ICCJ. Decizia nr. 1306/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1306/2012
Dosar nr.5904/62/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamanta SC S. SA Braşov a solicitat anularea dispoziţiei nr. 70 din 12 mai 2010 şi a Deciziei de impunere nr. 21754 din 26 ianuarie 2010 emise de Direcţia Fiscală Braşov.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat în esenţă, că autoritatea emitentă nu avea competenţa de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat societatea, încălcând rolul exclusiv de control şi decizie al Comisiei Europene în materia ajutorului de stat.
În argumentarea susţinerilor sale, reclamanta a făcut referire la prevederile Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European şi cele ale Regulamentului (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999; dispoziţiile art. 250 pct. 9 şi art. 257 lit. i) din Cod Fiscal; prevederile art. 87 şi art. 88 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Braşov, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa nr. 1800/CA din 06 decembrie 2010, Tribunalul Braşov a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, instanţa căreia îi revine atribuţia de a soluţiona cauza, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în raport cu valoarea debitelor fiscale contestate.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 53/ F din 28 martie 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a anulat dispoziţia nr. 70 din 12 mai 2010 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov şi Decizia de impunere nr. 21754 din 26 ianuarie 2010, emisă de aceeaşi autoritate publică.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că
reclamanta a solicitat anularea unor acte administrative fiscale, şi anume dispoziţia nr. 70/12 mai2010 şi Decizia de impunere nr. 21754 din 26 ianuarie 2010 emise de autoritatea pârâtă, ambele referitoare la impozite pe clădiri şi terenuri în sumă de 1.203.721 lei pentru anul 2009.
A constatat că, în cadrul legislativ în vigoare, actele administrative fiscale prin care organul fiscal a stabilit impozitul pe terenurile şi clădirile reclamantei din parcul industrial, aferent anului 2009 reprezintă măsuri de stopare a ajutorului de stat existent, măsuri ce au fost dispuse cu încălcarea competenţei exclusive a Comisiei Europene. Această interpretare, în sensul că Direcţia Fiscală a intervenit în sectorul de competenţă al Comisiei Europene, se regăseşte şi în motivarea Deciziei nr. 1131/2008 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 791 din 26 noiembrie 2008), decizie prin care instanţa de contencios constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. i) din Codul fiscal, excepţie invocată de Direcţia Fiscală Braşov în mai multe dosare aflate în primă instanţă la Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Curtea Constituţională a reţinut că autorităţile locale nu au totală independenţă în stabilirea impozitelor şi taxelor locale, ci se supun limitelor şi condiţiilor legii.
Împrejurarea că dispoziţiile legale criticate de organul fiscal stabilesc scutiri de la plata acestor taxe şi impozite este justificat de importanţa strategică, prevăzută de lege pentru îndeplinirea sarcinilor statului, consfinţite în art. 135 alin. (2) lit. c) şi d) din Constituţie, anume stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, precum şi exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional.
Prima instanţă a reţinut că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 250 şi art. 257 din Cod Fiscal, iar aceste dispoziţii legale sunt aplicabile, regimului juridic al terenurilor şi clădirilor din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice pentru care se acordă scutiri de impozite conform dispoziţiilor legii.
Judecătorul fondului a avut în vedere şi jurisprudenţa Înaltei Curţi, în care sintagma „potrivit legii" din art. 250 şi art. 257 din Cod fiscal priveşte condiţiile stabilite prin lege pentru înfiinţarea, autorizarea şi funcţionarea parcurilor industriale şi a unităţilor economice care funcţionează în perimetrul acestora.
