ICCJ. Decizia nr. 906/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 906/2011
Dosar nr. 12478/3/2008
Şedinţa publică de la 16 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 06 august 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 27321/3/2007, reclamanta Societatea Companiilor Hoteliere G. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, anularea deciziei din 24 octombrie 2002 emisă de Direcţia de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, Direcţia Autorizare, Serviciul Urmărire Autorizaţii.
Reclamanta a învederat că decizia menţionată i-a fost comunicată la 23 ianuarie 2003 şi că adresa din 11 iulie 2007 este considerată de pârâtă o dispoziţie motivată în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 392/2001, solicitând să se constate că nu datorează sumele indicate în decizie, penalităţile de întârziere şi majorările intervenite ulterior emiterii acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 651 din 08 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia tardivităţii şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca tardiv formulată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 16 din 07 ianuarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut că reclamanta a formulat obiecţiuni cu privire la decizia atacată, însă nu i s-a comunicat vreun răspuns în termen legal. În speţă, prima instanţă a apreciat greşit ca fiind depăşit termenul legal pentru introducerea acţiunii, ce trebuia calificată drept un refuz de soluţionare a unei cereri, iar în raport de data formulării - 21 mai 2007 -, a constat că termenul legal a fost respectat. Totodată, a reţinut că se impune, cu ocazia rejudecării, efectuarea unei expertize contabile care să clarifice dacă sumele contestate de reclamant au fost corect stabilite în raport de dispoziţiile legale aplicabile.
În fond după casare, cauza a fost înregistrată sub nr. 12478/3/2008, iar prin sentinţa civilă nr. 1398 din 30 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în raport cu cuantumul sumei contestate şi prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Învestită cu soluţionarea cauzei la data de 30 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a încuviinţat reclamantei efectuarea unor expertize în specialitatea construcţii şi contabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 812 din 16 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta Societatea Companiilor Hoteliere G. SRL în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi, în consecinţă, a anulat decizia din 24 octombrie 2002 emisă de pârâtă.
Prin aceeaşi sentinţă, a admis în parte cererea privind plata cheltuielilor de judecată, obligând pârâta la plata sumei de 15.000 RON cu acest titlu.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
La data de 28 august 2002, Curtea de Conturi – Direcţia de Control Financiar Ulterior Bucureşti a emis decizia nr. 71, în urma unui control efectuat la Primăria Municipiului Bucureşti, prin care a dispus să se solicite reclamantei achitarea diferenţei de taxă de 12.648.913.406 ROL, a majorărilor şi penalităţilor de întârziere aferente. Majorările calculate până la 15 iunie 2002 însumau 8.266.064.911 ROL, iar penalităţile calculate inclusiv pentru luna iunie 2002 însumau 569.201.103 ROL.
Având în vedere soluţia adoptată de Curtea de Conturi, autoritatea pârâtă a emis la data de 24 octombrie 2002 decizia nr. 1145, prin care a solicitat reclamantei achitarea acestei sume cu titlu de diferenţă de taxă, precum şi a majorărilor şi penalităţilor de întârziere aferente, cuantumul acestora până în luna iunie 2002 fiind cel menţionat în decizia Curţii de Conturi, decizie împotriva căreia reclamanta a formulat obiecţiuni, însă fără să primească vreun răspuns cu privire la modul de soluţionare al acestora.
Referitor la construcţia în litigiu, prima instanţă a reţinut că societăţii reclamante, înfiinţate la 28 iunie 1991, i s-a eliberat autorizaţia de construire din 18 august 1998 de către Primăria Municipiului Bucureşti pentru executarea lucrărilor de modificare şi refacere a unor elemente de structură din cadrul acesteia, în valoare de 1.065.263.000 ROL.
Prima instanţă a reţinut că lucrările respective nu au fost executate, iar la data de 17 iunie 1999, Primăria Municipiului Bucureşti i-a eliberat reclamantei autorizaţia de construire pentru executarea lucrărilor de compartimentări interioare, finisaje, finalizare lucrări construcţii şi instalaţii în valoare de 12.945.226.800 ROL, valoare care cuprinde şi valoarea lucrărilor autorizate prin autorizaţia eliberată în anul 1998.
