ICCJ. Decizia nr. 1323/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1323/2012
Dosar nr. 170/32/2011
Şedinţa de la 9 martie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
l. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în faţa primei instanţe sesizate
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii I.D., B.A., M.D., S.S.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Universitatea A. Iaşi, Universitatea P.A. Iaşi şi M.E.C.T.S., obligarea universităţii competente la eliberarea diplomei de licenţa, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii, sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit Legii nr. 288/2004, Legii nr. 84/1995, precum şi a prevederilor art. 20 din Regulamentul M.E.C.T.S., aprobat prin Ordinul M.E.C.T.S., nr. 2284/2007. Au solicitat obligarea respectivei universităţi şi la plata sumei de 8.000 lei, reprezentând prejudiciul creat în perioada 2009 - 2011.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că au frecventat cursurile Facultăţii de Medicina Dentara - Specializarea Tehnica Dentara (acreditata prin Legea nr. 481/2002) din cadrul Universităţii P.A., în perioada 2005-2008, iar în anul 2008, luna septembrie, au susţinut examenul de licenţa, ulterior li s-au eliberat adeverinţele nr. 80 şi 79 din 27 octombrie 2008, respectiv nr. 85 din 3 noiembrie 2008 şi nr. 66 din 6 octombrie 2008, prin care Universitatea P.A. din Iaşi, recunoştea calitatea acestora de licenţiaţi, refuzându-se însă eliberarea diplomelor, deşi termenul de 12 luni de valabilitate al adeverinţelor a expirat.
Prin întâmpinare, Universitatea A. Iaşi a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale în ceea ce priveşte cererea de despăgubiri, în opinia sa, instanţa de drept comun este competentă să soluţioneze această cerere, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Universităţii A. Iaşi, apreciind că doar Universitatea "Petre Andrei" laşi are calitate în cauză, iar pe fond a cerut respingerea acţiunii.
Totodată, a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Universităţii P.A. Iaşi şi a M.E.C.T.S.
Prin întâmpinare, pârâtul M.E.C.T.S. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând respingerea acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a cerut respingerea acesteia.
Prin încheierea de şedinţă din 2 iunie 2011, Curtea de apel a respins excepţia privind necompetenţa materială şi teritorială a instanţei cu privire la soluţionarea capătului de cerere privind despăgubirile şi excepţia lipsei calităţi procesuale pasive a Universităţii A. şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.E.C.T.S., constatând că singurele entităţi care au atât dreptul, cât şi obligaţia de a elibera diplomele de licenţă sunt instituţiile de învăţământ superior acreditate.
La acel termen, pârâta Universitatea A., prin reprezentant, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de apel în soluţionarea litigiului, motivat de faptul că ministerul nu este parte în proces, ci doar Universităţile P.A. şi A. Iaşi. 2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă Prin sentinţa nr. 126 din 1 septembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, având în vedere că pârâtele universităţi nu sunt instituţii centrale şi raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bacău, prin sentinţa nr. 19 din 12 ianuarie 2012, a admis excepţia necompetenţei materiale şi, în consecinţă, a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 481/2002, Universitatea A. Iaşi este definitivă ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utitilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ, neputând fi primite susţinerile acestei pârâte în sensul că cele două universităţi sunt organe locale, în raport cu sediul acestora. Criteriul indicat de parte nu are relevanţă în caracterizarea autorităţii publice, ci extinderea competenţei persoanei juridice private autorizate să presteze un serviciu public care, în cazul universităţilor, este de nivel naţional.
Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei revine Curţii de apel, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Totodată, a constatat existenţa unui conflict negativ de competenţă şi a sesizat instanţa competentă să soluţioneze conflictul intervenit în soluţionarea litigiului dedus judecăţii.
II. Considerentele înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Înalta Curte constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (1), 21 şi 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Obiectul prezentului litigiu constă în obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomelor de licenţă, ca urmare a studiilor universitare efectuate între anii 2005-2008 de către reclamanţi.
Instanţa de control judiciar constată că universităţile pârâte sunt încadrate în noţiunea de autorităţi publice, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau unt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".
Prin Legea nr. 481/2002 se înfiinţează Universitatea A. din Iaşi, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ, stabilindu-se astfel că este o persoană juridică asimilată unei autorităţi publice, competentă să presteze un serviciu public, iar prin Legea nr. 408/2002 se înfiinţează Universitatea P.A. din Iaşi, cu acelaşi statut.
Înalta Curte apreciază că aceste universităţi reprezintă unităţi descentralizate de învăţământ, care sunt parte a sistemului naţional de învăţământ, dar nu sunt instituţii publice centrale ale cărei acte administrative, tipice sau asimilate, să poată fi contestate, în primă instanţă la curtea de apel.
Sub aspectul competenţei materiale de soluţionare a cauzei este irelevantă împrejurarea că pârâta a chemat în garanţie M.E.C.T.S. care este o autoritate publică centrală, având în vedere că art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004 face referire la criteriul poziţionării autorităţii emitente a actului administrativ contestat, în sistemul autorităţilor publice.
Instanţa de control judiciar mai reţine că, într-adevăr, instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamanţi) însă acest fapt nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-1 suspenda din funcţie.
Prin urmare, aceste universităţi nu îndeplinesc cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificate drept organe ale autorităţii publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâte în cauză şi astfel nu pot fi încadrate decât în ipoteza unor autorităţi publice locale.
Potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu menţionat.
În plus, se impune a fi subliniat că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, în raport cu împrejurarea că Universităţile sunt autorităţi publice locale, având în vedere şi prevederile art. 2 pct. l lit. d) C. proc. civ.
În fine, se va avea în vedere şi soluţia de principiu pentru unificarea practicii, adoptată la 20 februarie 2012, în şedinţa plenului judecătorilor Secţiei contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia aparţine tribunalului competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect obligarea unei universităţi să emită un act administrativ sau să efectueze o operaţiune administrativă, întrucât universitatea este asimilată unei autorităţi publice locale.
În temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
În speţă, reclamanţii au optat pentru instanţa de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
Conform art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, în speţă, cererea de chemare în garanţie fiind cerere incidentală, va fi soluţionată de instanţa competentă să soluţioneze acţiunea principală.
3. Temeiul legal al regulatorului de competenţă
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii I.D., B.A. (R.), M.D., S.S.C. în contradictoriu cu pârâtele Universitatea A. şi Universitatea P.A. şi chemaţii în garanţie M.E.C.T.S. şi Universitatea P.A. Iaşi în favoarea Tribunalului Bacău, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1318/2012. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1324/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
