ICCJ. Decizia nr. 1420/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1420/2012
Dosar nr. 9456/2/2010
Şedinţa publică de Ia 16 martie 2012
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţi de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii V.R., V.M. şi C.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia din urmă la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat la ANRP sub nr. 44671/CC sub aspectul legalităţii cererii de restituire în natură, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii şi transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului situat în Bucureşti, str. N.F. nr. 80, sector 6, în termen de maxim 30 de zile de la efectuare controlului de legalitate, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.
În susţinerea acţiunii reclamanţii au arătat că, prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 10353 din 18 aprilie 2008, s-a soluţionat Notificarea nr. 6801 din 30 noiembrie 2001 şi s-a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 263 mp, ce nu poate fi restituit în natură şi li se cuvin în temeiul Legii nr. 10/2001.
Conform prevederilor Legii nr. 247/2005, Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 10353 din 18 aprilie 2008 împreună cu actele doveditoare a fost înaintată către secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 28 septembrie 2009 în vederea efectuării controlului de legalitate a măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.
Arată în continuare reclamanţii că de la data emiterii dispoziţiei, 18 aprilie 2008, şi până în prezent au făcut demersuri în vederea transmiterii dosarului către CCSD şi, ulterior, în vederea analizării acestuia din punct de vedere al legalităţii cererii de restituire în natură de către consilierul juridic desemnat în acest sens, însă, cu toate acestea, deşi au trecut mai mult de 2 ani de la data emiterii dispoziţiei nu au primit niciun răspuns.
Astfel, soluţionarea într-un termen rezonabil reprezintă o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil, drept consfinţit prin art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În drept, au invocat Legea nr. 247/2005, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 1073-1075 C. civ.
Pârâta, prin întâmpinarea formulată a învederat că dosarul reclamantelor a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. N.F. nr. 80, sector 6, şi s-a constat că este legală, astfel încât primul capăt de cerere a rămas fără obiect.
Mai arată pârâta că şi al doilea capăt al acţiunii, a rămas fără obiect, având în vedere că dosarul de despăgubiri a fost aprobat pe caz special în şedinţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din data de 18 noiembrie 2009 şi a fost transmis la evaluare. În dovedire, a depus pârâta copia Anexei nr. 33 la contractul de prestări servicii nr. 2/2008.
Referitor la cheltuielile de judecată, pârâta a arătat că este o entitate aflată în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, neavând buget propriu şi că nu se opune cererii formulate, însă, în măsura că instanţa va aprecia necesară obligarea sa la îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, solicită respingerea cererii privind plata cheltuielilor de judecată sau reducerea lor corespunzătoare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 2718 din 5 aprilie 2011, a respins acţiunea formulată de reclamanţii V.R., V.M. Şi C.M., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca rămasă fără obiect.
Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 350 RON către reclamanţi, reprezentând cheltuieli de judecată admise în parte.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii, reprezentaţi de avocat, au insistat în capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, precizând că acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nefiind culpa lor în generarea litigiului.
A mai reţinut instanţa că cererile reclamanţilor V.R., V.M. şi C.M. de obligare a pârâtei la efectuarea controlului de legalitate şi de transmitere a dosarului la evaluator au fost îndeplinite de pârâtă.
Referitor la cererea reclamanţilor privind cheltuielile de judecată în sumă de 1000 RON, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ, instanţa a constatat, având în vedere complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocatul reclamanţilor,că este întemeiată pentru suma de 350 RON.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate în privinţa obligării la plata cheltuielilor de judecată, pentru motivul prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, faţă de împrejurarea că nu a pierdut procesul, cauza fiind rămasă fără obiect.
Intimaţii-reclamanţi nu au formulat apărări în cauză.
Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată sunt suportate despărţea care cade în pretenţii, iar la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecaţi stă culpa procesuală a părţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 275 din acelaşi cod, „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată".
În speţă, reclamanţii de la data emiterii dispoziţiei, 18 aprilie 2008, şi până în prezent au făcut demersuri în vederea transmiterii dosarului către CCSD şi, ulterior, în vederea analizării acestuia din punct de vedere al legalităţii cererii de restituire în natură de către consilierul juridic desemnat în acest sens, însă, cu toate acestea, nu au primit niciun răspuns, astfel că la data de 7 octombrie 2010 s-au adresat instanţei de contencios administrativ.
Într-adevăr, dosarul reclamanţilor a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. N.F. nr. 80, sector 6, precum şi cel de despăgubiri care a fost aprobat pe caz special în şedinţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din data de 18 noiembrie 2009 şi a fost transmis la evaluare, însă soluţionarea cererii s-a realizat după ce intimaţii-reclamanţi au introdus acţiune în contencios administrativ.
Aşadar, dispoziţiile art. 274 din codul de procedură civilă au fost corect aplicate de prima instanţă care, deşi a respins acţiunea ca lipsită de obiect, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, culpa sa procesuală constând în nederularea procedurii înăuntrul unui termen rezonabil, fapt ce a determinat formularea acţiunii în justiţie şi, implicit, efectuarea cheltuielilor judiciare solicitate.
Altfel spus, chiar dacă acţiunea reclamantului a fost respinsă ca rămasă fără obiect, nu înseamnă că autoritatea pârâtă nu a căzut în pretenţii, în condiţiile în care „pretenţiile" deduse judecăţii au reprezentat, de fapt, vătămarea produsă de soluţionarea cererii pe parcursul judecăţii cauzei, reclamanţii fiind obligaţi să efectueze pe plan judiciar cheltuieli pentru a determina autoritatea să răspundă petiţiilor sale.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi obiectul cauzei şi importanţa acesteia pentru reclamanţi, precum şi volumul de muncă al avocatului care a depus toate diligenţele pentru îndeplinirea mandatului său.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 2718 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
Procesat de GGC - DG
| ← ICCJ. Decizia nr. 1418/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1425/2012. Contencios → |
|---|