Pentru finalizarea lucrărilor, reclamanta a încheiat cu un antreprenor din Austria un contract la un preţ ferm, valoarea contractului fiind de 1.503.800.000 şilingi austrieci, achitând taxele pentru eliberarea celor două autorizaţii de construire, de 10.000.000 ROL şi respectiv 129.452.266 ROL, iar prin cererea formulată la data de 10 ianuarie 2001 a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti regularizarea taxei pentru cele două autorizaţii, menţionând că valoarea finală a lucrărilor conform procesului-verbal de recepţie finală din 11 decembrie 2000 este de 14.010.489.800 ROL, aceasta comunicându-i, prin adresa din 18 ianuarie 2001, faptul că diferenţa de taxă pe care o are de achitat în urma regularizării este de 652.632 ROL, taxă achitată de reclamantă la data de 19 ianuarie 2001.
Prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 28 din Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale, în vigoare la data eliberării celor două autorizaţii de construire şi la data regularizării taxei pentru acestea, valoarea autorizată a lucrărilor pentru care se percep taxe se stabileşte pe baza celor declarate de solicitant în cererea pentru eliberarea autorizaţiei de construire.
În speţă, a constatat că regularizarea acestei taxe se face prin raportare la valoarea reală a lucrărilor a căror executare a fost autorizată prin cele două autorizaţii emise în anii 1998 şi 1999, lucrări de modificare şi refacere a unor elemente de structură, de compartimentări interioare, finisaje, finalizare lucrări construcţii şi instalaţii, valoarea acestora fiind de 14.010.489.800 ROL.
Judecătorul fondului, a reţinut astfel că la emiterea deciziei nr. 71 din 28 august 2002, Curtea de Conturi a avut în vedere valoarea clădirii, respectiv valoarea de inventar actualizată, or, potrivit art. 6 din Legea nr. 27/1994, rezultă că valoarea de inventar a unui imobil este luată în considerare pentru stabilirea impozitului pe clădiri şi nu pentru regularizarea taxei pentru autorizaţia de construire, raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză stabilind că Decretul nr. 108/1988 prevede doar o parte din valoarea totală a proiectului investiţiei reprezentând Hotel G.
În ceea ce priveşte autorizaţiile de construire emise în anii 1998 şi 1999 a reţinut că Primăria Municipiului Bucureşti a comunicat reclamantei faptul că lucrările de construcţie începute pe baza Decretului nr. 108/1988, întrerupte în anul 1990 din lipsă de fonduri, pot fi continuate conform proiectului iniţial, urmându-se procedura de autorizare conform Legii nr. 50/1991. În acest sens, a fost întocmit proiectul pentru executarea lucrărilor suplimentare de modificare şi refacere a unor elemente de structură, din 1998, solicitându-se autorizarea executării lucrărilor evaluate la suma de 1.065.262.000 ROL, fiind eliberată prima autorizaţie.
Astfel, întrucât respectivele lucrări nu au fost executate, a fost elaborat un nou proiect de B.I. Viena în care au fost reluate toate lucrările din proiectul anterior, adăugându-se şi alte lucrări suplimentare, valoarea tuturor acestora fiind conform evaluării realizate de SC E. SRL, de 12.945.226.800 ROL, fiind eliberată cea de a doua autorizaţie, la 17 iunie 1999.
Referitor la faptul că valoarea reală a lucrărilor declarată de reclamantă la momentul solicitării regularizării taxei pentru autorizaţiile de construire coincide cu valoarea declarată pentru eliberarea acestora, judecătorul fondului a reţinut că în vederea executării lucrărilor autorizate, a fost încheiat cu antreprenorul din Austria un contract cu preţ ferm exprimat în valută, în valoare de 1.503.800.000 şilingi austrieci, iar la emiterea deciziei nr. 71 din 28 august 2002 nu s-a avut în vedere faptul că valoarea lucrărilor pentru realizarea cărora a fost încheiat contractul de antrepriză cu firma austriacă a fost exprimată în valută, fiind stabilit un preţ fix care nu a suferit modificări până la finalizarea lucrărilor.
Concluzionând, instanţa a apreciat că la regularizarea taxei pentru autorizaţia de construire nu pot fi avute în vedere decât lucrările suplimentare autorizate prin autorizaţia de construire din 1999, nu şi lucrările realizate anterior, care, conform susţinerilor pârâtei, nu sunt supuse reautorizării şi plăţii unei taxe de autorizare, astfel, este eronată raportarea la valoarea de 1.765.790.830.440 ROL compusă din 389.714.000.000 ROL – valoarea construcţiei existente la 08 octombrie 1990 şi 1.376.076.830.440 ROL – valoarea lucrării executate în conformitate cu proiectul iniţial şi cu proiectul din 1998, precum şi cu situaţiile de plăţi efectuate, evidenţiate potrivit Cap. 4 „cheltuieli pentru investiţia de bază” din devizul general al investiţiei, întocmit conform H.G. nr. 376/1994 privind metodologia de elaborare a devizului general pentru obiectivele de investiţii.
