ICCJ. Decizia nr. 1933/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1933/2012
Dosar nr. 10540/2/2010
Şedinţa publică de Ia 6 aprilie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 2 noiembrie 2010, reclamanta C.I. a solicitat, în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei să transmită dosarul nr. 21493/CC evaluatorului sau Comisiei de evaluatori, în vederea întocmirii raportului de evaluare privind imobilul compus din construcţie demolată şi teren în suprafaţă de 268,80 mp situat în Bucureşti, str. L. nr. 4, sector 6; să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea sa pentru imobilul compus din construcţie demolată şi teren în suprafaţă de 268,80 mp situat în Bucureşti, str. L. nr. 4, sector 6; la plata sumei de 100 RON cu titlu de penalităţi pe zi de întârziere a executării sentinţei ce se va pronunţa, începând cu data rămânerii definitive a acesteia şi până la executarea efectivă.
A mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 5719 din 2 mai 2006 a fost soluţionată notificarea sa cu nr. 1009 din 16 iulie 2001 întocmită în temeiul Legii nr. 10/2001, acordându-i-se măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul arătat.
Dispoziţia a fost comunicată pârâtei în vederea continuării procedurii administrative ce ar fi trebuit să se finalizeze cu despăgubirea efectivă a reclamantei, această soluţie nu a fost adoptată.
A susţinut reclamanta că prin tergiversarea dosarului, pârâta a încălcat atât dispoziţiile actelor normative naţionale de reparaţie, cât şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, motiv pentru care absenţa totală a despăgubirilor de aproximativ 8 ani creează reclamantei o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
La data de 16 martie 2011, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 5719/2006 emisă de PMB, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi ca inadmisibil capătul de cerere privind penalităţile.
Aceeaşi întâmpinare a fost depusă şi la data 17 martie 2011, împreună cu cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti.
Prin Sentinţa nr. 5261 din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 5719 din 5 mai 2006 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti, ca inadmisibilă.
A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta C.I., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta să transmită Dosarul nr. 21493/CC în vederea evaluării imobilului situat în Bucureşti, str. L. nr. 4, sector 6.
Totodată a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul mai sus invocat în 30 de zile de la finalizarea evaluării.
A respins, în rest acţiunea reclamantei precum şi cererea de chemare în garanţie a Primăriei municipiului Bucureşti, formulată de pârâtă.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Cu privire la excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 5719/2006 a Primăriei municipiului Bucureşti, Curtea a reţinut că această excepţie este inadmisibilă deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obiectul cauzei nefiind contestarea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri, ci doar obligarea la emiterea acesteia.
Mai mult, dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 nu sunt acte administrative ce se atacă la instanţa de contencios administrativ, ci acte prin care se hotărăşte asupra unor drepturi de natură civilă.
Pe fond prima instanţă a apreciat că cererea reclamantei este întemeiată.
În raport cu dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâta avea obligaţia ca după ce a constatat că în mod legal s-a hotărât că imobilul nu poate fi restituit în natură, să trimită dosarul unui evaluator sau societăţii de evaluare desemnate (art. 16 al. 5).
În cauză, procedura de evaluare poate fi demarată deoarece oricum despăgubirile pentru teren şi cele pentru imobil se calculează în mod separat, urmând ca apoi conform dispoziţiilor legale să se emită titlu de despăgubire.
A reţinut instanţa, că faptul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru teren cât şi pentru construcţia demolată, deşi reclamanta ar fi solicitat despăgubiri numai pentru teren, nu împiedică desfăşurarea în continuare a procedurii în vederea emiterii titlului de despăgubire.
Astfel, s-a constatat întemeiată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la transmiterea dosarului său în vederea evaluării, în baza dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Reţinând că după întocmirea raportului de evaluare poate exista şi posibilitatea trimiterii dosarului pentru reevaluare (art. 16 alin. 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005), Curtea a stabilit că pârâta nu poate fi obligată la emiterea deciziei privind titlul de despăgubiri decât într-un termen calculat de la data finalizării evaluării, termenul de executare al acestei obligaţii neputând fi cel de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Cu privire la acordarea de penalităţi instanţa a reţinut că sub acest aspect cererea reclamantei nu este întemeiată deoarece nu se poate prezuma că pârâta va refuza respectarea unei hotărâri judecătoreşti.
