ICCJ. Decizia nr. 1300/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1300/2012
Dosar nr.635/42/2011/a1
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R.C. SRL Prahova a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, suspendarea executării Raportului de inspecţie fiscală nr. 2776 din 31 martie 2008, a Deciziei de impunere nr. 2776 din 31 martie 2008 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată, precum şi a Deciziei nr. 160 din 26 mai 2008.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în urma controlului efectuat la societate pentru perioada aprilie 2004 - ianuarie 2008, autoritatea pârâtă a emis actele administrative fiscale contestate în cauză, prin care a stabilit că societatea datorează în total suma de 5.042.361 RON, care se compune din 3.923.968 RON - accize; 306.754 RON - majorări de întârziere aferente; 745.554 RON - TVA de plată; 52.685 RON - majorări de întârziere aferente TVA.
Reclamanta, considerând că aceste obligaţii de plată stabilite în sarcina sa sunt nelegale, a formulat contestaţie administrativă împotriva acestora la organul emitent care, prin Decizia nr. 160 din 26 mai 2008, a dispus suspendarea soluţionării acestei contestaţii până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a sesizării penale formulate de acesta.
Totodată, a susţinut că actele atacate nu sunt motivate în vreun fel cu privire la sumele stabilite în sarcina sa, cuprinzând doar o prezentare a situaţiei de fapt, practic descrierea controlului efectuat şi redarea conţinutului normelor legale pretins aplicabile în speţă.
Astfel, în mod greşit organele fiscale au stabilit în sarcina sa accize de plată, în condiţiile în care societatea nu este nici măcar plătitor de accize, achiziţionând uleiuri minerale în regim de scutire de accize în baza a cinci autorizaţii de utilizatori final.
În speţă, arată reclamanta că s-a confundat activitatea desfăşurată de utilizatorul final, care din produse potenţial accizabile obţine produse neaccizate după destinaţia şi domeniul lor de utilizare, fiind altul decât obţinerea combustibilului pentru încălzit sau a carburantului pentru motor, cu activitatea antrepozitarului autorizat, care din prelucrarea unui produs neaccizat obţine produse accizate. În plus, afirmaţiile din actul de control nu se bazează pe documente cu forţă juridică, ci numai pe supoziţii şi presupuneri.
Concluzionând, reclamanta a susţinut că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, existenţa cazului bine justificat fiind reprezentată de prejudiciul deja suferit de societate împotriva căreia s-a dispus, la cererea autorităţii pârâte, deschiderea procedurii insolvenţei, iar paguba iminentă rezultă implicit din îndeplinirea primei condiţii, fiind determinată de perturbarea previzibilă gravă a funcţionării societăţii (intrarea în faliment, disponibilizarea tuturor salariaţilor).
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 227 din 19 august 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamantă, a dispus suspendarea Deciziei de impunere nr. 2776 din 31 ianuarie 2008 emisă de autoritatea pârâtă şi a Raportului de inspecţie fiscala nr. 2776 din 31 martie 2008, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, constatând depunerea cauţiunii în cuantum de 25.212 RON, potrivit recipisei de consemnare nr. 956907/1 din 18 august 2011 şi chitanţei nr. 4475982/1 din 18 august 2011.
Hotărârea recurată a fost completată prin Sentinţa nr. 239 din 13 septembrie 2011, în sensul obligării pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova la plata sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
În considerentele sentinţei atacate, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi anume sesizarea prealabilă a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, existenţa unui caz bine justificat, necesitatea prevenirii unei pagube iminente şi depunerea unei cauţiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate.
În aprecierea condiţiilor privind cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, a reţinut că se justifică măsura suspendării prin existenţa unor împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative fiscale atacate, iar prin executarea acestora s-ar crea o perturbare previzibilă gravă a funcţionării societăţii, raportat la faptul că prin pornirea executării silite s-ar crea prejudicii societăţii reclamante împotriva căreia s-a deschis procedura insolvenţei, suma contestată având o valoare totală de 5.042.361 RON.
În fine, prima instanţă a avut în vedere şi Recomandarea CM R (89)8 din 13 septembrie 1989 cu privire la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, potrivit căreia, instanţa, în calitate de autoritate jurisdicţională chemată să decidă măsura de protecţie provizorie împotriva actului administrativ respectiv, trebuie să ţină cont de ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente şi să acorde asemenea măsuri atunci când executarea actului este de natură a crea pagube grave, dificil de reparat, şi când există un argument juridic aparent valabil faţă de regularitatea lui.
