ICCJ. Decizia nr. 1807/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1807/2012
Dosar nr. 5711/2/2009
Şedinţa publică de la 3 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea actului de constatare din 01 iunie 2009 întocmit de autoritatea pârâtă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că a acordat asistenţă juridică unei învinuite, pentru infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu trimitere la art. 248 C. pen., autoritatea pârâtă considerând astfel că s-a aflat în starea de incompatibilitate, prevăzută de dispoziţiile art. 821 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, iar ceea ce contestă este interpretarea extensivă, exclusiv literală, nesistematică şi neraţională a textului de lege ce se pretinde a fi fost încălcat, prin aceasta obţinându-se efecte contrare scopului urmărit de legiuitor, pe lângă faptul că i se creează pe plan profesional, un regim discriminator, neadmis de Constituţia României şi de legile ţării.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 2930 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, reţinând în esenţă, următoarele:
Prin actul de constatare din 01 iunie 2009, s-a constatat că reclamantul se află în stare de incompatibilitate întrucât, în timp ce exercita funcţia de deputat, a acordat, în calitate de avocat, asistenţă juridică unui învinuit în sarcina căruia fuseseră reţinute fapte penale încadrate juridic drept infracţiuni de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000, încadrare juridică cunoscută la acel moment de către reclamant.
Reclamantul nu contestă situaţia de fapt reţinută în actul de constatare, ci doar interpretarea extensivă şi exclusiv literală, nesistematică şi neraţională a textului de lege, pe care o înlocuieşte cu propria sa interpretare.
În plus, justifică acceptarea asistării juridice a persoanei respective în cunoştinţă de cauză, prin aceea că speţa prezenta inclusiv un interes special pentru documentarea sa ca parlamentar.
Susţinerile din acţiune vizează aspecte de fond ale litigiului penal din care, în opinia reclamantului, ar decurge nevinovăţia persoanei asistate, ceea ce excedează şi textului de lege reţinut ca temei al constatării incompatibilităţii şi celor reţinute prin actul de constatare contestat.
În speţă, prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 821 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, legiuitorul nefăcând vreo distincţie după cum conflictul de interese ar exista în concret sau după soluţia ce s-ar pronunţa în cauza penală cu privire la învinuitul sau inculpatul asistat.
Prima instanţă a mai arătat că, de altfel, reclamantul nu a avut în vedere, în propria interpretare dată textelor de lege, faptul că raţiunea legiuitorului a fost evident şi aceea ca un reprezentant al puterii de stat să nu pledeze împotriva intereselor statului român (care este acuzatorul public în cauzele penale), raţiune care transpare inclusiv din alin. (3) al art. 821 din lege.
3. Motivele de recurs înfăţişate de recurentul-reclamant
Împotriva hotărârii primei instanţe, în termen legal, a promovat recurs recurentul-reclamant.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, vizând calitatea sa de avocat în Baroul Bucureşti din anul 1996 şi de membru al Parlamentului României – Camera Deputaţilor, în mod succesiv pentru legislaturile 2004-2008 şi 2008-2012, perioadă în care a exercitat, ca fiind permis de lege, în cumul şi profesia de avocat, recurentul a dezvoltat următoarele critici ale sentinţei primei instanţe:
- hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi ale art. 53 din Constituţia României, în condiţiile în care instanţa fondului s-a limitat în a observa că actul de constatare al autorităţii pârâte se conformează interpretării strict literale a dispoziţiilor art. 821 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, fără a motiva pentru ce anume respinge apărările ce vizau, argumentat, că respectiva interpretare constituie o limitare disproporţionată a dreptului şi libertăţilor sale, nejustificată într-o societate democratică, legislaţia naţională fiind de altfel contrară art. 14 din C.E.D.O.; acest articol interzice exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţia însăşi (în cauză fiind invocate discriminări, prin reglementarea naţională, a dreptului la apărare, a libertăţii de gândire şi a libertăţii de a primi sau de a comunica informaţii);
-constatarea incompatibilităţii nu se putea face eminamente formal ci se impunea a fi bazată pe dovezi concrete în sensul că dubla calitate a dăunat interesului general, se susţine că în cauză nu a operat un control judiciar adecvat, în sensul C.E.D.O.;
-neînţelegerea naturii pricinii derivând şi din calităţile atribuite părţilor;