De asemenea, prima instanţă a admis cererea reclamantei, doar în parte, reţinând că în soluţionarea prezentei cauze care are ca obiect obligarea la emiterea unui act administrativ şi la efectuarea unor operaţiuni administrative premergătoare, nu se poate stabili dacă titlul de despăgubire trebuie emis pentru întreg imobilul, teren şi construcţie sau numai pentru teren, aşa cum a susţinut pârâta prin întâmpinare, instanţa nefiind sesizată la acest moment cu cenzurarea actului administrativ ce va fi emis, respectiv decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie a Primăriei municipiului Bucureşti, Curtea a reţinut că această cerere este neîntemeiată deoarece nu există o obligaţie legală de garanţie între cele două instituţii, pe de o parte, iar pe de altă parte nu sunt întrunite condiţiile art. 60 C. proc. civ., deoarece nu se poate retine că în cazul în care ar cădea în pretenţii CCSD se poate îndrepta împotriva Primăriei municipiului Bucureşti cu o cerere de chemare în garanţie sau în despăgubire.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând prevederile art. 304 pct. 9, art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta a criticat sentinţa sub următoarele aspecte:
În mod greşit prima instanţă a respins excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 5719 emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti, invocată în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ.
Sub aceste aspect recurenta pârâtă a susţinut că dreptul persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii aferente imobilelor preluate abuziv se stabileşte prin dispoziţiile/deciziile emise de către entităţile notificate, iar în cadrul procedurilor administrative reglementate prin Legea nr. 247/2005, acest drept se concretizează, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, numai după parcurgerea procedurii administrative amintite iar, în cadrul acestei proceduri Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă Statul român (a se vedea art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare).
În aceste condiţii, în speţa de faţă, există o dependenţă evidentă între soluţionarea pe fond a litigiului, respectiv cererea reclamantei privind obligarea Comisiei Centrale la emiterea titlului de despăgubire şi analizarea excepţiei de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 5719/2006 emisă de către Primarul Municipiului Bucureşti.
Totodată a susţinut că dispoziţia cărei nelegalitate a fost invocată, este un act administrativ, care poate fi atacat, indirect, pe cale de excepţie, la instanţa de contencios administrativ.
În sensul clasificării dispoziţiei ca fiind act administrativ sunt şi prevederile art. 16 alin. (21) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit cărora „dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
per a contrario, în cazul în care intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a clasifica dispoziţia emisă de primar în vederea soluţionării notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 ca fiind act civil, avizul de legalitate al instituţiei prefectului nu ar mai fi fost necesar. Calificarea dispoziţiei primarului ca fiind act administrativ a fost reţinută şi de doctrină.
Un alt argument în favoarea caracterizării dispoziţiei emise de primar ca fiind un act administrativ este şi acela că această dispoziţie constituie titlu executoriu.
Or, una din trăsăturile acrului administrativ este caracterul său executoriu care se datorează faptului că acrul este emis de o autoritate a administraţiei publice, ceea ce îi conferă valoare obligatorie pentru orice persoană care i se adresează.
În ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie a Primăriei mun. Craiova prin Primar, recurenta a arătat că Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate ce a soluţionat notificarea reclamantei în procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, avea obligaţia legală să trimită dosarul aferent notificării însoţit de actele prevăzute de pct. 16.5 din H.G nr. 1095/2005.
În cauza dedusă judecăţii, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul compus din construcţie demolată şi teren în suprafaţă de 268,80 mp. situat în Bucureşti, str. L. nr. 4, sector 6.
Prin Dispoziţia nr. 5719/2006 Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, a acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul arătat.
Dosarul aferent dispoziţiei menţionate a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, potrivit procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, fiind înregistrat cu nr. 21493/CC. Ulterior verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, s-a constatat că prin notificare, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri numai pentru imobilul teren însă Primăria Municipiului Bucureşti a acordat măsuri reparatorii atât pentru terenul notificat, cât şi pentru construcţia demolată.
Or, stabilirea limitelor învestirii cu soluţionarea notificării conferită de lege unităţilor deţinătoare se realizează de către persoanele îndreptăţite, prin notificare. Cu alte cuvinte, entitatea învestită de lege cu soluţionarea notificării nu se poate pronunţa decât asupra celor solicitate de petent, în caz contrar fiind în situaţia unei depăşiri nejustificate a atribuţiilor.
Având în vedere aceste aspecte, prin Adresa cu nr. 21943/CC din 4 iunie 2010, s-a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti reanalizarea documentaţiei sub acest aspect (lipsa notificării pentru construcţia demolată).
Recurenta a considerat soluţia instanţei de fond ca fiind netemeinică şi nelegală şi în ceea ce priveşte obligarea instituţiei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, având în vedere aspectele de la dosarul de despăgubire:
În cazul supus judecăţii, dosarul aferent dispoziţiei cu nr. 5719/2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti a fost transmis Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind astfel declanşată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Astfel a fost parcursă etapa transmiterii şi înregistrării dosarului, având numărul 21493/CC.
În urma analizării dosarului, în baza art. 3 din Decizia nr. 2815/2008, au fost constatate aspectele privind obiectul notificării, astfel cum au fost prezentate mai sus.
