ICCJ. Decizia nr. 964/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 964/2011
Dosar nr. 102/54/2010
Şedinţa publică din 17 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 8336/99/2009 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanta R.M., cetăţean israelian, prin mandatar P.D., a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 2920/ R din 31 octombrie 2009, emisă de C.J.P. Iaşi, prin care i-a fost respinsă solicitarea de a-i fi stabilită calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
Cauza a fost declinată către Curtea de Apel Iaşi, prin Sentinţa nr. 785/ CA din 17 decembrie 2009.
Arată reclamanta că în hotărârea atacată s-a specificat că nu a depus acte oficiale eliberate de instituţii ale statului român din care să rezulte că a suferit persecuţii etnice în perioada 1940/1944. Nu a găsit astfel de documente, cu referire la persoana sa, însă, conform art. 4 alin. (2) din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G nr. 105/1999 a prezentat declaraţii de martori cu privire la aceste aspecte.
În actele normative ce reglementează materia nu există menţiuni care să specifice că martorul trebuie să fie în aceeaşi situaţie cu petentul.
Mai susţine reclamanta ca dispoziţiile HG nr. 287/2008 şi ale Legii nr. 296/2009, referitoare la persoanele care au avut domiciliul în localităţi aflate vremelnic sub ocupaţie străină, nu au relevanţă referitor la situaţia martorilor săi.
Depunând întâmpinare, pârâta C.J.P. Iaşi susţine că adeverinţa depusă de reclamantă, emanând de la Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, conţine informaţii provenind de la reclamantă şi de la martorii propuşi de aceasta şi că, în scopul evitării unor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, se impune ca cel puţin unul dintre martori"să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu solicitantul".
În privinţa martorului F.S., beneficiar al Legii nr. 189/2000, arată pârâta că acesta o cunoaşte pe solicitantă din anul 1956, că nu se cunoşteau în perioada persecuţiilor, deci declaraţia sa are la bază propria persecuţie şi faptul istoric. Martorii A.S. şi A.F. nu fac dovadă că s-au aflat în aceeaşi situaţie cu solicitanta, astfel încât, nefiind prezentate documente oficiale pentru dovedirea situaţiei de fapt invocată, corect s-a dispus respingerea cererii.
Analizând actele şi lucrările cauzei prin prisma probatoriului administrat şi în lumina dispoziţiilor legale incidente, Curtea apreciază că acţiunea este fondată.
Prin cererea adresată C.J.P. Iaşi, la data de 4 august 2009, reclamanta R.M., născută la 23 septembrie 1930, în localitatea Pechea, judeţul Galaţi, cetăţean izraelian cu domiciliul în Israel, a solicitat să-i fie acordate drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada de persecuţie etnică şi rasială.
A arătat petenta că a fost dată afară din învăţământul de stat primar din localitatea Şiviţa la data de 15 ianuarie 1939 - 15 septembrie 1940; a fost evacuată forţat împreună cu familia la data de 5 februarie 1940 când tatăl său, R.B., a fost deportat în lagărul de concentrare de la Târgu Jiu şi a fost reţinut acolo până la 12 septembrie 1942 mama sa N., cu cei cinci copii, a ajuns la Galaţi, la bunica Ş.M., unde au locuit şase persoane într-o cameră, în perioada 5 februarie 1940 - 25 august 1940, când s-au mutat la o altă adresa din Galaţi. Acolo fratele său mai mare, M., a fost luat în lagărul de concentrare a evreilor din Galaţi, unde, la 18 octombrie 1942, a decedat din cauza bolii şi a condiţiilor mizere.
Reclamanta susţine că a fost obligată să poarte steaua galbenă din anul 1941 până în anul 1943 şi în aceeaşi perioadă a avut interdicţie de circulaţie.
În dovedirea susţinerilor sale, reclamanta a depus declaraţiile autentificate ale martorilor F.S., A.S. şi A.F., acte de stare civilă, adeverinţa din 9 septembrie 2009 eliberată de federaţia Comunităţilor Evreieşti din România.
Din conţinutul declaraţiilor martorilor, dintre care F.S., el însuşi beneficiar al Legii nr. 189/2000, se confirmă întreaga situaţie de fapt expusă de reclamantă, în sensul că a suferit toate persecuţiile şi restricţiile impuse evreilor în localitatea Şiviţa, judeţul Galaţi a purtat steaua galbenă impusă prin lege evreilor, nu i s-a permis accesul la învăţământul de stat conform Decretului - Lege nr. 3438 din 14 octombrie 1940, iar după deportarea tatălui său în anul 1940 în lagărul de la Tg. Jiu, împreună cu mama sa şi cei patru fraţi, a fost strămutată forţat din localitatea Şiviţa, în oraşul Galaţi, până în anul 1945.
În această perioadă, familia reclamantei a fost lipsită de libertate, a suferit grave restricţii ale dreptului la libera circulaţie şi s-a aflat sub supravegherea organelor poliţieneşti.
Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 100/ CA din 26 aprilie 2010 a admis acţiunea formulată de reclamanta R.M. în contradictoriu cu C.J.P. Iaşi.
