ICCJ. Decizia nr. 1939/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1939/2012
Dosar nr. 237/59/2011
Şedinţa publică de la 6 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele.
I. Circumstanţele cauzei.
l. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 27 noiembrie 2009, sub nr. 1324/59/2009, reclamantele B.E. şi T.H. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi au solicitat obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire conform titlului VII din Legea nr. 247/2005 în privinţa cotei de 10/24 din apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 5A, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 şi 25 din imobilul situat în Timişoara.
În motivarea cererii reclamantele au arătat că prin sentinţa nr. 1311/2002, în prezent irevocabilă, Judecătoria Timişoara a constatat nevalabilitatea pretinsei naţionalizări a cotei ce le revine de 10/24 din imobilul mai sus menţionat, pe motiv de ilegalitate. Cu toate acestea, nu au putut obţine restituirea în natură a respectivelor apartamente deoarece statul român le-a vândut între timp terţelor persoane.
Au mai arătat că printr-o sentinţă din 2003, în prezent irevocabilă, Judecătoria Timişoara a respins o acţiune în daune pe care au intentat-o statului român, pe motiv că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, formularea unor cereri de despăgubire pe calea dreptului comun este inadmisibilă. Printr-o decizie administrativă din 2008, dată în procedura Legii nr. 10/2001, Primarul municipiului Timişoara a propus să li se acorde despăgubiri în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, propunere ce nu s-a şi materializat în fapt.
Reclamantele şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 19-20 din titlul VII din Legea nr. 247/2005, împreună cu Decizia nr. IX/2006 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acţiunii reclamantelor pe calea excepţiei prematurităţii, iar pe fond ca neîntemeiată
Prin sentinţa civilă nr. 132 din 25 februarie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia prematurităţii acţiunii, a admis acţiunea, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri, în privinţa cotelor reclamantelor de 10/24 din apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 5A, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 şi 25 din imobilul situat în Timişoara.
Recursul declarat împotriva acestei sentinţe de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost admis prin decizia civilă nr. 5241 din 25 noiembrie 2010, dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 1324/59/2004, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara, cu motivarea că procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, finalizată cu emiterea titlului de despăgubire pretins de reclamante, reglementate de Titlul VII, capitolul V din Legea nr. 247/2005, se declanşează doar după transmiterea dosarelor de către entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din menţionata lege, că în speţă nu s-a dovedit înaintarea către pârâta recurentă a dosarului de despăgubire format pentru soluţionarea cererii reclamantelor, împreuna cu documentaţia în baza căreia a fost emisă dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara nr. 2472 din 10 noiembrie 2008, pârâta fiind în imposibilitate de a declanşa procedura administrativă de emitere a titlului de despăgubi re.
În temeiul art. 313 C. proc. civ., pentru o bună administrare a justiţiei a fost casată sentinţa recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanţa de fond, pentru a se verifica dacă dosarul de despăgubire a fost transmis către Secretariatul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, situaţie în raport de care urmează a se analiza temeinicia cererii de chemare în judecată.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 237/59/2011, iar în aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. instanţa a solicitat Primarului Municipiului Timişoara şi secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să comunice dacă a fost înaintat pârâtei dosarul pentru stabilirea despăgubirilor în favoarea reclamantelor în temeiul dispoziţiei emisă de Primarul Municipiului Timişoara sub nr. 2472 din 10 noiembrie 2008. '
S-au depus la dosar în probaţiune adresa emisă de Municipiul Timişoara - Direcţia Patrimoniu către A.N.R.P. din 30 noiembrie 2010, adresa aceleiaşi entităţi către mandatarul reclamantelor R.E., 16 martie 2010, adresa emisă de Instituţia Prefectului Judeţului Timiş cu nr. 12576/S3 din 5 ianuarie 2011, precum şi referatul aceleiaşi instituţii cuprinzând avizul de legalitate al Instituţiei Prefectului.