Referitor la cererea subsidiară vizând excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, invocată la termenul din 09 februarie 2010, prima instanţă a apreciat că nu se impune analizarea acesteia în raport de prevederile art. 31 din O.G. nr. 92/2003, ea putând fi analizată în cadrul unei contestaţii la executare silită, pentru că nu priveşte legalitatea actului administrativ atacat, ci faza de executare silită, iar în privinţa cheltuielilor de judecată va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
- instanţa de fond nu a ţinut seama de decizia Curţii de Conturi nr. 71 din 28 august 2002, decizie prin care s-a constatat că stabilirea diferenţelor de taxă s-a făcut numai pe baza declaraţiilor întocmite de beneficiarii autorizaţiilor, fără a fi analizate documentele prezentate, situaţie ce a condus la nerealizarea unor venituri la bugetul local;
- în susţinerea valorii declarate, societatea a anexat două memorii de evaluare întocmite la preţuri care nu mai erau de actualitate, fiind preţuri pentru manoperă şi închiriere utilaje valabile în aprilie-septembrie 1999 (data eliberării autorizaţiei);
- potrivit constatării Curţii de Conturi, în urma verificării documentelor privind valoarea clădirii, a rezultat că valoarea construcţiei realizate în baza celor două autorizaţii este de 1.278.901.830.440 ROL, ceea ce conduce la concluzia că la regularizarea autorizaţiilor societatea mai avea de achitat 12.648.913.406 ROL, la care se adaugă majorări şi penalităţi de întârziere.
În drept, motivele de recurs au fost încadrate în prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs ce se învederează în prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la declararea, la momentul solicitării taxei de regularizare, a unei valori egale cu cea declarată iniţial, instanţa de fond a reţinut în mod corect că fluctuaţiile de preţuri din piaţă privind manopera sau închirierea utilajelor, intervenite între momentul încheierii contractului de antrepriză şi obţinerii autorizaţiei şi momentul finalizării construcţiei, menţionate în decizia nr. 71/2002 a Curţii de Conturi nu au relevanţă, deoarece societatea reclamantă a încheiat cu antreprenorul B.I. Viena un contract cu preţ fix, ce nu a suferit modificări până la finalizarea lucrărilor.
În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia taxa de autorizare trebuia calculată la valoarea de inventar a clădirii, din care urma să fie scăzută valoarea structurii, acesta este, de asemenea, neîntemeiat, deoarece recurenta ignoră faptul că numai o parte din lucrări au fost autorizate prin autorizaţia din 17 iunie 1999, celelalte fiind deja autorizate prin Decretul nr. 108/1988.
Potrivit art. 29 alin. (1) din O.G. nr. 36/2002, care a abrogat Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale, în vigoare la data emiterii autorizaţiei de construcţie, taxa pentru eliberarea autorizaţiei se calcula pe baza valorii de proiect declarate de solicitant în cererea pentru eliberarea autorizaţiei de construire, în conformitate cu proiectul prezentat.
Întrucât Societatea Companiilor Hoteliere G. SRL a dobândit structura de rezistenţă a hotelului, drepturile şi beneficiile acordate de Decretul nr. 108/1988, prin care s-a dispus derogarea de la prevederile Legii investiţiilor nr. 9/1980, autorizaţia de construire a fost necesară doar pentru modificările aduse proiectului iniţial, autorizat prin lege. Astfel, taxa de autorizare pentru executarea lucrărilor de construire se impunea a fi calculată numai la valoarea lucrărilor care nu erau cuprinse în proiectul iniţial de realizare a hotelului, avându-se în vedere doar lucrările care aduc modificări proiectului autorizat conform Decretului nr. 108/1988 şi care făceau obiectul autorizaţiei de construire din 1999.
Ambele rapoarte de expertiză au concluzionat în privinţa cuantumului taxei de regularizare că acesta a fost calculat în mod corect, valoarea de inventar a imobilului fiind alcătuită din valoarea caracasei existente în anul 1990 şi din valoarea lucrărilor executate atât în conformitate cu proiectul iniţial, cât şi în conformitate cu proiectul ulterior elaborat de către antreprenor.
În acest context, instanţa de fond a reţinut în mod temeinic şi legal că valoarea taxei de autorizare construcţii trebuie raportată întocmai la lucrările suplimentare care au făcut obiectul autorizaţiei.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Primăria Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei nr. 812 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 905/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 907/2011. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