Urmare a acestei situaţii, dosarul privind acordarea despăgubirilor în favoarea reclamantei a fost remis entităţii învestite cu soluţionarea notificării în vederea analizării aspectelor semnalate, prin Adresa cu nr. 21493/CC din 4 iunie 2010.
A considerat recurenta că se impunea clarificarea aspectelor legate de lipsa notificării privind construcţia demolată în temeiul căreia s-a invocat excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei cu nr. 5719/2006 fiind absolut necesară pentru întocmirea raportului de evaluare şi finalizarea procedurii prin emiterea deciziei privind titlul de despăgubire.
Or, acest fapt nu poate duce la concluzia că ar fi vorba despre un refuz nejustificat de înaintare a dosarului către evaluator, nefiind finalizată etapa analizării dosarului sub aspectul legalităţii acordării despăgubirilor^
În raport de aceste circumstanţe ale cauzei, obligaţia autorităţii pârâte de a emite decizia de despăgubire este dificil de realizat într-un termen scurt, în condiţiile în care dosarul de acordare a despăgubirilor nu a fost legal întocmit nici până la data pronunţării sentinţei de fond de altfel acest dosar aflându-se în prezent la nivelul Primăriei Municipiului Bucureşti, aspecte care, astfel cum se poate observa nu sunt imputabile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Intimata-reclamantă C.I. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea recurentei-pârâte Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a derula procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu finalitatea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, corelativ constatării că s-a depăşit termenul rezonabil de soluţionare a Dosarului nr. 21493/CC.
Intimata este titulara unui drept la despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, str. L. nr. 4, sector 6, recunoscut prin Dispoziţia nr. 5719/2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Ulterior emiterii dispoziţiei, dosarul aferent Notificării nr. 1009 din 16 iulie 2001 a fost înaintat la recurentă, fiind înregistrat sub nr. 21493/CC.
Până la data soluţionării recursului de faţă, 6 aprilie 2012, recurenta nu a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire, singurul act întocmit în Dosarul nr. 21493/CC fiind adresa datată 4 iunie 2010 prin care autoritatea pârâtă a solicitat entităţii notificate reanalizarea întregii documentaţii.
În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că pasivitatea de peste 6 ani manifestată de recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, autoritate administrativă învestită cu competenţe speciale în materia acordării despăgubirilor stabilite prin legi cu caracter reparatoriu, nu poate fi justificată. Indiferent de natura dificultăţilor întâmpinate, recurenta era datoare să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca procedura reglementată de lege să se deruleze, în ansamblul său, într-un termen rezonabil, nefiind admisibil ca intimatul să nu poată întrezări în anul 2012 finalul unei proceduri ce a debutat în anul 2001.
Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte retine următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 5719/2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat şi nu poate fi primit:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:
„Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. în acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze."
Înalta Curte constată că excepţia de nelegalitate este inadmisibilă, în cauză, fiind incidente prevederile art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege care exceptează de la controlul de legalitate înfăptuit de instanţele de contencios administrativ „actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară". Un astfel de recurs paralel s-a prevăzut prin art. 26 din Legea nr. 10/2001.
De altfel nici în această privinţă recurenta nu îşi adaptează conduita procesuală, persistând în formularea unor cereri de sesizare cu excepţii de nelegalitate constant respinse de instanţele de judecată.
Potrivit art. 16 alin. (4) - (5) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005:
„(4) Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
(7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare".
Prin urmare, singura atribuţie pe care art. 16 alin. (4) din lege o conferă Comisiei Centrale este aceea de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, iar nu de a cenzura dispoziţia emisă în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001 din alte perspective, ce intrau exclusiv în competenţa entităţii care a soluţionat notificarea.
În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că împrejurarea că prin Dispoziţia nr. 5719/2006 s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru teren cât şi pentru construcţia demolată nu împiedică desfăşurarea în continuare a procedurii în vederea emiterii titlului de despăgubire, având în vedere că oricum despăgubirile pentru imobil teren şi imobil construcţie se calculează separat iar obiectul cererii deduse judecăţii este obligarea la emiterea unui act administrativ şi efectuarea unor operaţiuni administrative premergătoare, instanţa la acest moment nefiind sesizată cu cenzurarea actului administrativ ce urmează a fi emis.
Critica subsumată acestui punct este deasemenea neîntemeiată întrucât, aşa cum a reţinut şi prima instanţă nu există o obligaţie legală de garanţie între cele două instituţii, pe de o parte, iar pe de altă parte nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., neputându-se reţine că, în situaţia în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar cădea în pretenţii s-ar putea îndrepta împotriva Primăriei municipiului Bucureşti cu o cerere de chemare în garanţie sau cu o cerere de despăgubire.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 5261 din 29 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
Procesat de GGC - DG
| ← ICCJ. Decizia nr. 1932/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1950/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