Pentru termenul de judecată din 8 iunie 2011, reclamantele au depus la dosar note scrise prin care au învederat că decizia de casare adoptată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauză conferă caracter teoretic şi iluzoriu sistemului de despăgubire stabilit prin Legea nr. 247/2005, întrucât nu recunoaşte dreptul persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii de a sesiza direct Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu o cerere de emitere a titlului de despăgubire, în situaţia în care autoritatea administrativă competentă nu sesizează această autoritate într-un termen rezonabil de la data emiterii deciziei sau dispoziţiei prin care se propune acordarea de despăgubiri.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa nr. 254 din 8 iunie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrative şi fiscal, a respins acţiunea reclamantelor B.E. şi T.H. ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Excepţia de prematuritate a acţiunii, invocată în apărare de către pârâtă, este nefondată în condiţiile în care s-a dovedit că la data de 1 iunie 2011, deci anterior primului termen de judecată în cauză, după reînregistrarea cauzei la Curtea de Apel Timişoara pentru rejudecare, cererea reclamantelor de acordare de despăgubiri a fost înregistrată la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel fiind, Curtea a constatat că dreptul subiectiv civil de care reclamantele se prevalează în cauza, a devenit actual până la analizarea excepţiei menţionate în rejudecarea pricinii.
Pe fondul cererii instanţa a constatat că reclamantele au solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de despăgubire în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în baza propunerii formulate prin dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara cu nr. 2472 din 10 noiembrie 2008. Calificând această cerere, în condiţiile impuse de art. 84 C. proc. civ., respectiv art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, instanţa a apreciat că prin promovarea sa reclamantele tind a se constata că este nejustificat refuzul pârâtei de a emite actul administrativ indicat în petit (titlul de despăgubire), refuz asimilat unui act administrativ unilateral prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi a fi obligată pârâta la emiterea actului.
Or, a apreciat Curtea, un atare refuz nejustificat nu se reţine în speţă, în condiţiile în care pârâta nu a fost învestită cu soluţionarea cererii reclamantelor de acordare de despăgubiri prin emiterea unui titlu de despăgubire, anterior promovării acţiunii. Dimpotrivă, s-a dovedit că abia după pronunţarea deciziei de casare de către înalta Curte la data de 25 noiembrie 2010, mai exact la 5 ianuarie 2011, s-a înaintat de către Instituţia Prefectului Judeţului Timiş către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul reclamantelor, însoţit de referatul conţinând avizul de legalitate al Instituţiei Prefectului, la solicitarea expresă formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Astfel fiind, instanţa a concluzionat că, în speţă, nu se verifică existenţa unui refuz nejustificat din partea pârâtei, de soluţionare a cererii reclamantelor de acordare a măsurilor reparatorii, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, atâta timp cât cererea în discuţie nu a fost înregistrată la autoritatea publică competentă să emită titlul de despăgubire.
De asemenea, instanţa a constatat că data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care, în procedură de drept comun, s-a constatat nevalabilitatea titlului de proprietate al Statului Român asupra imobilului ce a aparţinut reclamantelor, nu prezintă relevanţă în cauză, de vreme ce acordarea de despăgubiri nu s-a dispus prin hotărârea judecătorească, ci prin dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara, pentru acordarea despăgubirilor fiind necesară urmarea procedurii reglementată în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
3. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs B.E. în calitate de reclamantă şi moştenitoare a coreclamantei decedate T.H. şi L.R., în calitate de moştenitoare a coreclamantei decedate T.H., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentele au susţinut, în esenţă, că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene (seria de peste 150 de hotărâri repetitive împotriva României declanşată cu Străin ş.a. contra României, 21 iulie 2005), o sentinţă de constatare a nevalabilităţii unei naţionalizări reprezintă o recunoaştere, indirectă şi cu efect retroactiv, a supravieţuirii vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar acest drept, astfel recunoscut, reprezintă un „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Au mai arătat că România a fost condamnată în mod repetat de C.E.D.O. pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită faptului că proprietarii care au obţinut o sentinţă irevocabilă de constatare a nevalabilităţii naţionalizării imobilului lor nu au sub legea internă nici o posibilitate concretă şi efectivă de a obţine o despăgubire în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă ca urmare a faptului că între timp imobilul a fost vândut de către Stat unor terţe persoane.
În consecinţă, problema nu este vreun pretins refuz nejustificat al Comisiei Centrale de a emite o decizie de despăgubire, ci omisiunea persistentă a Statului Român de a lua „măsurile legislative, administrative şi bugetare potrivite"; care să permită oricărui proprietar căruia Statul i-a vândut imobilul unor terţe persoane de a obţine repararea integrală şi promptă a prejudiciului astfel cauzat.
