ICCJ. Decizia nr. 836/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 836/2011
Dosar nr. 11172/2/2009
Şedinţa publică din 11 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă
Prin acţiunea înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 noiembrie 2009, reclamanta SC U.S.C. SA, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. – D.G.S.C. şi D.G.F.P.M. Bucureşti, suspendarea executării silite a deciziei de impunere nr. 243 din 24 noiembrie 2008 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 18019 din 20 noiembrie 2008 emise de pârâte.
în motivarea cererii de suspendare, reclamanta a arătat că actele administrative contestate sunt nelegale, în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 15 din acelaşi act normativ.
Condiţia cazului bine justificat rezultă din împrejurarea potrivit căreia, prin avizul de inspecţie fiscală nr. 5704 din 20 aprilie 2007 emis în baza art. 98 C. proCod Fiscal, s-a specificat ca perioadă de verificare, anii fiscali 2004 - 2006, în timp ce inspecţia efectivă şi raportul de inspecţie fiscală cât şi Decizia de impunere au vizat perioada 2002 - 2006, astfel că inspectorii fiscali au încălcat nu doar legea, dar au şi depăşit limitele ordinului de serviciu emis în baza acestui aviz.
De asemenea, prin stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare în sarcina reclamantei privind impozitul pe veniturile nerezidenţilor în perioada 2000 - 2002, pârâţii au încălcat prevederile art. 12 alin. (2) din OG nr. 83/998, întrucât s-a dovedit cu certificatul de rezidenţă fiscală în Franţa a beneficiarului că impunerea veniturilor obţinute în România era supusă legii franceză şi autorităţilor fiscale franceze, în condiţiile art. 7 din Convenţia de evitare a dublei impuneri din 1974.
Cazul bine justificat rezidă şi în faptul calificării, drept nedeductibile, de către autorităţile fiscale, a unor sume plătite cu titlu de TVA aferente preţului unui studiu de fezabilitate pentru parcarea multietajaţă Unirea, întocmit în 2002, contrar prevederilor art. 22 alin. (4) lit. b) şi art. 24 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 345/2002, având în vedere că sumele purtătoare de TVA deductibil au fost dovedite cu facturi fiscale, în scopul realizării unei parcări proprii, aceeaşi situaţie existând şi în privinţa cheltuielilor făcute în scopul menţinerii în stare de funcţionare generală a clădirii magazinului Unirea, drept lucrări de modernizare supuse recuperării pe calea amortizării, ceea ce contravine punctelor 5.4 şi 5.13 din Reglementările contabile armonizate cu directiva IV şi cu standardele internaţionale de contabilitate adoptate prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 94/2001 ce califică asemenea sume drept cheltuieli deductibile nesupuse amortizării.
În opinia reclamantei şi condiţia ce vizează prevenirea unei pagube iminentă este îndeplinită, atât prin cuantumul obligaţiilor de plată, stabilite în mod evident nelegal în sarcina sa, dar mai ales prin consecinţele imediate şi directe pe care le-ar avea executarea silită asupra activităţii reclamantei şi asupra activităţii partenerilor de afaceri ai acestora.
Astfel, orice măsură de executare silită întemeiată pe aplicarea actelor contestate ar duce la afectarea gravă sau la întreruperea activităţii reclamantei şi a altor agenţi economici, blocajul financiar în care s-ar afla U.S.C. producând un efect de domino în mediul de afaceri, cu un impact social foarte grav, punând sub spectrul şomajului pe cei aproximativ 200 de angajaţi ai reclamantei.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea 554/2004.
Prin întâmpinare, pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea cererii de suspendare, în principal ca inadmisibilă, faţă de dispoziţiile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, arătând ca prin Sentinţa civilă nr. 1840 din 30 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea de suspendare a aceloraşi acte administrative, iar prin Decizia nr. 5096 din 13 noiembrie 2009, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare; în subsidiar, ca neîntemeiată pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 265 din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare; a admis cererea şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 243 din 24 noiembrie 2008 şi a actelor subsecvente, până la soluţionarea cauzei în fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare invocată de pârâta A.N.A.F. – D.G.F.P.M. Bucureşti a fost respinsă, cu motivarea că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, motivele prezentei cereri fiind în mod evident diferite de cele invocate în susţinerea acţiunii soluţionate prin sentinţa nr. 1840 din 30 aprilie 2009. În plus, sentinţa prin care s-a soluţionat prima cerere de suspendare a fost desfiinţată prin Decizia de casare a instanţei supreme.
