ICCJ. Decizia nr. 1942/2012. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1942/2012
Dosar nr. 395/64/2010
Şedinţa publică de Ia 6 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele.
I. Circumstanţele cauzei.
l. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov - secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC M.A. SA Braşov a solicitat instanţei de judecată anularea Dispoziţiei nr. 27 din 23 februarie 2010 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov, admiterea contestaţiei formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 440382 din 30 decembrie 2009 şi anularea Deciziei de impunere nr. 440382 din 30 decembrie 2009 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov, suma contestată şi menţionată în Dispoziţia fiscală din 23 februarie 2010 fiind de 7.873.128 lei, din care impozit pe clădiri în sumă de 7.593.486 lei, respectiv 279.642 lei impozit pe teren.
În cauză a depus întâmpinare pârâta Direcţia Fiscală a mun. Braşov, solicitând respingerea acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată. în susţinerea întâmpinării, instituţia pârâtă a arătat următoarele:
Pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Braşov, arătând că în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi suma care poate fi contestată pe calea prezentei acţiuni de 8.814,00 lei, impozit pe clădiri şi 69.408,00 lei, impozit pe teren, competenţa materială în soluţionarea prezentului litigiu revine Tribunalului Braşov.
Totodată, pârâta a invocat şi excepţia autorităţii de lucru judecat privind sumele cuprinse în coloanele 3 şi 4 din Decizia de impunere din 30 decembrie 2009, în temeiul art. 1201 C. civ., susţinând că, Decizia de impunere nr. 440.382 din 30 decembrie 2009, evidenţiază şi sumele aferente anilor 2003-2009 care au făcut obiectul Declaraţiilor de impunere şi a Deciziilor de impunere aferente anilor respectivi şi care au făcut obiectul dosarelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.
Tot în cuprinsul întâmpinării pârâta a invocat excepţia tardivităţii privind sumele cuprinse în coloanele 3 şi 4 din Decizia de impunere 440382 din 30 decembrie 2009, menţionând că prezenta acţiune a fost formulată în anul 2010, la mai bine de 7 ani de la emiterea Declaraţiei de impunere nr. 21638 din 04 martie 2003 şi la mai bine de 1 an de la emiterea Deciziei de impunere nr. 260490 din 07 aprilie 2009
Pârâta a invocat şi excepţia lipsei de interes arătând că reclamanta nu justifică interesul în promovarea acţiunii, prin indicarea folosului practic urmărit, întrucât cuantumul obligaţiei fiscale stabilită în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere nr. 440382 din 30 decembrie 2009 privind creanţele datorate bugetului local, în urma inspecţiei fiscale, creează o situaţie mai favorabilă reclamantei, decât cea anterioară.
Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, motivat, în esenţă, de faptul că, în lipsa acordării ajutoarelor de stat concretizate în scutire la plata impozitului pe clădiri şi teren, conform O.U.G. nr. 117/2006, reclamanta SC M.A. SA datorează impozit bugetului local în conformitate cu art. 249 alin. (1) şi art. 256 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Prin sentinţa nr. 88 din 4 mai 2011 Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrative şi fiscal a respins excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Braşov, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei de interes şi excepţia tardivităţii acţiunii formulate de reclamanta SC M.A. SA, invocate de pârâta Direcţia Fiscală a mun. Braşov.
A admis acţiunea formulată de reclamanta SC M.A. SA, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov, având ca obiect anularea Dispoziţiei nr. 27 din 23 februarie 2010 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov, precum şi Deciziei de impunere nr. 440.382 din 30 decembrie 2009 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov şi, în consecinţă:
A anulat Dispoziţia nr. 27 din 23 februarie 2010 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov, admite contestaţia formulată de reclamanta SC M.A. SA împotriva Deciziei de impunere nr. 440.382 din 30 decembrie 2009 şi în consecinţă anulează Decizia de impunere nr. 440.382 din 30 decembrie 2009 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Cu privire la excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Braşov, prima instanţă a apreciat că este neîntemeiată în raport cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi faptul că actele administrative fiscale atacate se referă la taxe şi impozite în cuantum de 7.873.128 lei (Dispoziţia nr. 27 din 23 februarie 2010- fila 128-132 vol. I dosar fond), aşadar competenţa de judecare în fond a cauzei aparţine a Curţii de Apel Braşov.