Împrejurarea reţinută de prima instanţă că autorităţile locale au sesizat Comisia Centrală abia pe 05 ianuarie 2011, în condiţiile în care sentinţa nr. 1311/2002 este irevocabilă din 25 septembrie 2002, este o nouă dovadă a caracterului teoretic şi iluzoriu al sistemului Legii nr. 247/2005, prima instanţă nejustificând nici de ce autorităţile locale au aşteptat peste 8 ani cu sesizarea Comisiei Centrale, nici de ce legea nr. 247/2005 nu le permite proprietarilor să sesizeze ei înşişi Comisia Centrală în situaţia în care autorităţile locale omit să facă aceasta într-un termen rezonabil de la data rămânerii irevocabile a sentinţei de constatare a nevalabilităţii naţionalizării
Totodată recurentele au invocat Jurisprudenţa C.E.D.O, respectiv Cauza Popescu şi Dimeca contra României, 09 decembrie 2008, Cauza Străin şi alţii contra României, 21 iulie 2005, Cauza Katz contra României, 20 ianuarie 2009.
II. Considerentele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, precum şi din oficiu, potrivit art. 3041 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
II.l. Argumente de fapt şi de drept relevante.
Înalta Curte constată că reclamantele au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care au solicitat restituirea în natură a unei cote de 5/24 din imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. 8092 Timişoara, în calitate de entitate investită cu soluţionarea notificării, a emis Dispoziţia nr. 2134 din 07 octombrie 2004, respingând notificările formulate.
Împotriva acestei decizii, reclamantele au formulat contestaţie, care a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 625/2005 pronunţată de Tribunalul Timiş, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 343/2007 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1851/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, s-a dispus anularea Dispoziţiei nr. 2134/2004 şi restituirea în natură către contestatoarea B.E. a cotei de 5/24 din dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 3, 6, 7, 14, 20, 21 şi 22 din imobilul mai sus amintit, condiţionat de restituirea cotei aferente apartamentelor menţionate din despăgubirea acordată în temeiul Legii nr. 112/1995 actualizată cu indicele de inflaţie, restituirea în natură către contestatoarea T.H. a cotei de 5/24 din dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 3, 6, 7, 14, 20, 21 şi 22 din imobilul respectiv, cu excepţia terenului inclus în părţile comune indivize ale acestor apartamente; înscrierea în CF nr. 8092 Timişoara, a dreptului de proprietate dobândit în cota de 5/24 de către contestatoarea B.E. cu privire la apartamentele menţionate, condiţionat de restituirea cotei aferente acestora din despăgubirea acordată în temeiul Legii nr. 112/1995 actualizată cu indicele de inflaţie; înscrierea în aceeaşi carte funciară a dreptului de proprietate dobândit în cota de 5/24 de către contestatoarea T.H. cu privire la aceleaşi apartamente fără terenul inclus în părţile comune indivize ale acestora; obligarea pârâtului Primarul municipiului Timişoara să emită o dispoziţie nouă pentru a le face o ofertă de restituire în echivalent corespunzător cotelor de 5/24 din dreptul de proprietate asupra apartamentelor 1, 2, 4, 5, 5A, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 şi 25 din imobil, în condiţiile art. 24, 19 şi 40 din Legea nr. 10/2001 şi art. 44 alin. (2) din Constituţia României.
Ulterior, Primarul Municipiului Timişoara a emis Dispoziţia nr. 2472 din 10 noiembrie 2008 prin care se dispun măsuri reparatorii pentru cota de 5/24 din apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 5A, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 şi 25 din imobilul situat în Timişoara, în favoarea reclamantelor, în cote-părţi egale.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de despăgubire în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în baza propunerii formulate prin dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara cu nr. 2472 din 10 noiembrie 2008.
Această dispoziţie împreună cu dosarul aferent a fost înregistrat la Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 05 ianuarie 2011.
Înalta Curte reţine că în mod corect prima instanţă a respins cererea reclamantelor ca neîntemeiată, reţinând că nu se poate constata un refuz nejustificat în condiţiile în care pârâta nu a fost învestită cu soluţionarea cererii reclamantelor de acordare de despăgubiri prin emiterea unui titlu de despăgubire, anterior promovării acţiunii.