A mai reţinut că facilităţile fiscale examinate în cauză constituie forme de ajutor de stat, în privinţa cărora, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi, se instituie o dublă condiţionare: respectarea prevederilor tratatelor internaţionale şi a dreptului comunitar, atunci când dreptul intern este contrar dreptului supranaţional (principiul aplicării directe a dreptului comunitar, consacrat de art. 148 din Constituţie), respectiv respectarea procedurilor naţionale în domeniul ajutorului de stat, ca expresie a principiului subsidiarităţii ce stă la baza funcţionării instituţiilor Uniunii Europene. Aşadar, facilităţile fiscale ce fac obiectul actelor fiscale atacate în cauză reprezintă forme de ajutor de stat, pentru care Consiliul Concurenţei a comunicat că nu există scheme de ajutor de stat de minimis pentru a fi fost monitorizate de această instituţie naţională, forme de ajutor de stat care, dacă depăşesc plafonul valoric prevăzut de art. 2 paragr. 3 din Regulamentul CE nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 şi 88 din Tratat referitor la ajutoarele de minimis se notifică la Comisie, după cum se desprinde din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor comunitare menţionate mai sus, coroborate cu art. 2 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 659/1999 modificat prin Regulamentul CE nr. 1791/2006.
Concluzionând, judecătorul fondului, dând valoare dispoziţiilor dreptului comunitar şi principiului aplicării directe a acestora în dreptul intern, a considerat că actele administrative fiscale atacate au fost emise de autoritatea fiscală pârâtă cu încălcarea competenţelor exclusive ale altor autorităţi.
4. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs pârâta Direcţia Fiscală Braşov, criticând-o pentru nelegalitate, prin invocarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Sub un prim aspect, în raport de motivarea hotărârii recurate, recurenta-pârâtă arată că Decizia de impunere nr. 21754 din 26 ianuarie 2010 şi Dispoziţia nr. 70/12 mai 2010 emise de către Direcţia Fiscală Braşov nu reprezintă acte administrativ fiscale de stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat, astfel că instanţa de fond a făcut o confuzie între actele administrativ – fiscale contestate şi o decizie de stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat, pronunţând hotărârea cu interpretarea greşită a prevederilor Cod Fiscal şi a legislaţiei naţionale în materia ajutoarelor de stat, respectiv OUG nr. 117/2006.
În ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond în care s-a reţinut că reclamanta ar fi beneficiat de ajutor de stat existent, se arată că Facilităţile fiscale de care a beneficiat SC P.R. SA în temeiul Ordinului M.A.I. nr. 255 din 03 iunie 2004, privind acordarea titlului de parc industrial, nu reprezintă un ajutor de stat existent, în accepţiunea art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului Uniunii Europene şi a art.3 alin. (1) din Legea nr. 143/1999, privind ajutorul de stat, în vigoare până la aderarea României la Uniunea Europeană, pentru că nu au fost puse în aplicare şi ulterior intrării în vigoare a tratatului de aderare, nu au fost autorizate de Consiliul Concurenţei sau, după aderare, de Comisia Europeană, nu au făcut obiect al unei notificări către Comisie, conform art. 2 alin. (2) pentru a intra sub incidenţa art. 4 alin. (6).
Astfel, scutirile la plata impozitului pe clădiri şi teren la acordarea cărora intimata-reclamantă se consideră îndreptăţită, nu pot fi caracterizate decât ca fiind un ajutor nou, definit ca fiind orice ajutor, respectiv orice schemă de ajutor şi orice ajutor individual care nu este ajutor existent, inclusiv modificările ajutoarelor existente, iar pentru acordarea lor este obligatorie parcurgerea procedurilor instituite prin OUG nr. 117/2006 şi îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse de legislaţia naţională şi comunitară în materia ajutoarelor de stat.
Interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5) din Cod Fiscal, prin prisma principiului instituit prin art. 148 alin. (2) din Constituţia României, conduce la concluzia că înţelesul sintagmei „potrivit legii", utilizată în art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. e) din Cod Fiscal, referitoare la scutirile de impozite pentru clădirile şi terenurile parcurilor industriale, nu se reduce la normele care reglementează constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, ci vizează şi prevederile legale în materia ajutorului de stat.
Prin urmare, facilităţile fiscale nu pot fi acordate „ope legis", ci numai cu îndeplinirea procedurilor prevăzute în OUG nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutoarelor de stat.
Această concluzie se desprinde din corespondenţa purtată de Direcţia Fiscală Braşov cu Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Consiliul Concurenţei şi este exprimată în adresa din 17 mai 2007, prin care Consiliul Concurenţei a precizat că începând cu data de 1 ianuarie 2007, consiliul îndeplineşte rolul de autoritatea de contact în raporturile dintre Comisia Europeană şi autorităţile şi instituţiile publice ori alţi furnizori şi beneficiari de ajutor de stat, iar ajutoarele de stat suspuse obligaţiei de notificare pot fi puse în aplicare numai după ce se obţine autorizarea acestora de către Comisia Europeană.
În plus, deşi în cadrul demersurilor efectuate pentru autorizarea schemei de ajutor de stat propus a fi acordat societăţilor din cadrul Parcului Industrial SC P.R. SA, intimata - reclamantă a fost înştiinţată că schema notificată îmbracă forma unui ajutor de operare, nu şi-a manifestat voinţa în sensul derulării procedurii.
A arătat că SC S. SA nu a formulat o solicitare pentru acordarea de facilităţi fiscale sub forma ajutorului de minimis, pentru care nu trebuie îndeplinită procedura de autorizare, în condiţiile prevăzute în H.C.L. nr. 274 din 31 martie 2008, privind aprobarea schemei de ajutor de minimis, în vederea scutirii de la plata obligaţiilor fiscale la bugetul local al Municipiului Braşov, pentru societăţile comerciale care îşi desfăşoară activitatea în cadrul parcurilor industriale din raza Municipiului Braşov.
Apreciază că înscrisurile sunt emise cu respectarea prevederilor legale în condiţiile în care nici intimata – reclamantă SC S. SA nu a înaintat Direcţiei Fiscale Braşov o atare solicitare cu toate că prin H.C.L. nr. 274/2008 a fost instituită întreaga procedură ce trebuie parcursă în vedrea obţinerii scutirilor prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9, respectiv art. 257 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.
Referitor la susţinerile instanţei de fond conform cărora actele administrative atacate au fost emise de organul fiscal cu încălcarea competenţelor exclusive ale altor autorităţi, recurenta consideră că a avut competenţa de a emite actele administrativ-fiscale atacate, conform prevederilor art. 35 din OG nr. 92/2003 şi art. 4 din H.C.L. nr. 318 din 26 august 2002.
Competenţa Direcţiei Fiscale Braşov de a emite decizii de impunere pentru impozitul pe clădiri şi impozitul pe terenuri, datorate bugetului local conform art. 249 alin. (2) şi 256 alin. (2) din Cod Fiscal, este prevăzută în art. 35 C. proCod Fiscal, conform căruia compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale sunt competente pentru administrarea impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetelor locale ale unităţilor administrative teritoriale.
Referitor la competenţa recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat, arată că obligaţiile de plată cuprinse în Decizia de impunere nr. 21754 din 26 ianuarie 2010 nu reprezintă măsuri de stopare şi/sau recuperare a ajutorului de stat ci obligaţii datorate de către intimată către bugetul local.
Competenţa recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat ilegal sau interzis, prin stoparea ajutorului de stat existent, revine, după aderarea României la U.E., Comisiei Europene, dar Decizia de impunere contestată nu poate fi asimilată unei astfel de măsuri, pentru că intimata – reclamantă nu a beneficiat anterior de un ajutor de stat, concretizat în scutire de plata impozitului pe clădiri şi pe teren, care să poată fi încadrat în una dinte categoriile de ajutoare de stat menţionate.
În recurs, anexat memoriului de recurs şi notelor de şedinţă, recurenta-pârâtă a depus la dosar practică judiciară, adresele din 16 iunie 2011 şi din 05 iulie 2011, emise de Consiliul Concurenţei, adresa din 24 noiembrie 2011 emisă de M.A.I., adresa din 23 iunie 2011, emisă de M.F.P. – Direcţia Generală Legislaţie Cod Fiscal şi în fine, adresa din 7 noiembrie 2011, prin care SC P.R. SA a solicitat întocmirea schemei de ajutor de stat pentru societăţile care activează în cadrul Parcului Industrial P.R. şi înaintarea documentaţiei către Comisia Europeană, în vederea avizării.