În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat invocată de organul fiscal pârât, Curtea a constatat că aceasta priveşte hotărâri judecătoreşti anterioare, enumerate în întâmpinare şi în notele scrise depuse la dosar de Direcţia Fiscală Braşov, prin care, însă, instanţele de judecată nu au soluţionat pe fond cauze cu tripla identitate cu prezentul dosar, ci cauze cu diferenţe substanţiale faţă de acest dosar, constând în primul rând în obiect diferit al judecăţii. Astfel, în dosarele anterioare, ale căror hotărâri judecătoreşti le invocă organul fiscal pârât, obiectul cauzei a fost acţiune în constatare, prin care reclamanta solicitase Tribunalului Braşov ca instanţă de contencios fiscal, să constate că reclamantă, desfăşurându-şi activitatea într-un parc industrial, este scutită de la plata impozitelor pe teren şi clădiri. Instanţele de judecată au respins acele acţiuni, pornind de la raţionamentul că o acţiune în constatare este inadmisibilă câtă vreme reclamantul are deschisă calea acţiunii în realizarea dreptului a cărui constatare o solicită. Prin urmare, cererile respective cu care reclamanta a învestit anterior instanţele de judecată de contencios fiscal nu au fost judecate pe fond, ci au fost respinse pe cale de excepţie, ca fiind inadmisibile, astfel că nu se poate reţine în prezent că ar exista identitate de obiect între prezentul litigiu dedus judecăţii în acest dosar şi litigiile anterioare menţionate de Direcţia Fiscală Braşov, pentru a se putea concluziona că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 163 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat.
Curtea a respins şi excepţia lipsei de interes, reţinând că în mod evident reclamanta are interes în promovarea acţiunii, câtă vreme prin actul administrativ fiscal atacat organul fiscal pârât a impus reclamantei plata unor impozite pe clădiri şi terenuri până la nivelul anului 2009 inclusiv, însumând mai multe impozite din anii anteriori şi până la data controlului fiscal, în decembrie 2009 (raportul de inspecţie fiscală din 30 decembrie 2009 emis de Direcţia Fiscală a Mun. Braşov), interesul reclamantei constând în mod evident în demersul judiciar de a se anula actele administrative fiscale prin care organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei plata unor sume de bani cu titlul de impozit pe clădiri şi terenuri.
A fost respinsă şi excepţia tardivităţii acţiunii, întrucât actul administrativ fiscal atacat în prezentul dosar - Dispoziţia nr. 27 din 23 februarie 2010 - a fost emis în luna februarie 2010, iar fată de data emiterii acestuia societatea comercială reclamantă este în termen, acţiunea fiind promovată de reclamantă la instanţa de judecată în luna mai 2010 (fila 1 dosar fond, volumul I).
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că reclamanta a solicitat instanţei de judecată anularea unor acte administrative fiscale, anume Dispoziţia nr. 27 din 23 februarie 2010 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov, precum şi Decizia de impunere nr. 440382 din 30 decembrie 2009 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov, ambele referitoare la impozite pe clădiri şi terenuri în sumă de 7.873.128 lei pentru anul 2009 şi alţi ani anteriori, incluzându-se în actele fiscale atacate şi alte debite anterioare ale reclamantei către organul fiscal local cu acelaşi titlu - impozite pe terenuri şi clădiri din cadrul parcului industrial Roman Braşov, debite stabilite prin alte acte fiscale emise în anii anteriori de către Direcţia Fiscală a Mun. Braşov.
Reţinând din jurisprudenţa instanţei supreme, Curtea de apel a constatat că justa soluţionare a cauzei presupune clarificarea naturii juridice a facilităţilor fiscale acordate parcurilor industriale de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., dacă sunt sau nu ajutoare de stat, respectiv competenţa derulării procedurilor de control şi de recuperare a ajutorului de stat nelegal ori incompatibil cu prevederile dreptului comunitar după momentul aderării României la Uniunea Europeană. Aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa I.C.C.J. (de exemplu, Decizia nr. 2155 din 27 aprilie 2010), facilităţile pe care legea le acordă parcurilor industriale reprezintă ajutor de stat. Societatea comercială reclamantă face parte din Parcul Industrial Pro Roman, titlu obţinut prin Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 255 din 3 iunie 2004, astfel încât îi sunt aplicabile prevederile art. 250 şi 257 C. fisc. menţionate mai sus. O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007, pe baza exigenţelor privind integrarea României în Uniunea Europeană, prin efectul legii şi al documentelor comunitare transferându-se competenţele Consiliului Concurentei (instituţie naţională cu atribuţii în domeniul concurenţial) către Comisia Europeană (organismul european cu rol executiv în cadrul U.E.), astfel că toate competenţele privind autorizarea, stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat au trecut la Comisia Europeană. în art. 1 lit. b) din Regulamentul Consiliului European nr. 659/1999 se defineşte ajutorul de stat existent ca fiind orice ajutor care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor şi ajutoarele individuale puse în aplicare anterior şi ulterior intrării în vigoare a Tratatului, astfel că se desprinde concluzia logică potrivit căreia facilităţile fiscale acordate parcurilor industriale prin efectul legii în condiţiile normative din art. 250 şi art. 257 C. fisc. au natura juridică de ajutoare de stat existente la data integrării europene a statului român, adică la 1 ianuarie 2007. Ulterior datei de 1 ianuarie 2007, regimul juridic al ajutoarelor de stat este reglementat de O.U.G. nr. 117/2006 şi de Regulamentul CE nr. 659/1999, care se completează cu dispoziţii din Regulamentul CE nr. 794/2004 privind punerea în aplicare a primului regulament antemenţionat. Astfel, Comisia Europeană are în prezent atribuţia de a solicita statelor membre orice informaţii privind ajutoarele existente, de a hotărî dacă deschide sau nu o procedură oficială de investigare, de a decide dacă impune sau nu statului în a cărui jurisdicţie s-a acordat ajutorul de stat să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de stat de la beneficiar, măsuri care pot să includă modificări de fond ale schemei de ajutor, introducerea unor cerinţe procedurale ori abrogarea schemei de ajutor de stat. În acest cadru legislativ, actele administrative fiscale prin care organul fiscal a stabilit impozitul pe terenurile şi clădirile reclamantei din parcul industrial aferent anului 2009 reprezintă măsuri de stopare a ajutorului de stat existent, măsuri ce au fost dispuse cu încălcarea competenţei exclusive a Comisiei Europene.
