ICCJ. Decizia nr. 984/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 984/2011
Dosar nr. 9485/2/2009
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii P.F. şi C.A.T., au chemat în judecată Statul Român prin M.E.F., A.N.R.P. şi C.C.S.D., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să-i oblige la plata primei tranşe din despăgubirile stabilite prin Decizia 253 din 25 februarie 2008.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin Decizia 253 din 25 februarie 2008 li s-a aprobat plata despăgubirilor în cuantum de 128.042,98 lei. Cu toate că au solicitat plata primei tranşe de despăgubire pârâţii au refuzat achitarea acesteia astfel încât dreptul de creanţă devine un drept iluzoriu.
Pârâtul, Statul Român prin M.F.P. a formulat întâmpinare, invocând inadmisibilitatea acţiunii faţă de acest pârât, lipsa calităţii procesuale pasive a statului român şi lipsa calităţii procesuale pasive a M.F.P. În susţinerea excepţiilor, intimatul arată că Statul Român nu poate sta în judecată într-o acţiune în contencios administrativ, întrucât Legea nr. 554/2004 prevede că are calitatea de pârât într-o astfel de acţiune doar o autoritate publică. Aceleaşi argumente, arată reclamanţii, justifică şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului şi a M.F.P.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 1299 din 16 martie 2010, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de M.F.P. şi, a admis în parte acţiunea reclamanţilor obligând A.N.R.P. să plătească prima tranşă din despăgubirile stabilite prin Decizia nr. 253 din 25 februarie 2008.
Totodată, a respins acţiunea faţă de ceilalţi pârâţi pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că legea prevede posibilitatea eşalonării sumelor ce se plătesc în condiţiile în care nu există disponibilităţi la bugetul de stat, însă, teza finală a articolului limitează această posibilitate la doi ai consecutivi.
Interpretarea acestui articol nr. 8 din Legea nr. 9/1998 nu poate fi în sensul propus de pârâtă, respectiv în sensul că plata despăgubirilor se face doar dacă există sume aprobate în buget, întrucât o astfel de interpretare ar fi contrară dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 9/1998 care limitează posibilitatea eşalonării datorată lipsei fondurilor la bugetul de stat la doi ani consecutivi. În plus, trebuie observat că această interpretare ar face ca obligaţia statului de plată a despăgubirilor să devină una pur potestativă în sensul că statul ar putea să refuze în mod arbitrar plata despăgubirilor la nesfârşit prin nealocarea sumelor necesare pentru plata acestor despăgubiri.
În ceea ce priveşte persoana obligată la efectuarea plăţii, art. 131 din cap. VII din Legea nr. 247/2005 prevede că aceasta este A.N.R.P., care coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale, precum şi activităţile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii faţă de Statul Român prin M.F.P., Curtea a constatat că, într-adevăr, Statul Român nu poate sta în judecată în calitate de pârât într-un astfel de litigiu, însă, acest lucru atrage admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi nu a excepţiei inadmisibilităţii.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs A.N.R.P. – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că dreptul reclamanţilor la plata despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 253 din 25 februarie 2008, emisă de A.N.R.P. este afectat de o condiţie. Nerealizarea acesteia, în speţă nealocarea unor sume pentru plata despăgubirilor, conduce la prelungirea perioadei de plată peste termenul prevăzut de art. 5 din HG nr. 286/2004.
La termenul de judecare a recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuţie motivul de ordine publică referitor la necompetenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, de a soluţiona cauza în primă instanţă.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale aplicabile în speţă, Înalta Curte va admite recursul, pentru motivul de ordine publică invocat din oficiu şi pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Astfel, obiectul acţiunii în cauza de faţă îl constituie obligarea pârâtei A.N.R.P. la plata primei tranşe din suma reprezentând despăgubiri stabilite în favoarea reclamanţilor prin Hotărârea nr. 2155 din 17 aprilie 2003 a Comisiei Municipiului Bucureşti prin care li s-a acordat compensaţii băneşti de 128.042,98 lei validată prin Decizia A.N.R.P. nr. 253 din 25 februarie 2008.
Rezultă, aşadar, că ne aflăm în prezenţa unei acţiuni în pretenţii, având drept cauză neplata în termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ.
Înalta Curte apreciază că, pentru corecta soluţionare a problemei de drept aflată în litigiu, sunt relevante prevederile Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi cele ale Normelor metodologice pentru aplicarea acestei legi, aprobate prin HG nr. 753/1998, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele aduse prin HG nr. 1277/2007.
Astfel, conform art. 7 din legea susmenţionată, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene sau a municipiului Bucureşti poate face contestaţie la comisia centrală (alin. (2)), hotărârile acestei din urmă comisii putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul (alin. (4)).
De asemenea, potrivit prevederilor art. 352 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, propunerile de invalidare a hotărârii comisiei judeţene sau a municipiului Bucureşti, precum şi propunerile de plată se transmit de către Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 vicepreşedintelui A.N.R.P. (alin. (1)) care, pe baza acestora, dispune, prin decizie, plata despăgubirilor, iar prin decizie motivată, invalidarea hotărârii sau rectificarea acesteia (alin. (5)).
Totodată, conform alin. (6) al aceluiaşi articol, „Deciziile se comunică petenţilor şi comisiilor judeţene sau a municipiului Bucureşti şi pot fi atacate în termen de 30 de zile la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază petentul".
În acelaşi timp, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din acelaşi act normativ: „Plata despăgubirilor solicitate în baza Legii nr. 9/1998 se face de către A.N.R.P., prin Direcţia economică.
Rezultă, aşadar, din cuprinsul textelor legale şi normative sus menţionate, că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 9/1998 pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ, fiind vorba despre o competenţă exclusivă a tribunalului".
Cum, în speţă, ne aflăm în prezenţa unei acţiuni privind plata unor despăgubiri stabilite în temeiul Legii nr. 9/1998 iar competentă să facă această plată este – conform art. 38 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea legii respective, aprobate prin HG nr. 753/1998, cu modificările şi completările ulterioare – pârâta A.N.R.P., Înalta Curte apreciază că soluţionarea litigiului este, raportat la prevederile legale amintite şi pentru identitate de raţiune, de competenţa tribunalului, ca instanţă de fond.
Sunt incidente, deci, dispoziţiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, în contextul în care cauza de faţă a fost judecată, în primă instanţă, de către o curte de apel.
Înalta Curte reţine că, în cauză, nu sunt incidente normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci prevederile Legii nr. 9/1998, a căror aplicare a generat litigiul, şi care, având caracter special, sunt derogatorii, conform principiului lex specialia generalibus derogant.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul şi, în baza art. 312 alin. (6) din acelaşi cod, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ, în raza căruia domiciliază petentul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.R.P. împotriva Sentinţei civile nr. 1299 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 980/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 987/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
