ICCJ. Decizia nr. 1273/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 1273/2012

Dosar nr. 272/42/2011

Şedinţa publică de Ia 8 martie 2012

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanta U.V., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor, a solicitat obligarea acesteia la achitarea diferenţei de 60% din suma totală de plată de 257.722 RON, ce îi este datorată ca urmare a beneficierii de dispoziţiile Legii nr. 290/2003.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că este beneficiară a măsurilor dispuse prin Legea nr. 290/2003, în urma demersurilor efectuate, i s-a eliberat Hotărârea nr. 223 din 24 mai 2007 de Comisia Judeţeană Prahova de Aplicare a Legii nr. 290/2003, prin care s-a stabilit dreptul său la despăgubiri în valoare de 257.722 RON, hotărârea este definitivă şi executorie, neefectuându-se nicio contestaţie împotriva acesteia, ulterior s-a adresat pârâtei în vederea plăţii sumei, însă aceasta nu s-a conformat solicitării.

Reclamanta a mai susţinut că, ulterior a promovat acţiune în instanţă, iar prin Sentinţa nr. 51 din 20 martie 2009, Curtea de Apel Ploieşti i-a admis cererea în parte, a obligat pârâta să-i plătească echivalentul a 40% din valoarea sumei datorate, însă deşi suma totală trebuia plătită în două tranşe, în interval de un an de zile, ANRP nu a procedat conform prevederilor legale, respectiv, nu i-a achitat diferenţa de 60% din suma totală ce i se cuvenea.

Prin întâmpinare, pârâta ANRP a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât la 22 martie 2010 a achitat reclamantei 112.625,81 RON, reprezentând 40% din suma totală, plata efectuându-se conform art. 18 alin. (5) lit. c) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003.

Prin Sentinţa nr. 128 din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a a admis acţiunea formulată de reclamanta U.V., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Aplicarea Legii 290/2003 şi a obligat pârâta să achite reclamantei diferenţa de 60% din suma de 257.722 RON acordată cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 223/25 mai 2007 a Comisiei Prahova de aplicare a Legii 290/2003.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că prin Hotărârea nr. 223 din 24 mai 2007 a Comisiei Judeţene Prahova de Aplicare a Legii nr. 290/2003, a fost admisă solicitarea reclamantei şi s-au acordat acesteia despăgubiri băneşti în cuantum de 257.722 RON pentru construcţiile, terenurile şi culturile din comuna Ulmu, raionul Ialoveni, Basarabia, bunuri ce au aparţinut autorilor săi, G.T. şi G.L.

S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că despăgubirile băneşti stabilite în favoarea lui U.V., depăşesc 100.000 RON, iar potrivit art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 trebuiau achitate până la data de 28 mai 2009, pentru prima tranşă de 40% termenul s-a împlinit la 28 mai 2008, iar pentru cea de a doua la 28 mai 2009, prima tranşă fiind plătită efectiv reclamantei la 22 martie 2010 potrivit dispoziţiilor Sentinţei nr. 51 din 20 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, irevocabilă prin nerecurare.

Judecătorul fondului, reţinând că reclamanta are dreptul de a beneficia în concret de sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în conformitate cu prevederile reparatorii ale Legii nr. 290/2003, însă până în prezent nu a încasat în totalitate aceste sume deşi a respectat prevederile art. 18 alin. (1) din H.G. 1120/2006, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1, 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004, urmând să obligată pârâta să plătească reclamantei cea de a doua tranşă de 60% din despăgubirile evidenţiate în Hotărârea nr. 223 din 25 mai 2007, până în prezent împlinindu-se termenul maxim de doi ani, în care s-a statuat obligaţia efectuării plăţii.

Concluzionând, prima instanţă a constatat că nu poate fi reţinută apărarea pârâtei ANRP, potrivit căreia nu dispune de fonduri suficiente pentru plata sumelor stabilite prin hotărâri emise în baza Legii nr. 290/2003, întrucât prin Legea nr. 290/2003 şi H.G. nr. 1120/2006, s-a stabilit în sarcina acestei pârâte obligaţia de plată a despăgubirilor, instituţia trebuia să se preocupe de alocarea fondurilor în scopul îndeplinirii atribuţiei legale, într-o situaţie contrară obligaţia fiind lipsită de conţinut, iar ANRP nu a făcut dovada demersurilor efectuate în scopul alocării de fonduri suficiente pentru plata sumelor stabilite în conformitate cu acest act normativ, cu caracter reparator.

Împotriva Sentinţei nr. 128 din data de 18 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantei U.V., ca neîntemeiată.