În cauză reclamantele au formulat cererea de chemare în judecată la data de 27 noiembrie 2009, iar dispoziţia nr. 2472 din 10 noiembrie 2008 emisă de Primarul municipiului Timişoara împreună cu referatul conţinând avizul de legalitate al Instituţiei Prefectului a fost înregistrată la C.C.S.D. abia la data de 05 ianuarie 2011, după pronunţarea deciziei de casare de către înalta Curte la 25 noiembrie 2010, la solicitarea expresă formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Or, aşa cum s-a reţinut şi prin Decizia de casare nr. 5241 din 25 noiembrie 2010, procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, finalizată cu emiterea titlului de despăgubire la care recurenta a fost obligată, prevăzută de Titlul VII, Cap. V din Legea nr. 247/2005, se declanşează după transmiterea dosarelor de către entitatea investită cu soluţionarea notificărilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat, modificat şi completat prin O.U.G. nr. 81/2007.
Înalta Curte reţine că în mod corect prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine un refuz nejustificat din partea autorităţii pârâte şi că în momentul soluţionării cererii nu se poate pune în discuţie depăşirea termenului rezonabil.
Potrivit Titlului VIII, Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire";.
Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii.
Interpretând aceste dispoziţii, înalta Curte, în jurisprudenţa sa în materie, a statuat necesitatea parcurgerii procedurii administrative şi a emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acest termen însă, fiind apreciat de la caz la caz.
Aşadar „termenul rezonabil"; se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare.
Cu toate acestea, în speţa de faţă, ţinând cont de circumstanţele cauzei, nu se poate reţine depăşirea termenului rezonabil aşa cum a fost definit de Jurisprudenţa naţională şi de Jurisprudenţa C.E.D.O. Aşa cum s-a menţionat mai sus, Primarul municipiului Timişoara, în aplicarea sentinţei civile nr. 625/2005 pronunţată de Tribunalul Timiş, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 343/2007 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1851/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a propus acordarea de despăgubiri reclamantelor emiţând Dispoziţia nr. 2472 din 10 noiembrie 2008.
Aceasta, împreună cu dosarul aferent incluzând şi avizul de legalitate al Instituţiei Prefectului, a fost înaintată la autoritatea pârâtă abia la data de 05 ianuarie 2011.
Motivul invocat de reclamant în sensul că termenul de soluţionare a cererii se calculează de la data formulării notificării iar nu de la data înregistrării la Secretariatul pârâtei, nu poate fi primit. Aceasta deoarece, pe de o parte recurentele reclamante au chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru emiterea titlului de despăgubiri iar nu Primăria municipiului Timişoara, pentru înaintarea dosarului, iar pe de altă parte, în legătură cu Dispoziţia nr. 2134 din 07 octombrie 2004 a existat un litigiu pe rol care a fost soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 1851/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte Jurisprudenţa C.E.D.O. invocată, înalta Curte reţine că în speţa de faţă nu este incidenţă.
Prin hotărârile sale C.E.D.O. a statuat că, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar şi pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri.
Astfel, în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a luat act de sarcina foarte importantă pe care legislaţia în materia bunurilor imobile naţionalizate o reprezintă pentru bugetul de stat (paragraful 227) şi a fost de acord că plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea reprezenta o măsură susceptibilă de a respecta un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii.
De asemenea, înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut nerelevanţa, în soluţionarea prezentei cauze, a datei rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care, în procedură de drept comun, s-a constatat nevalabilitatea titlului de proprietate al Statului Român asupra imobilului ce a aparţinut reclamantelor. Aceasta deoarece, acordarea de despăgubiri nu s-a dispus prin hotărârea judecătorească, ci prin dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara, pentru acordarea despăgubirilor fiind necesară urmarea procedurii reglementată în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În concluzie, având în vedere considerentele invocate mai sus, înalta Curte reţine că, în cauză, nu s-a depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii şi ca atare prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică neexistând motive de casare sau modificare a acesteia.
II.2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse la pct. II.l din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.E. şi L.R. împotriva sentinţei nr. 254 din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara secţia de contencios administrativ şi fiscal., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1930/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1942/2012. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
