raportează la momentul emiterii actului administrativ, fiind necesar să existe la momentul adoptării acestuia.
Comunicarea actului este o procedură ulterioară ce nu afectează valabilitatea acestuia, ci produce efecte în privinţa termenului de contestare a actului şi momentului de la care începe să curgă acest termen.
Prin urmare, s-a constatat că actul administrativ contestat a fost emis cu respectarea actelor normative cu forţă juridică superioară în temeiul cărora a fost emis.
2. Recursul promovat de reclamant
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond în termen legal a declarat recurs V.G.
Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., recurentul - reclamant a susţinut, în esenţă, că fără temei, cu ocazia rejudecării cauzei instanţa de fond a apreciat că împrejurarea că activitatea sa specifică funcţiei de comandant deşi a început efectiv cu puţin timp în urmă, respectiv cu numai trei zile înainte de producerea evenimentului, este irelevantă şi lipsită de semnificaţie astfel că nu se poate reţine ca motiv de netemeinicie şi nelegalitate al actului administrativ necunoaşterea stării de spirit în rândul deţinuţilor.
S-a mai susţinut că judecătorul fondului nu s-a conformat deciziei de casare în sensul că potrivit art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., deşi avea obligaţia, pentru aflarea adevărului, de a administra toate probele necesare cu privire la lămurirea situaţiei de fapt şi de drept, nu a făcut aceasta.
În fine, recurentul a susţinut că în mod eronat s-a reţinut că nu şi-a îndeplinit sarcinile de serviciu, cu atât mai mult cu cât intenţia de evadare a deţinuţilor a rămas în stadiu de tentativă, neconcretizându-se în rezultatul final urmărit de deţinuţi. A fost invocat şi un precedent judiciar, cu referire la colegul său S.S., de asemeni sancţionat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor pentru acelaşi eveniment şi faţă de care s-a pronunţat o soluţie de anulare a măsurii dispuse, prin hotărâre a Curţii de Apel Craiova, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
3. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Recursul este fondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului ca şi probele administrate în ambele cicluri procesuale, precum şi criticile recurentului raportat la prevederile legale din materia supusă examinării, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis în sensul şi pentru considerentele arătate în continuare.
Astfel cum rezultă din actele dosarului, prin Decizia nr. 20 din 26 ianuarie 2007, emisă de Direcţia Generală a A.N.P., începând cu data de 29 ianuarie 2007, reclamantul - recurent V.G., subinspector şef, a fost revocat din funcţie, în preambulul deciziei fiind indicate ca temei al acestei măsuri, prevederile art. 581 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din A.N.P., modificată şi completată prin OUG nr. 47/2006 şi în cele cuprinse în Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 2790/C/2004.
Stabilindu-se cu putere de lucru judecat că măsura dispusă nu are natură disciplinară, instanţa de rejudecare în mod just a examinat legalitatea actului administrativ atacat raportat la exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale de către recurentul - reclamant.
În acest sens, judecătorul fondului, raportându-se la nota internă (filele 44 – 47 dosar) ce a stat la baza luării măsurii de revocare din funcţie, a apreciat, faţă de gravitatea incidentului şi de cauzele ce au condus la producerea evenimentului, respectiv tentativa de evadare a 4 deţinuţi, din data de 20 ianuarie 2007, că nu pot fi reţinute apărările reclamantului şi nici argumentele invocate de acesta privind faptul că activitatea specifică funcţiei de comandant a început efectiv cu numai câteva zile înainte de producerea evenimentului.
Contrar celor astfel reţinute, Înalta Curte, raportat şi la practica sa anterioară, respectiv la soluţia pronunţată în cazul domnului S.S., implicat în acelaşi eveniment (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3386 din 18 iunie 2009) şi pentru motive cvasi-identice, apreciază că materialul probator administrat se impunea a fi evaluat şi interpretat diferit.
Astfel, în opinia Înaltei Curţi, singura constatare consemnată în Nota internă ce a servit ca temei al luării măsurii revocării faţă de recurent, în sensul că acesta nu cunoştea starea de spirit în rândul efectivelor de deţinuţi şi nici greutăţile cu care se confruntă personalul de supraveghere în desfăşurarea unor activităţi, necoroborată cu alte nereguli vizând activitatea managerială, apare ca fiind insuficientă pentru a susţine şi justifica luarea unei măsuri de tipul celei dispusă. În plus, în situaţia concretă a recurentului - reclamant, care fusese numit comandat la respectiva secţie de numai 2 (două) zile, afirmaţiile de mai sus rămân practic fără substanţă, căci, în mod obiectiv, recurentul-reclamant nu avea cum să deţină toate informaţiile necesare pentru a cunoaşte ceea ce s-a denumit „starea de spirit în rândul efectivelor de deţinuţi".
În fine, reţinând că evenimentul a rămas în faza tentativei dar şi că în ceea ce îl priveşte pe inspectorul şef principal S.S., la rândul său revocat din funcţia de conducere pe aceleaşi temeiuri de fapt şi de drept (Decizia nr. 19 din 26 ianuarie 2007), măsura a fost irevocabil anulată pe cale judecătorească, Înalta Curte, cu respectarea principiului unităţii şi coerenţei jurisprudenţiale şi pentru evitarea incertitudinii pentru subiecţii de drept interesaţi, astfel cum s-a statuat în practica CEDO (a se vedea cauza B. c. României) urmează a reţine că şi în ceea ce-l priveşte pe recurentul - reclamant se impune anularea măsurii administrative dispuse de autoritatea intimată.
Pe lângă insuficienta probare a celor reţinute în sarcina recurentului - reclamant în condiţiile în care din chiar cuprinsul notei interne rezultă că incidentul produs în penitenciarul cu regim de maximă siguranţă Drobeta Turnu Severin s-a datorat şi a fost consecinţa unor disfuncţionalităţi în munca de execuţie şi nu în cea de conducere şi control, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea acţiunii reclamantului - recurent. O astfel de soluţie se justifică şi în considerarea principiului proporţionalităţii în sensul că măsura dispusă apare ca fiind, şi în cazul său, fără o justificare rezonabilă în raport de efectele generate de tentativa de evadare produsă, cu atât mai mult cu cât vinovăţia recurentului - reclamant, prin maniera în care a fost reţinută, nu a fost practic demonstrată, prin argumente consistente şi elocvente.
Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul de faţă, şi în consecinţă, modificându-se hotărârea recurată, se va admite acţiunea reclamantului-reclamant, astfel cum a fost formulată, în sensul anulării Deciziei nr. 20 din 26 ianuarie 2007 şi al repunerii în funcţia anterior deţinută, cu plata drepturilor salariale corespunzătoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de V.G. împotriva sentinţei nr. 41 din 29 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată în sensul că, în fond, admite acţiunea reclamantului V.G. şi în consecinţă anulează Decizia nr. 20 din 26 ianuarie 2007 emisă de intimata Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu consecinţa repunerii reclamantului în funcţia anterior deţinută.
Obligă intimata - pârâtă la plata către reclamant a drepturilor salariale corespunzătoare funcţiei deţinute de la data emiterii deciziei şi până la rejudecarea efectivă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 656/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 714/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