Pe fond, prima instanţă a apreciat întemeiată cererea de suspendare, îndeplinind condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv condiţia existenţei unor cazuri bine justificate şi condiţia producerii unei pagube iminente.
Sub aspectul existenţei unor cazuri bine justificate ce conturează o aparenţă de nelegalitate actelor administrative, instanţa a constatat că organele fiscale au încălcat dispoziţiile art. 101 alin. (l) şi (2) din OG nr. 92/2003 modificată şi republicată când au înştiinţat reclamanta despre o altă perioadă de timp ce urmează să fie supusă verificării, decât cea reţinută în Decizia de impunere şi în raportul de inspecţie fiscală, încălcând dreptul contribuabilului de a-şi organiza, dovedi şi susţine îndeplinirea obligaţiilor fiscale impuse de lege.
în aceeaşi ordine de idei, şi aspectele legate de greşita stabilire în sarcina reclamantei a obligaţiei de plată a impozitului pe veniturile nerezidenţilor în raport de dispoziţiile art. 12 alin. (2) din OG nr. 83/1998 şi art. 7 din Convenţia de evitare a dublei impuneri dintre România şi Franţa conduc la existenţa unor indicii de nelegalitate a actelor administrative contestate, având în vedere actele existente la dosarul cauzei.
în ceea ce priveşte condiţia prevenirii unei pagube iminente, instanţa de fond a considerat că, prin executarea actelor administrativ-fiscale, poate fi perturbată atât activitatea reclamantei, cât şi activitatea altor agenţi economici, în considerarea obiectului de activitate al reclamantei, a cuantumului obligaţiilor fiscale stabilite prin actele administrative emise de pârâtă, a naturii obligaţiilor contractuale ale acesteia.
3. Încheierea de îndreptare a erorii materiale
La data de 22 martie 2010, reclamanta SC U.S.C. SA a formulat, în temeiul art. 281 şi art. 2812 C. proc. civ., o cerere de completare /îndreptare a dispozitivului sentinţei, în cuprinsul căreia a solicitat:
- completarea considerentelor sentinţei prin menţionarea faptului că soluţia a fost pronunţată şi în temeiul art. 15 din Legea nr. 54/2004 a contenciosului administrativ;
- completarea dispozitivul sentinţei, în sensul dispunerii suspendării executării Deciziei de impunere nr. 243 din 24 noiembrie 2008 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 18019 din 20 noiembrie 2008 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei în fond.
- îndreptarea erorii privind termenul de exercitare a recursului care este de 5 zile în loc de 15 zile cum din eroare s-a menţionat în dispozitivul sentinţei.
Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la data de 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamantă; a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei nr. 265 din 19 ianuarie 2010, în sensul că a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 243 din 24 noiembrie 2008 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 18019 din 20 noiembrie 2008 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, în loc de „până la soluţionarea cauzei în fond", cum din eroare s-a menţionat, precum şi a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei nr. 265 din 19 ianuarie 2010, în sensul că, termenul de recurs este de 5 zile de la comunicare, iar nu 15 zile de la comunicare, cum din eroare s-a menţionat. în rest, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a dispune astfel, Curtea a constatat că solicitările reclamantei reprezintă simple erori materiale ce pot fi îndreptate în temeiul art. 281 C. proc. civ.
4. Recursurile declarate de pârâte
Fiecare dintre autorităţile fiscale pârâte a atacat cu recurs atât sentinţa pronunţată de Curtea de apel, cât şi încheierea din data de 27 aprilie 2010.
Recursurile declarate împotriva sentinţei
D.G.F.P.M. Bucureşti a criticat sentinţa în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., invocând, în esenţă, următoarele:
- respingerea greşită a excepţiei inadmisibilităţii cererii, ca efect al încălcării prevederilor art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004;
- încălcarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin considerarea greşită, ca fiind îndeplinite, a condiţiilor impuse cumulativ de lege pentru suspendarea actului administrativ. Din motivarea sentinţei nu se poate reţine nici existenţa unei îndoieli asupra legalităţii actului administrativ (singurul argument indicat fiind cel legat de perioada indicată în avizul de inspecţie fiscală, care, în opinia recurentei-pârâte, nu este în măsură să răstoarne prezumţia de legalitate, inspecţia intrând sub incidenţa art. 98 C. proCod Fiscal), nici riscul producerii unei pagube iminente, în lipsa unor dovezi privind împrejurări care să poată fi încadrate în ipoteza art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004;
- neindicarea motivelor care au format convingerea instanţei, în sensul că stabilirea obligaţiei de plată a impozitului pe veniturile nerezidenţilor este greşită în raport cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din OG nr. 23/1998 şi art. 7 din Convenţia de evitare a dublei impuneri dintre România şi Franţa, instanţa limitându-se la a-şi însuşi susţinerile intimatei-reclamante şi pronunţându-se asupra fondului cauzei.