-în mod nelegal, judecătorul s-a raportat la existenţa unei limitări legiferate, fără a analiza şi echilibrul dintre acea limitare şi dreptul lezat ca şi interesul care ar justifica limitarea, caracterul rezonabil al măsurii şi proporţionalitatea ei atât faţă de drept cât şi faţă de interesul general invocat;
- hotărârea se fundamentează pe considerente fără legătură cu pricina şi adaugă la lege, cu referire la raţiunea legiuitorului şi la nepermisă extrapolare la „toate cauzele penale”;
-hotărârea nu motivează respingerea principalelor apărări ale contestatorului, cu referire expresă a încălcării dreptului la apărare al d-nei D.M., drept recunoscut prin art. 6 lit. c) din C.E.D.O. şi al opţiunii persoanei asistate de a-şi alege avocatul;
-discriminatoria stare de incompatibilitate are în vedere două calităţi, aceea de avocat şi cea de parlamentar, instanţa de fond ignorând împrejurarea că s-a acceptat de către contestator asistarea juridică a d-nei D.M. în interes exclusiv de documentare în calitate de parlamentar; instanţa nu a examinat particularităţile cazului în care „parlamentul” a asistat partea „în calitate de avocat”, speţa în discuţie oferind un eşantion de studiat foarte concludent.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Recursul nu este fondat.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a prevederilor legale incidente din materia supusă verificării, a dispoziţiilor şi jurisprudenţei C.E.D.O., dar şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate de natură a atrage, fie casarea, fie modificarea hotărârii atacate, în considerarea celor în continuare arătate.
Actele dosarului atestă, după cum a reţinut de altfel şi judecătorul fondului, că prin actul de constatare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate (A.N.I.), la 1 iunie 2009, urmare a sesizării din data de 13 februarie 2009 de către D.N.A. din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat că dl. S.A. se află în stare de incompatibilitate întrucât, în calitatea sa de deputat, a acordat, şi în calitate de avocat, asistenţă juridică unui învinuit, cunoscând încadrarea juridică a faptei penale reţinute în sarcina acesteia (dna. D.M.) încadrare juridică ce atrage incidenţa prevederilor legale privind incompatibilitatea, prevăzute în Legea nr. 161/2003, art. 821 alin. (2) lit. a) din acest act normativ.
S-a reţinut în actul de constatare întocmit de intimata A.N.I. că este incompatibilă calitatea de deputat cu calitatea de avocat împuternicit să acorde asistenţă juridică unei persoane învinuite într-o cauză penală privind o infracţiune prevăzută în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare şi totodată s-a precizat că până la întocmirea actului de constatare nu au fost depuse documente care să ateste rezilierea contractului de asistenţă juridică din 2008, încheiat între recurent şi dna. D.M. (conform adresei din 12 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-D.N.A.).
În fine, actul de constatare, a menţionat expres şi actele procedurale în efectuarea cărora recurentul a asistat-o pe învinuită, la datele de 24 aprilie 2008, 11 noiembrie 2008 şi respectiv 3 martie 2008, în temeiul împuternicirii avocaţiale cu nr. 218.331 din 2008, înregistrată în dosarul D.N.A. la 29 februarie 2008.
4.1. O primă critică a recurentului, dezvoltată şi susţinută prin mai multe argumente, vizează încălcarea de către prima instanţă prin hotărârea pronunţată, a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) referitoare la preeminenţa reglementărilor internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului şi ale art. 53 din Constituţia României, vizând restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
Argumentul principal al unei atare susţineri vizează interpretarea strict formală, literală şi neraţională realizată de instanţa fondului a dispoziţiilor art. 821 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, fără aplicarea cu prioritate a prevederilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
Înalta Curte reţine că nu sunt întemeiate aceste critici şi susţineri ale recurentului, în condiţiile în care, prima instanţă, chiar dacă în manieră concisă, redând şi analizând conţinutul normei incidente, a precizat că nu pot fi primite aprecierile contestatorului, întrucât exced conţinutului textului de lege aplicabil.
Contrar celor afirmate de recurent şi în acord cu cele reţinute de judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că interpretarea dată prevederilor art. 821 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 nu poate fi considerată nici strict formală şi nici neraţională, desprinsă de contextul factual, câtă vreme conţinutul clar al textului exclude astfel de abordări.