3. Recursul declarat în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, invocând ca temei juridic dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente, deoarece în cauză nu sunt întrunite condiţiile imperios cerute de lege pentru a se dispune suspendarea executării Deciziei nr. 2776 din 31 ianuarie 2008 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
În motivarea căii de atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, recurenta a formulat critici de nelegalitate cu privire la hotărârea recurată, care pot fi subsumate cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Arată că s-a ignorat faptul că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţiile autenticităţii şi veridicităţii, fiind el însuşi un titlu executoriu, în considerarea acestor două principii, al legalităţii actului şi al executării acestuia din oficiu, suspendarea constituie o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
În privinţa condiţiei pagubei iminente nu se poate reţine afirmaţia generică că punerea în executare a Deciziei de impunere nr. 2776 din 31 ianuarie 2008 ar conduce la influenţarea în mod negativ a procedurii falimentului, nefiind posibilă reorganizarea judiciară precum şi aceea că în speţă, s-ar produce pagube semnificative, dificil de reparat.
4. Apărarea intimatei SC R.C. SRL.
Prin întâmpinarea înregistrată la 13 ianuarie 2012, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate prin care instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ, în totalitate condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 514/2004.
Mai arată că prin Ordonanţa emisă în data de 09 decembrie 2011 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. 3653/P/2008 ce are ca obiect sesizarea penală a DGFP Prahova, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală atât a administratorului, cât şi a persoanei juridice SC R.C. SRL.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., respectiv a aplicării art. 14 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.
Intimata-reclamantă SC R.C. SRL Prahova a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal competentă cu o cerere având ca obiect suspendarea executării Raportului de inspecţie fiscală nr. 2776 din 31 martie 2008, privind obligaţii fiscale suplimentare de plată, precum şi a Deciziei nr. 160 din 26 mai 2008. Cererea de suspendare a fost formulată pe dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 text care are următorul cuprins:
„În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persona vătămată poate să ceară instanţelor competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".
Prima instanţă prin sentinţa recurată a dispus suspendarea executării actului administrativ fiscal până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, contrar procedurilor legale invocate care în cazul reglementat de art. 14 prevede că suspendarea se dispune până la pronunţarea instanţei de fond. Sub acest aspect recursul este fondat pentru motivul reţinut din oficiu de Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Apreciind că obligaţiile stabilite în sarcina sa sunt nelegale intimata-reclamantă a formulat contestaţie administrativă la organul emitent, acesta din urmă dispunând prin Decizia nr. 160 din 26 mai 2008 suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a sesizării penale efectuată de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice.
În recurs intimata-reclamantă învederează că prin Ordonanţa emisă în data de 09 decembrie 2011 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. 3653/P/2008 ce are ca obiect sesizarea penală a DGFP Prahova, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală atât a administratorului, cât şi a persoanei juridice SC R.C. SRL.
Contrar opiniei recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se depune suspendarea actelor administrativ fiscale constatate, respectiv cazul bine justificat şi prevenirea pagubei iminente.
Durata mare a termenului de soluţionare a contestaţiei, precum şi suma stabilită prin actele fiscale contestate cu titlu de obligaţii fiscale, reprezintă în opinia instanţei un motiv bine justificat în înţelesul prevederilor legale menţionate, pentru a se dispune suspendarea executării acestui act fiscal.
Îndeplinirea condiţiei ca cererea să fie temeinic justificată, derivă din faptul că procedura administrativă nu este finalizată, iar executarea înainte de definitivarea acestei proceduri şi mai înainte ca justiţia să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei datoriei constatate prin actul fiscal, constituie deci un motiv întemeiat la adoptarea soluţiei de suspendare a executării actului contestat.
Ţinând seama de succesiunea actelor emise în procedura fiscală, de temeiurile de fapt şi de drept ale acestora, precum şi de intervalul de timp scurs între data emiterii raportului de inspecţie fiscală, o contestaţie înregistrată la organul fiscal, de soluţionarea între timp a laturii penale, Înalta Curte reţine că circumstanţele cauzei nu sunt de natură să infirme interpretarea dată de judecătorul fondului prevederilor alin. (2) din art. 214 din OGnr. 92/2003, privind C. proCod Fiscal
Astfel, instanţa de fond în mod corect a stabilit că argumentele prezentate de societatea reclamantă cu privire la nelegalitatea actului administrativ a cărui suspendare se solicită sunt aparent valabile şi justifică măsura suspendării executării.
Condiţia pagubei iminente este îndeplinită în cauză, aşa cum a reţinut şi prima instanţă.
Astfel, „paguba iminentă" este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În cauză s-a conturat îndeplinirea acestei condiţii şi anume prejudiciul material viitor şi previzibil, reclamanta făcând dovada, astfel cum a reţinut prima instanţă, pe baza probelor administrate că are contracte în derulare iar executarea ar însemna imposibilitatea efectuării altor plăţi, inclusiv salariilor şi a ratelor la contractele de leasing, ceea ce ar duce inevitabil la faliment şi încetarea activităţii societăţii, iar începerea executării silite faţă de reclamantă faţă de cuantumul ridicat al debitului, ar duce la încetarea automată a activităţii unei societăţi faţă de care la cererea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Prahova s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, în baza actelor contestate.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă însă pentru motivul prevăzut art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova împotriva Sentinţei nr. 227 din 19 august 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că suspendarea executării este dispusă până la soluţionarea acţiunii în anulare în primă instanţă.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 13/2012. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1306/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