Recursul formulat de A.N.A.F. împotriva sentinţei este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi cuprinde, în esenţă, argumente similare, legate de încălcarea art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 în privinţa respingerii excepţiei de inadmisibilitate şi încălcarea art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, în ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat şi cea a prevenirii unei pagube iminente.
În plus, recurenta-pârâtă a făcut ample trimiteri la jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi a concluzionat că măsura suspendării executării actului administrativ este reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 printr-o normă permisivă, iar nu imperativă, astfel că instanţa de fond trebuia să analizeze temeinicia cererii numai în contextul situaţiei de fapt dovedite.
Recursurile declarate împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale
Ambele pârâte au atacat cu recurs şi încheierea din data de 27 aprilie 2010, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu argumente identice.
Fiecare dintre recurentele-pârâte a arătat că, deşi reclamanta a solicitat îndreptarea erorii materiale în privinţa termenului de declarare a recursului şi completarea dispozitivului cu privire la durata măsurii suspendării de executare, instanţa admis cererea de îndreptare a erorii materiale sub ambele aspecte fără a pune în discuţia părţii calificarea cererii şi încălcând astfel principiul disponibilităţii.
Totodată, au arătat că instanţa a aplicat greşit prevederile art. 281 C. proc. civ., modificând practic soluţia pronunţată în cauză, fără să aibă în vedere că, pe calea prevăzută de norma juridică menţionată, pot fi îndreptate numai greşelile materiale, iar nu şi greşelile de judecată ce pot fi remediate doar prin exercitarea căilor legale de atac.
5. Apărările intimatei - reclamante şi procedura derulată în recurs
Prin întâmpinarea formulată potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ. şi prin concluziile scrise depuse la dosar, SC U.S.C. SA a solicitat respingerea tuturor recursurilor, ca nefondate, referindu-se pe larg la fiecare dintre motivele de recurs invocate.
În esenţă, intimata - reclamantă a arătat că instanţa a aplicat corect prevederile art. 281 C. proc. civ., prin încheierea de îndreptare a erorilor materiale soluţionând cererea formulată de parte în acord cu temeiul de drept expres indicat şi reţinând judicios că aspectele învederate sunt simple erori materiale, iar nu greşeli de judecată ori omisiuni care să necesite o completare a dispozitivului.
Legat de motivul de recurs constând în încălcarea art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, intimata - reclamantă a arătat, pe de o parte, că în privinţa primei cereri de suspendare a executării actelor administrativ - fiscale nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă şi, pe de altă parte, că motivele celor două cereri sunt radical diferite.
Cu privire la interpretarea şi aplicarea în cauză a prevederilor art. 14 alin. (1) C. proc. civ., intimata - reclamantă a arătat că instanţa de fond a constatat în mod legal şi temeinic îndeplinirea cumulativă a condiţiilor legale pentru suspendarea executării actului administrativ argumentând în detaliu existenţa, în speţă, a cazului bine justificat şi a pagubei iminente.
La termenul din 17 decembrie 2010, intimata - reclamantă a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanelor care au semnat cererile de recurs în numele celor două autorităţi fiscale, dar faţă de depunerea la dosar a dovezilor corespunzătoare, conform dispoziţiilor art. 161 alin. (1) C. proc. civ., a precizat că nu mai insistă în susţinerea excepţiei.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentele - pârâte şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că niciunul dintre recursuri nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. 243 din 24 noiembrie 2008 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 18019 din 20 noiembrie 2008, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei de fond, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Prin aceste acte administrative fiscale s-a stabilit că intimata-reclamantă are obligaţii fiscale suplimentare calculate pentru perioada 2002 – 2006, dintre care societatea a contestat impozitul pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi, taxa pe valoarea adăugată şi impozitul pe profit, cu majorările de întârziere aferente, în sumă totală de 9.928.679 lei.
În raport cu baza factuală rezultată din probele administrate în cauză, în limitele procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ, instanţa de control judiciar constată că soluţiile pronunţate de Curtea de apel reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.
Cu referire punctuală la criticile formulate în recursurile declarate de cele două autorităţi pârâte, critici care vor fi grupate şi analizate prin considerente comune, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu privire la încălcarea prevederilor art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit normei menţionate, „nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive".
În speţă, prima instanţă a reţinut în mod corect că motivele cererii de faţă sunt evident diferite de cele invocate în susţinerea cererii înregistrate sub nr. 2480/2/2009, nesoluţionate irevocabil până la data pronunţării sentinţei recurate, concluzie ce se impune cu atât mai mult în condiţiile în care prima cerere era întemeiată pe prevederile ar.14 din Legea nr. 554/2004, fiind formulată în etapa procedurii prealabile sesizării instanţei cu acţiunea în anulare, în timp ce a doua cerere a fost formulată după înregistrarea acţiunii de fond, în condiţiile art. 15 din aceeaşi lege.
Sensul interdicţiei statuate prin art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 este acela de a opri partea să invoce motive identice după ce i se respinge o cerere de suspendare a executării, ignorând efectul puterii de lucru judecat al hotărârii instanţei, iar nu de a o împiedica să utilizeze cele două căi procesuale reglementate distinct în art. 14 şi 15 din lege.
Cu privire la încălcarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 15 alin. (1) din aceeaşi lege.
Măsura suspendării executării actului administrativ este circumscrisă obiectivului protecţiei provizorii a drepturilor şi intereselor legitime persoanelor potenţial vătămate până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea actului, pentru evitarea exercitării abuzive a prerogativelor puterii publice.
Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.
Cele două condiţii sunt analizate în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, marja de apreciere a instanţei raportându-se la stabilirea unei aparenţe a dreptului, fără prejudecarea fondului cauzei, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea este obligată să îl îndeplinească şi drepturile sau interesele legitime private care pot fi afectate.
Soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care s-a fundamentat aceasta sunt la adăpost de orice critică, împrejurările de fapt descrise în considerentele sentinţei fiind de natură să contureze o îndoială serioasă asupra modului în care autorităţile fiscale au aplicat prevederile art. 101 şi 102 C. proCod Fiscal şi normele legale şi convenţionale privind veniturile nerezidenţilor şi evitarea dublei impuneri.
Cazul bine justificat poate fi reţinut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumţiei de nelegalitate decelate dintr-un probatoriu care nu trebuie să prezinte aceeaşi amploare sau consistenţă ca dovezile ce urmează a fi administrate în cadrul acţiunii în anulare, criticile formulate sub acest aspect nefiind, aşadar, întemeiate.
Curtea de apel a făcut o evaluare adecvată a datelor speţei şi în ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, luând în considerare obiectul de activitate al contribuabilului, raporturile comerciale cu alţi agenţi economici şi cuantumul ridicat al obligaţiilor fiscale stabilite.
Cu privire la încheierea de îndreptare a erorilor materiale
Examinând legalitatea încheierii pronunţate la data de 27 aprilie 2010, Înalta Curte constată că instanţei de fond nu i se poate reproşa încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii ori aplicarea greşită a prevederilor art. 281 C. proc. civ., în sensul celor arătate de recurentele - pârâte.
Este adevărat că intimata - reclamantă a dat demersului său procesual denumirea ambiguă de „cerere de completare/îndreptare", dar potrivit art. 84 C. proc. civ., o cerere de chemare în judecată este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită, instanţa nefiind ţinută de sensul literal al termenilor folosiţi de parte ori de temeiul de drept indicat de aceasta.
În plus, în economia cauzei, conţinutul concret al solicitărilor formulate şi modul în care au fost rezolvate acestea prin dispozitivul încheierii nu conturează o vătămare adusă autorităţilor fiscale, în măsură să fundamenteze recursurile declarate împotriva încheierii.
În condiţiile în care cererea de suspendare a executării a fost întemeiată în mod expres pe prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004, a făcut referire la existenţa acţiunii în anulare înregistrate cu nr. 9921/2/2009 şi a indicat cele două acte administrativ-fiscale vizate, este evident că folosirea sintagmei „acte subsecvente" în locul indicării raportului de inspecţie fiscală şi a sintagmei „soluţionarea cauzei în fond" în locul celei reglementate în art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi indicarea greşită a termenului de recurs prevăzut în art. 14 alin. (4) din aceeaşi lege constituie erori materiale, iar nu greşeli de judecată care să nu poată fi remediate pe calea prevăzută în art. 281 C. proc. civ.
2. Temeiul legal al soluţiei pronunţată în recurs
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate potrivit art. 15 alin. (2), raportat la art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de D.G.F.P.M. Bucureşti şi A.N.A.F. prin D.G.S.C. împotriva sentinţei nr. 265 din 19 ianuarie 2010 şi a încheierii din 27 aprilie 2010 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 83/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 851/2011. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