Interpretarea logică raţională a prevederii de lege incidente în cauză ce instituie incompatibilitatea prin stipulaţia expresă în sensul că „deputatul sau senatorul care, pe durata exercitării mandatului de parlamentar doreşte să exercite şi profesia de avocat….nu poate acorda asistenţă juridică…” impune ca elementele factuale ce au determinat sau eventual motivat (a se vedea interesul strict profesional invocat) o atare situaţie, la care face referire recurentul să nu poată fi luate în considerare, apărând ca irelevante.
Şi este firesc să fie aşa, întrucât textul de lege susmenţionat nu prevede nici „cauze exoneratoare”, de înlăturare a stării de incompatibilitate şi nici „grade de incompatibilitate” derivând eventual, dintr-o mai amplă sau mai restrânsă implicare a apărătorului în asistenţa juridică acordată unei persoane, învinuit sau inculpat, în cauze penale de tipul celor specific menţionate.
Unica situaţie, expres reglementată de legiuitor în care prevederile art. 821 din Legea nr. 161/2003 nu se aplică este cea menţionată în art. 821 alin. (4) şi vizează cauzele în care avocatul este parte în proces sau acordă asistenţă ori reprezentare soţului sau rudelor până la gradul IV inclusiv.
Orice interpretare contrară a normei legale, de tipul celor propuse de recurent, extensive, peste limitele trasate de legiuitor ar fi de natură, în opinia Înaltei Curţi, de a denatura sau chiar de a goli de conţinut respectiva normă şi de a permite în mod aleatoriu, după caz chiar anihilarea incompatibilităţii prevăzute, în ciuda finalităţii instituirii acesteia.
Interpretarea strictă, literală, realizată de prima instanţă nu contravine nici normelor constituţionale la care recurentul a făcut expresă trimitere, întrucât conformitatea textului incident în cauză cu textele constituţionale a fost examinată de către Curtea Constituţională care, prin Decizia nr. 876 din 28 iunie 2011, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de recurentul – reclamant în faţa instanţei de fond (prin raportare la dispoziţiile art. 53, art. 41 alin. (1), art. 16 alin. (1) art. 24, art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie.
Dată fiind ampla argumentare realizată de Curtea Constituţională în examinarea excepţiei cu care a fost sesizată, faţă de fiecare dintre articolele din Constituţie indicate de recurent, şi parţial reluate şi prin cererea de recurs, Înalta Curte va aprecia aşadar, că respectivele critici sunt neîntemeiate, reţinând în esenţă constatarea potrivit căreia incompatibilităţile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate de către recurent au fost instituite în deplină concordanţă cu prevederile art. 71 din Constituţia României, fiind justificate de necesitatea prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice, de respectarea principiilor care stau la baza acestei preveniri şi anume imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public (art. 71 din Legea nr. 161/2003).
Nici susţinerile vizând nesocotirea de către judecătorul naţional a prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie nu sunt fondate.
Câtă vreme Curtea Constituţională a examinat şi a stabilit natura constituţională a normei naţionale şi prin raportarea la prevederile şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi reţinând totodată opinia exprimată de judecătorul fondului prin încheierea din 5 martie 2010, prin care se evidenţiază concordanţa şi similitudinea reglementării interne cu cele existente în multe state europene, Înalta Curte apreciază că nu se justifica din perspectivă legală înlăturarea aplicării prevederii din legea naţională ce a atras constatarea stării de incompatibilitatea recurentului, pe temeiul Constituţional sus arătat.
În acest context, Înalta Curte afirmă că nefondate sunt şi susţinerile recurentului referitoare la lipsa motivării instanţei de fond, punctual pe aceste aspecte, întrucât în cuprinsul încheierii interlocutorii din data de 5 martie 2010 de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată judecătorul fondului şi-a expus într-o manieră coerentă şi pertinentă punctul de vedere asupra excepţiei, în raport de toate textele din Constituţie evocate, astfel că respectiva argumentaţie nu se mai impunea a fi reluată şi în considerentele hotărârii.
4.2. Înalta Curte apreciază că nefondate sunt şi criticile ca şi argumentele recurentului circumscrise susţinerii în sensul că interpretarea realizată de judecătorul fondului este eronată şi din perspectiva prevederilor şi jurisprudenţei C.E.D.O.
În esenţă, recurentul a susţinut, în contextul constatării stării sale de incompatibilitate, existenţa unor limitări ale drepturilor şi libertăţilor sale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, incluzându-l şi pe cel menţionat în concluziile orale, cu precizarea că legislaţia naţională contravine prevederilor art. 14 din C.E.D.O.
