ICCJ. Decizia nr. 793/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 793/2011
Dosar nr. 8915/2/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii O.E. şi O.D. au chemat în judecată M.J.L.C. solicitând obligarea pârâtului să analizeze/avizeze cererea lor privind redobândirea cetăţeniei române într-un termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii şi la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de daune morale.
Prin întâmpinare, pârâtul a arătat că acţiunea a rămas fără obiect deoarece cererea reclamanţilor a fost analizată şi avizată pozitiv în şedinţa din data de 5 februarie 2010, ataşând dovezi în acest sens.
Prin Sentinţa civilă nr. 806 din 16 februarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia rămânerii fără obiect a primului capăt de cerere; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului să analizeze/avizeze cererea privind redobândirea cetăţeniei române într-un termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, ca rămas fără obiect; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale ca neîntemeiat şi a obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 210,20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond în raport de obiectul acţiunii, susţinerea reclamanţilor şi poziţia pârâtului a admis excepţia şi a respins primul capăt de cerere ca rămas fără obiect.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, instanţa a respins această solicitare, având în vedere pe de o parte, faptul că reclamanţii nu au dovedit un prejudiciu moral, iar pe de altă parte faptul că nesoluţionarea cererii într-un termen rezonabil de la data formulării primei cereri nu putea prin ea însăşi să genereze un stres continuu şi nici să afecteze condiţia şi demnitatea umană acestora.
De asemenea, instanţa a obligat pârâtul la plata către reclamanţi, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată suportate în legătură cu soluţionarea cauzei, reprezentând contravaloarea taxelor de timbru şi onorariu avocat, potrivit dovezilor anexate.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul prin motivele de recurs critică hotărârea sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată, cu motivarea că obligarea pârâtului în cauza de faţă la cheltuieli de judecată, nu are fundament în condiţiile în care ministerul nu a pierdut procesul, cauza fiind rămasă fără obiect.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. 3 al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii au făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.
Este adevărat că cererea reclamanţilor a fost soluţionată favorabil, dar, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, aceasta s-a produs ulterior datei la care reclamanţii au înregistrat cererea de chemare în judecată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 806 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 791/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 795/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