Întrucât prin sentinţa civilă nr. 6/2010 pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul nr. 9625/62/2009 faţă de intimata-reclamantă s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei conform Legii nr. 85/2006, în recurs partea a fost citată prin administratorul judiciar desemnat în cauză, care nu a depus întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţii asupra recursului.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 304 C. proc. civ., având în vedere şi înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata – reclamantă SC S. SA Braşov a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 218 C. proCod Fiscal, Decizia de impunere nr. 21574 din 26 ianuarie 2010, prin care i-au fost stabilite obligaţii către bugetul local, constând în impozit pe clădiri şi teren pentru anul 2009 şi dispoziţia nr. 70 din 12 mai 2010, prin care Direcţia Fiscală din cadrul Consiliului Local al Municipiului Braşov a soluţionat contestaţia administrativă împotriva deciziei de impunere.
În motivarea dispoziţiei contestate, autoritatea fiscală a reţinut, în esenţă, că facilităţile fiscale constând în scutirea de impozitul pe clădiri şi de impozitul pe terenuri, prevăzute pentru parcurile industriale în art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Cod Fiscal constituie măsuri de ajutor de stat, supuse obligaţiei de notificare conform prevederilor OUG nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, la care face trimitere art. 1 alin. (5) din Cod Fiscal
A fost invocată, de asemenea, o serie de adrese în care Consiliul Concurenţei, autoritatea naţională de contact în raporturile dintre Comisia Europeană şi autorităţile publice sau alţi furnizori şi beneficiari ai ajutorului de stat şi-a exprimat poziţia faţă de măsurile fiscale menţionate.
În acest context, se impune menţiunea că societatea comercială P.R. SA în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea şi intimata-reclamantă a primit titlul de parc industrial prin Ordinul M.A.I. nr. 255/2004, publicat în M. Of. nr. 980 din 25 octombrie 2004, emis în aplicarea art. 4 din OG nr. 65/2001 privind constituirea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002 – acte normative anterioare aderării la Uniunea Europeană.
La acea dată era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) califica exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor şi impozitelor drept măsuri de ajutor de stat.
La rândul lor, instrucţiunile de acordare şi anulare a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul nr. 264/2002 al ministrului dezvoltării şi prognozei, defineau, în art. 11, facilităţile prevăzute pentru parcurile industriale drept ajutoare de stat regionale, ce puteau fi acordate în limitele rezultate din Harta intensităţii maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională din România.
La data de 1 ianuarie 2007, a intrat în vigoare OUG nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, în temeiul căreia competenţele de decizie în materia autorizării stopării sau recuperării ajutoarelor de stat s-au transferat de la Consiliul Concurenţei la Comisia Europeană, prevederile art. 87 - 89 din TCE fiind direct aplicabile.
Pornind de la premisa potrivit căreia facilităţile fiscale în discuţie constituie măsuri de ajutor de stat, iar art. 1 alin. (5) din Cod Fiscal impune ca orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat să fie acordate potrivit dispoziţiilor OUG nr. 117/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007, se ajunge la concluzia să sintagma „potrivit legii" utilizată în art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) pentru acordarea beneficiului scutirii de impozit pe clădiri şi pe terenuri include atât legislaţia fiscală şi cea care instituie regimul parcurilor industriale, cât şi normele naţionale şi comunitare aplicabile în materia ajutorului de stat.
Or, în temeiul art. 3 din OUG nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse obligaţiei de notificare către această instituţie europeană sau, situaţia exceptărilor, fără a îndeplini condiţiile specifice de acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.
În cauza de faţă se contestă o decizie de impunere prin care au fost stabilite obligaţii fiscale către bugetul local aferente anului 2009, în condiţiile în care, până la această dată, procedura de autorizare declanşată în condiţiile OUG nr. 117/2006, urmare a adoptării Hotărârii Consiliului Local Braşov nr. 273 din 31 martie 2008, privind aprobarea schemei privind ajutoarele de stat sub forma scutirii de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri pentru societăţile aflate în Parcul Industrial P.R., nu a fost finalizată prin emiterea, de către Comisia Europeană, a unei decizii de autorizare.