Fără a nega, din perspectivă general teoretică, viabilitatea consideraţiunilor recurentului fundamentate pe jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire specială la art. 14 din Convenţie, privitor la interzicerea discriminării, Înalta Curte constată însă, că acestea nu au aplicabilitate în cauză.
Independent de prevederea înscrisă în Constituţia naţională art. 71 alin. (3) potrivit cu care prin legi organice se pot stabili şi alte incompatibilităţi în afara celor expres arătate în art. 71 alin. (1) şi (2), cu referire la calităţile de deputat şi senator, se impune a fi menţionat că şi în jurisprudenţa C.E.D.O. este consacrat dreptul statelor de a institui unele incompatibilităţi pentru funcţii publice elective, în raport de factori istorici şi politici specifici fiecărui stat, marja de apreciere recunoscută în acest sens statelor, fiind largă (a se vedea cauza Lykourezos împotriva Greciei; cauza Labita împotriva Italiei; cauza Matthewes împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).
Cu privire la interzicerea discriminării în sensul art. 14 din C.E.D.O., care are ca scop să împiedice orice discriminare privitoare la drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le garantează, în jurisprudenţa dezvoltată în această materie, s-a arătat că primul criteriu ce se impune a fi luat în discuţie spre a se vedea dacă există sau nu discriminare potrivit art. 14, este acela al aplicării unor diferenţe de tratament la situaţii analoage sau comparabile.
Cum o astfel de analiză se realizează de la caz la caz, în funcţie de împrejurările de fapt invocate, Înalta Curte apreciază că în raport de argumentele înfăţişate de recurent nu se poate reţine că prin norma internă acestuia, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă i s-a creat o situaţie discriminatorie. Incompatibilitatea instituită, limitativ şi pentru tipuri de cauze expres arătate în scopul declarat în chiar expunerea de motive a legii, la care şi Curtea Constituţională a făcut de altfel trimitere directă, nu este de natură a-l împiedica pe recurent să-şi practice şi profesia de avocat.
Tratamentul nu este egal, dar în cauză este vorba de situaţii în care, în funcţie de scopul urmărit, sunt diferite, căci este vorba de avocatul parlamentar, faţă de avocatul care nu este şi parlamentar, astfel că cerinţa situaţiilor analoage sau comparabile, sus indicată nu este îndeplinită în cauză
4.3. Nici criticile vizând lipsa de analiză a echilibrului dintre limitarea impusă şi dreptul lezat, ca şi cele referitoare la proporţionalitatea măsurii şi la inserarea unor considerente fără legătură cu pricina, nu sunt întemeiate.
Astfel cum în mod constant a reţinut Înalta Curte în jurisprudenţa sa, în acord de altfel şi cu jurisprudenţa C.E.D.O., judecătorul este obligat să-şi motiveze deciziile, dar nu i se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei), fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns anumitor argumente în mod implicit.
În cauza de faţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond s-a limitat în considerentele hotărârii atacate la prezentarea argumentelor apreciate ca fiind relevante în raport de natura cauzei, evocarea raţiunii legiuitorului înglobând în mod evident şi aspectele referitoare la interesul general invocat şi la măsura apreciată, numai indirect, este adevărat, ca fiind proporţională şi rezonabilă.
Referirea eronată la conţinutul prevederii art. 821 alin. (3), ca simplă eroare materială, deşi în adevăr vădeşte o lipsă de rigoare, în contextul prezentat nu poate fi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având şi natura unui argument subsidiar.
4.4. În fine, pentru aceleaşi consideraţiuni mai sus înfăţişate, Înalta Curte consideră că nefondate sunt şi criticile vizând nemotivarea respingerii principalelor apărări ale recurentului.
În cuprinsul hotărârii chiar se regăsesc trimiteri la interpretările recurentului – reclamant asupra conţinutului textului de lege incident, înlăturate, astfel cum s-a arătat deja, pe considerentul general al raţiunii şi al scopului urmărit de legiuitor ca şi al poziţiei deţinute de recurent, ca reprezentant al unei autorităţi statale de cel mai înalt rang, respectiv de membru al Parlamentului României.
Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.S. împotriva sentinţei nr. 2930 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1639/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1831/2012. Contencios → |
|---|