A anulat Hotărârea nr. 2929/ R din 31 octombrie 2009 emisă de pârâtă şi a dispus emiterea unei hotărâri prin care să i se recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de refugiat din motive etnice prin prezentarea declaraţiilor date în formă autentică de către martorii A. care au arătat că o cunosc pe reclamantă din anul 1940, iar mai târziu martora A.F. a fost colegă de facultate cu reclamanta locuind la aceeaşi gazdă timp de 4 ani.
De asemenea, prima instanţă a mai reţinut şi actul oficial eliberat de Fundaţia Comunităţilor Evreieşti din România care atestă calitatea de refugiată a reclamantei.
Prima instanţă, în motivarea soluţiei sale a mai reţinut că Legea nr. 189/2000 prin art. 61 permite dovedirea îndoielnică de fapt, a calităţii de refugiat în lipsa actelor oficiale cu orice mijloc de probă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice.
Recurenta a susţinut în esenţă că într-adevăr Legea nr. 189/2000 prevede posibilitatea dovedirii calităţii de refugiat din motive de persecuţie etnică în lipsa actelor oficiale cu orice mijloc de probă doar că probatoriul trebuie să fie pertinent şi concludent.
Or înscrisurile depuse de reclamantă la dosarul cauzei nu sunt de natură a convinge realitatea faptelor.
Astfel referitor la declaraţiile martorilor A.S. şi A.F. recurenta a precizat că aceasta nu a făcut dovada că s-au aflat în aceiaşi situaţie, iar în ceea ce priveşte declaraţia martorului F.S., acesta a cunoscut-o pe reclamantă abia în anul 1956.
De asemenea recurenta a susţinut că în adeverinţa eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România nu poate fi luată în considerare întrucât acest înscris a fost emis pe baza declaraţilor reclamantei şi a martorilor A.S. şi A.F.
Înalta Curte analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile şi din oficiu potrivit art. 3041 C. proc. civ. constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În cauză reclamanta R.M. a solicitat constatarea calităţii de refugiat din motive de persecuţie etnică şi acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 189/2000 „beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, după cum urmează:
a) a fost deportata în ghetouri si lagăre de concentrare din străinătate;
b) a fost privata de libertate în locuri de detenţie sau în lagăre de concentrare;
c) a fost refugiata, expulzata sau strămutată în alta localitate;
Litera c) a fost modificata prin alineatul din Legea nr. 586/2002 începând cu 7 noiembrie 2002.
d) a făcut parte din detaşamentele de munca forţată;
e) a fost supravieţuitoare a trenului morţii;
f) este soţul sau soţia persoanei asasinate ori executate din motive etnice sau în urma masacrelor îndreptate împotriva populaţiei minoritare, daca ulterior nu s-a recăsătorit".
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 61 din aceeaşi lege „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de proba prevăzut de lege".
În cauză reclamanta a înţeles să facă dovada calităţii de refugiat din motive de persecuţie etnică cu declaraţiile autentificate ale martorilor A.S. şi A.F. şi F.S. şi cu adeverinţa eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România.
Analizând însă probele administrate Înalta Curte constată că acestea nu sunt de natură să dovedească fără echivoc calitatea de persoană refugiată din motive de persecuţie etnică a reclamantei.
Într-adevăr potrivit legii în lipsa unor documente oficiale persoana interesată poate face dovada persecuţiei din motive etnice prin orice mijloc de probă.
Potrivit însă principiului liberei aprecieri a probelor declaraţii de martori au aceeaşi forţă probantă ca şi celelalte mijloace de probă dacă produc încredere deplină că relatează adevărul sau dacă confirmă evenimentele la care au participat.
De asemenea declaraţia martorilor trebuie să tindă la dovedirea unor fapte reale, să fie pertinentă şi concludentă.
Or, în cauză nici una dintre cele trei declaraţii de martori prezentate nu produce în opinia Înaltei Curţi încredere deplină că relatează adevărul.
Astfel A.S. şi A.F. nu au făcut dovada că s-au aflat în aceeaşi situaţie ca reclamanta, iar F.S. a cunoscut-o pe reclamantă abia în anul 1956.
În ceea ce priveşte adeverinţa din 9 septembrie 2009 eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, aşa cum de altfel este menţionat în finalul adeverinţei informaţiilor consemnate sunt în baza declaraţiilor prezentate de reclamantă de martorii A.S. şi A.F.
Faţă de cele prezentate şi în raport cu dispoziţiile C. proc. civ. potrivit cărora sarcina probei aparţine reclamantei, Înalta Curte reţine că în cauza de faţă reclamanta nu a făcut dovada calităţii de refugiat din motive de persecuţie etnică.
În fine, în sprijinul soluţiei date, este important de menţionat – că deşi reclamanta face vorbire despre o pretinsă evacuare din imobile precis determinate, recunoaşte că nu a putut obţine nici un act privind deţinerea de familia sa, cu orice titlu, a vreunui imobil de locuit şi din care să fi fost mutat forţat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.J.P. Iaşi împotriva Sentinţei nr. 100/ CA din 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi în fond respinge acţiunea reclamantei R.M. ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 957/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 980/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