Această împrejurare rezultă şi din adresa înregistrată la Direcţia Fiscală Braşov cu nr. 438.753 din 7 noiembrie 2011, depusă ca înscris nou în recurs, prin care societatea administrator a solicitat întocmirea, conform legii în materia ajutoarelor de stat şi a Cod Fiscal, a unei scheme de ajutoare de stat pentru societăţile existente în Parcul Industrial P.R. SA şi trimiterea acesteia către Comisia Europeană.
Curtea mai reţine, de asemenea, că prin adresa din 11 iulie 2011 (filele 46-48 dosar recurs), Consiliul Concurenţei a comunicat din nou recurentei – pârâte punctul său de vedere asupra calificării măsurilor de sprijin prevăzute în art. 250 şi 257 din Cod Fiscal drept ajutoare de stat, pentru considerentele care au stat şi la baza avizării Schemei de ajutor de stat regional acordat pentru investiţiile realizate în parcurile industriale, aprobată prin Ordinul nr. 296/2007 al M.A.I. Această schemă a fost transmisă Comisiei Europene spre informare, fiind înregistrată cu nr. XR 160/2007 şi consemnată în jurnalul Oficial al Uniunii Europene cu nr.251 din 26 octombrie 2007.
Consiliul Concurenţei a adus lămuriri suplimentare şi în ceea ce priveşte caracterul de ajutor existent al acestor măsuri de sprijin, în sensul că Tratatul de aderare a României la UE precizează că schemele de ajutor şi ajutoarele individuale implementate de România înainte de data aderării şi aplicabile şi după această dată, sunt considerate ajutoare existente dacă:
(a) sunt măsuri de ajutor implementate înainte de 10 decembrie 1994;
(b) sunt măsuri de ajutor enumerate în apendicele la Anexa din Tratat;
(b) sunt măsuri de ajutor care, înainte de data aderării, au fost evaluate de către Consiliul Concurenţei, considerate compatibile cu acquis-ul comunitar şi faţă de care Comisia nu a ridicat nicio obiecţie în temeiul unor rezerve serioase privind compatibilitatea măsurii cu piaţa comună, în conformitate cu procedura de examinare.
Cu alte cuvinte, se consideră ajutoare existente, măsurile care au fost fie implementate înainte de 10 decembrie 1994, fie cele pentru care Consiliul Concurenţei a emis o decizie de autorizare (înainte de anul 2007), iar Comisia nu a avut nicio obiecţie, în temeiul unor rezerve serioase privind compatibilitatea măsurilor cu Piaţa Comună. Toate măsurile de ajutor de stat care îşi produc efecte şi după data aderării şi care nu îndeplinesc condiţiile stabilite mai sus sunt considerate drept un ajutor nou după aderare, aşa cum sunt şi măsurile de sprijin prevăzute la art. 250 şi 257 din Cod Fiscal
Ţinând cont de cele de mai-sus, se poate concluziona că aceste măsuri de sprijin reprezintă ajutor de stat, iar acordarea acestora trebuie sa se facă în concordanţă cu regulile aplicabile în domeniu.
Aceste elemente noi vin în sprijinul tezei exprimate în motivarea recursului, în sensul că Decizia de impunere contestată nu constituie o măsură de stopare a unui ajutor de stat existent, care să fi încălcat competenţa Comisiei Europene, ci un act administrativ – fiscal emis în limitele de competenţă stabilite prin art. 35 C. proCod Fiscal
În raport de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că nu „există îndoieli cu privire la calificarea" măsurii de sprijin ca fiind ajutor de stat în sensul prevederilor pct. 13 din „Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale (2009/C85/01), şi nu se impune trimiterea unei adrese în acest sens către Comisia Europeană, aşa cum a solicitat recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) – (3), Înalta Curte va admite recursul şi va modifica sentinţa, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Direcţia Fiscală Braşov împotriva sentinţei nr. 53 /F din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC S. SA Braşov, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1300/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 131/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
