ICCJ. Decizia nr. 754/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 754/2011
Dosar nr. 6024/2/2010
Şedinţa publică din 9 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 3769 din 6 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC R.T. SRL în contradictoriu cu pârâtul C.C. ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, date fiind următoarele considerente :
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat ca aspecte de nelegalitate ale Deciziei nr. 24 din 17 iunie 2010 emisă de pârât, încălcarea art. 34 şi 43 din Legea nr. 21/1996.
Astfel, reclamanta a arătat că autoritatea pârâtă a demarat investigaţia fără să fi avut o plângere a unei persoane fizice sau juridice în mod real şi direct, prin încălcarea prevederilor art. 5, art. 6, art. 9 şi art. 15 din Legea nr. 21/1996, precum şi ale art. 101 şi art. 102 din Tratatul privind funcţionarea U.E.
Curtea de apel a constatat că art. 34 din Legea nr. 21/1996 prevede atât posibilitatea sesizării din oficiu cât şi posibilitatea existenţei unei sesizări de natura celei invocate de reclamantă. S-a apreciat că împrejurarea dacă autoritatea pârâtă putea, în situaţia reclamantei, să se autosesizeze ori era obligatorie existenţa plângerii nu reprezintă o stare de fapt sau de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Consideră instanţa de fond că întrucât pe calea cererii de suspendare a executării actului administrativ nu se pot administra decât sumar probatorii pentru dovedirea îndeplinirii cerinţelor legale de suspendare şi având în vedere urgenţa dispunerii măsurii, starea de fapt şi de drept care conduce la crearea unor îndoieli serioase trebuie să fie atât de evidentă încât să nu necesite administrarea unor probe care să elucideze situaţii controversate ce antamează fondul.
Aceeaşi situaţie a fost constatată şi în cazul încălcării, invocate de reclamantă, a art. 43 din Legea nr. 21/1996.
Pentru a se verifica dacă în speţă în cadrul procedurii au fost respectate prevederile legale, apreciază instanţa de fond că este evidentă necesitatea administrării de probatorii, astfel că aprecierea situaţiei invocate ca fiind o încălcare a legii, ar prejudeca fondul cauzei, iar aceasta nu este posibil pe calea acţiunii în suspendarea actului administrativ. Mai exact, s-a considerat că aspectele de nelegalitate invocate de reclamantă nu constituie fapte evidente care să nu necesite probe şi interpretări pentru a se crea o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Celelalte aspecte invocate în cererea de chemare în judecată privesc netemeinicia actului a cărui suspendare se cere, iar aceste aspecte nu se încadrează în sfera noţiunii de caz bine justificat. Ca şi în situaţia anterior analizată, pentru verificarea netemeiniciei actului este necesară administrarea unor probatorii, iar aceasta este posibilă doar în cadrul acţiunii în anulare.
Cu privire la cea de-a doua condiţie cerută de LCA pentru suspendarea unui act administrativ şi anume prevenirea unei pagube iminente se reţine că reclamanta nu a făcut dovada că suma, reprezentând amendă aplicată de autoritatea pârâtă prin Decizia nr. 24/2010, reprezintă singurele venituri fără de care activitatea societăţii s-ar bloca întrucât nu se mai pot onora contractele în derulare pentru a fi apreciată o pagubă iminentă.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei nr. 3769 din 6 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC R.T. SRL criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs susţine recurenta că a făcut pe deplin dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 motivat de faptul că a depus suficiente dovezi la dosar din care să rezulte atât cazul bine justificat cât şi promovarea acţiunii conform art. 7 dar şi mai ales plata cauţiunii ca o condiţie esenţială de promovare a unei asemenea soluţii.
Astfel sub aspectul existenţei unui caz bine justificat, susţine recurenta că îndoiala serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat izvorăşte din modalitatea în care a fost demarată procedura de investigaţii, precum şi din modalitatea în care C.C. a înţeles să finalizeze investigaţiile. Arată recurenta că în raport cu dispoziţiile art. 34 şi art. 43 din Legea nr. 21/1996, toate actele de control contestate sunt lovite de nulitate absolută, investigaţia fiind demarată la plângerea formulată de către o persoană care nu a făcut dovada unui prejudiciu real şi direct, nefiind, astfel îndeplinite condiţiile legale pentru a proceda la o asemenea investigaţie. Totodată, în raport de art. 5 din Legea nr. 21/1996 recurentul susţine netemeinicia actului administrativ contestat.
În ceea ce priveşte condiţia iminenţei producerii unei pagube susţine recurenta-reclamantă că aceasta este dovedită prin faptul că aplicarea Deciziei nr. 24 din 17 iunie 2010 are ca şi consecinţă imediată blocarea activităţii şi a imposibilităţii respectării contractelor în derulare precum şi disponibilizarea totală a celor 32 de angajaţi, aspecte ce urmează a afecta resursele societăţii în mod grav.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prev. de art. 304 pct. 9 cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare.
Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-reclamantă procedează la reiterarea ad literam a aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect si detaliat în considerentele hotărârii recurate, condiţii în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci îşi va limita analiza la criticile care se circumscriu unor motive reale de recurs.
Astfel Înalta Curte analizând actele şi lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la respectarea dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004.
În acest sens, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reafirmă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) din aceeaşi lege.
Îndeplinirea acestor condiţii se analizează în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, simplu fapt al promovării unei acţiuni în anularea actului administrativ a cărei suspendare se solicită ca şi achitarea unei cauţiuni nefiind de natură a atrage suspendarea respectivului act administrativ, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat şi fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.
Astfel în mod corect a apreciat instanţa de fond că, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acţiunii în anulare.
Îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii, în sensul blocării activităţii societăţii prin imposibilitatea derulării contractelor aflate în derulare, şi concedierii celor 32 de salariaţi, făcute ca atare în cererea de chemare în judecată.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC R.T. SRL împotriva Sentinţei nr. 3769 din 6 octombrie 2010, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 732/2011. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 766/2011. Contencios → |
|---|