Recurenta a învederat, prin motivele cererii de recurs, că prevederile art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind eşalonarea plăţii pe parcursul a doi ani consecutivi sunt aplicabile doar în situaţia în care sunt alocate suficiente fonduri de la bugetul de stat pentru plata despăgubiri lor stabilite în baza Legii nr. 290/2003. Legea nr. 290/2003, a subliniat recurenta, nu presupune restituirea drepturilor de proprietate asupra unor bunuri imobile, ci acordarea unor măsuri reparatorii, având în vedere posibilităţile economice şi financiare ale ţării, în raport cu alte necesităţi şi priorităţi economice şi sociale, în a căror evaluare şi satisfacere legiuitorul este suveran.

În aceste condiţii, s-a relevat, se impune a se constata că, în absenţa disponibilităţilor băneşti ale statului, raportat la dificultăţile prin care trece economia ţării, s-ar stabili în sarcina Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor o obligaţie imposibil de realizat şi care este de natură să afecteze principiul egalităţii de tratament, recunoscut atât în plan intern cât şi în plan european. În al doilea rând, din raţiuni financiare creanţele asupra statului pot fi limitate sau eşalonate la plată şi nu pot fi plătite decât în condiţiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În fine, pârâta a arătat că neplata, până în prezent, a tranşei a II-a din despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 223/2007 nu dovedeşte refuzul nejustificat al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 230/2003, de a soluţiona cererea de plată a despăgubirilor, acest fapt nefiind justificat decât de cele arătate anterior privind fondurile alocate de la bugetul de stat privind plata despăgubirilor. Mai mult, din dispoziţiile cuprinse în art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 rezultă că pe cale legală s-a stabilit calea de urmat în situaţia în care nu se respectă termenele de plată ale compensaţiilor băneşti, respectiv actualizarea sumelor neplătite în raport de indicele de creştere a preţurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Naţional de Statistică faţă de luna decembrie a anului anterior.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum şi în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

În mod întemeiat instanţa de fond, prin sentinţa atacată, pe baza stării de fapt corect stabilite şi a prevederilor legale aplicabile litigiului, a admis acţiunea în contencios administrativ prin care reclamanta U.V. a solicitat obligarea pârâtei la achitarea diferenţei de 60% din suma totală de plată de 257.722 RON, ce îi este datorată ca urmare a beneficierii de dispoziţiile Legii nr. 290/2003.

Motivele de recurs şi argumentele în sprijinul acestora, invocate de recurentă, nu se încadrează în criticile care pot fi circumscrise prevederilor art. 304 punctul 9 (hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) C. proc. civ.

Potrivit prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare, „Despăgubirile sau compensaţiile băneşti vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9 plata lor se poate face şi în rate, în maximum 2 ani, în funcţie de disponibilităţile băneşti ale direcţiilor prevăzute la art. 11 alin. (1)". Plata despăgubirilor se dispune de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 (art. 11 alin. (1) din Legea nr. 290/2003).

În raport de normele legale mai sus menţionate, în mod evident interpretarea art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, cu modificările şi completările ulterioare, invocat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv a sintagmei „în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de Stat", nu poate fi făcută cu ignorarea normei juridice cu forţă juridică superioară cuprinsă în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003. Prin urmare, potrivit legii, eşalonarea plăţii despăgubirilor nu poate depăşi termenul de doi ani de la comunicarea hotărârilor prin care se prevede plata acestor despăgubiri, termen care, în litigiu, a fost depăşit.

În aceste condiţii, în mod întemeiat judecătorul fondului a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei reprezentând 60% din suma totală de plată de 257.722 RON, stabilită prin Hotărârea nr. 223/2007 a Comisiei Judeţene Prahova de Aplicare a Legii nr. 290/2003.

Invocarea lipsei disponibilităţilor băneşti pentru achitarea compensaţiilor băneşti în justificarea atitudinii autorităţii pârâte, nu poate fi reţinută ca fondată, întrucât nu are acoperire legală, încercându-se în această manieră doar amânarea curgerii termenelor maximale prevăzute de dispoziţiile legale menţionate pentru plata compensaţiilor, acestea nefiind modificate sau suspendate printr-o prevedere legislativă ulterioară.

Astfel, în raport şi de cele reţinute anterior, instanţa de recurs apreciază că refuzul autorităţii pârâte de plată a compensaţiilor este unul nejustificat, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Este evident că în cazul în care nu se respectă termenele de plată a compensaţiilor, intervine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 11 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006, însă actualizarea acestor sume nu reprezintă un obstacol în formularea unei acţiuni cum este cea dedusă judecăţii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 împotriva Sentinţei nr. 128 din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2012.

Procesat de GGC - DG

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1273/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs