ICCJ. Decizia nr. 756/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 756/2011
Dosar nr. 521/33/2010
Şedinţa publică din 9 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea formulată, reclamanta P.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Sălaj, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea hotărârii nr. 6.015 din 8 februarie 2010 eliberată de pârâtă, cu consecinţa obligării pârâtei la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că hotărârea pârâtei este nelegală şi ca atare se impune anularea acesteia, întrucât ignoră calitatea sa de persoană strămutată, calitate ce a fost dovedită prin declaraţii de martori şi acte de stare civilă.
Pârâta C.J.P. Sălaj, prin întâmpinarea formulată, a solicitat instanţei respingerea acţiunii, arătând în susţinerea poziţiei sale procesuale că reclamanta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 189/2000, întrucât nu sunt dovezi în susţinerea cererii sale.
Prin sentinţa civilă nr. 213/2010 din 10 mai 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta P.L. împotriva pârâtei C.J.P. Sălaj.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În virtutea rolului activ şi pentru a lămuri caracterul mărturiilor depuse în cauză, s-a dispus audierea nemijlocită a celor 2 martore, declaraţiile acestora fiind consemnate în dosar.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate faptul că martora F.I. a arătat că nu o cunoaşte pe reclamantă şi nu poate reda detalii ale refugiului acesteia şi că declaraţia celei de-a doua martore nu reflectă în mod exact realitatea, din simpla lecturare a acesteia rezultând că mărturia sa nu este pertinentă pentru a dovedi, fără putinţă de tăgadă, refugiul reclamantei, precum şi faptul că martora nu a dezvăluit o relaţie specială în timpul refugiului cu familia reclamantei, aceasta neasistând personal la refugiul reclamantei şi nepercepând în mod direct cauzele care au determinat acest refugiu, declarând generic că plecarea s-a datorat represiunilor autorităţilor maghiare.
S-a mai reţinut că martora a arătat că la momentul refugiului avea 6 ani, în timp ce reclamanta era în vârstă de cca. 40-50 de ani, această afirmaţie fiind contrazisă de actele de stare civilă ale petentei, atestând astfel faptul că martora nu a fost în măsură să o identifice pe reclamantă.
Toate aceste împrejurări au determinat instanţa să aprecieze că această mărturie nu reflectă în mod exact realitatea obiectivă, cu atât mai mult cu cât martora nu a fost în măsură să detalieze întâmplările efective petrecute în timpul refugiului şi nici faptul că acesta s-ar fi datorat persecuţiilor etnice.
Pentru considerentele de fapt şi de drept anterior expuse şi întemeiat pe probaţiunea administrată în cauză, instanţa a apreciat acţiunea introductivă ca nefondată şi, întemeiat pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 189/2000, raportat la art. 1169 C. civ., şi art. 18 din Legea contenciosului administrativ, a respins-o în consecinţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P.L., solicitând casarea sentinţei şi admiterea acţiunii.
În motivarea cererii de recurs se arată că prin sentinţa atacată a fost respinsă acţiunea cu motivarea că declaraţiile celor două martore audiate nu sunt concludente, deşi cele două martore au dat declaraţie în faţa notarului, relatând împrejurările cu privire la refugiul reclamantei şi al familiei sale la Turda în perioada octombrie 1940 pâră în cursul lunii martie 1945.
Recurenta-reclamantă solicită să fie luate în considerare declaraţiile autentice ale martorelor, arătând că în faţa instanţei, datorită vârstei şi a emoţiilor, acestea nu şi-au amintit exact anumite date despre persoana sa.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
În speţă, recurenta-reclamantă a încercat să-şi dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice este necesar ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
Este adevărat că la dosarul cauzei au fost depuse hotărâri prin care li se recunoaşte martorelor calitatea de persoane refugiate, însă declaraţiile iniţiale ale acestora au fost considerate neveridice de către autoritatea emitentă a actului atacat, iar dovezile depuse de reclamantă au fost apreciate ca fiind insuficiente pentru dovedirea pretenţiilor formulate.
În mod corect instanţa de fond şi-a manifestat rolul activ în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., dispunând audierea nemijlocită a celor două martore, constatând că declaraţiile acestora nu reflectă în mod exact realitatea şi nu sunt pertinente pentru a dovedi, fără putinţă de tăgadă, refugiul reclamantei.
Înalta Curte constată că din actele dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că înscrisurile şi declaraţiile martorilor nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Astfel, Înalta Curte apreciază că, în speţă, simpla mutare a recurentei-reclamante dintr-o localitate în alta nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi fost refugiată şi că acest lucru ar fi fost consecinţa unor persecuţii din motive etnice, în mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 şi, în consecinţă, a dispus respingerea acţiunii ca nefondată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.L. împotriva sentinţei civile nr. 213/2010 din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 751/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 83/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