Această interpretare, în sensul că Direcţia Fiscală a intervenit în sectorul de competenţă al Comisiei Europene, se regăseşte şi în motivarea Deciziei nr. 1131/2008 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 791 din 26 noiembrie 2008), decizie prin care instanţa de contencios constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) C. fisc., excepţie invocată de Direcţia Fiscală Braşov în mai multe dosare aflate în primă instanţă la Curtea de Apel Braşov - secţia de contencios administrativ şi fiscal. Curtea Constituţională a reţinut că autorităţile locale nu au totală independentă în stabilirea impozitelor şi taxelor locale, ci se supun limitelor şi condiţiilor legii.
Faptul că dispoziţiile legale criticate de organul fiscal stabilesc scutiri de la plata acestor taxe şi impozite este justificat de importanţa strategică, prevăzută de lege pentru îndeplinirea sarcinilor statului, consfinţite în art. 135 alin. (2) lit. c) şi d) din Constituţie, anume stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, precum şi exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional. În cauză sunt incidente prevederile art. 250 şi art. 257 C. fisc., iar acestea dispoziţii legale sunt aplicabile, fără dubiu, regimului juridic al terenurilor şi clădirilor din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice pentru care se acordă scutiri de impozite conform dispoziţiilor legii.
Curtea de Apel a constatat că, în puterea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie şi în acord cu jurisprudenţa dominantă, recentă, a I.C.C.J., aplicarea directă a dispoziţiilor art. 14 alin. (1), art. 15 alin. (1) şi (2) din Regulamentul CE nr. 659/1999 al U.E. publicat în Jurnalul Oficial al U.E. nr. L83 din 27 martie 1999 modificat prin Regulamentul CE nr. 1791/2006, dispoziţii comunitare conform cărora competenţa de a emite o decizie de recuperare aparţine exclusiv Comisiei Europene, care îşi poate exercita această prerogativă în cadrul termenului de prescripţie de 10 ani, termen ce începe să curgă din ziua în care ajutorul nelegal este acordat beneficiarului, fie ca ajutor individual, fie ca ajutor în cadrul unei scheme de ajutor, iar măsurile de recuperare ar putea fi întreprinse de autorităţile naţionale competente, cum ar fi Consiliul Concurentei.
Împrejurarea reunirii mai multor categorii de debite într-un singur act fiscal cade exclusiv în sarcina organului fiscal pârât, iar această reunire a dat legitimitate procesuală reclamantei de a le supune cenzurii judecătoreşti sub mai multe aspecte, analizate în partea de început a motivării sentinţei de faţă ca excepţii procesuale, determinând raportarea soluţiei în speţă la această nouă realitate juridică, anume actul administrativ fiscal nou construit de către Direcţia Fiscală Braşov.
Dând valoare dispoziţiilor dreptului comunitar menţionate mai sus şi principiului aplicării directe a acestora în dreptul intern, văzând că actele administrative fiscale atacate au fost emise de organul fiscal pârât cu încălcarea competenţelor exclusive ale altor autorităţi, Curtea de Apel ca instanţă de fond a admis acţiunea reclamantei SC M.A. SA şi a anulat Dispoziţia nr. 27 din 23 februarie 2010 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov, cu consecinţa admiterii contestaţiei formulată de reclamanta SC M.A. SA împotriva Deciziei de impunere nr. 440.382 din 30 decembrie 2009 şi anularea Deciziei de impunere nr. 440.382 din 30 decembrie 2009 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov.
2. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Consiliul Local Braşov - Direcţia Fiscală Braşov.
Recurenta a criticat sentinţa sub aspectul sumelor cuprinse în Decizia de impunere nr. 422.382 din 30 decembrie 2009, susţinând că debitele ce au fost stabilite anual prin declaraţii de impunere sau decizii de impunere nu mai pot forma obiectul unei cereri în anulare, nici pe cale administrativă nici pe cale judiciară, atâta timp cât, conform prevederilor art. 7 alin. (1), (3), şi (6) precum şi art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, SC M.A. SA este decăzută din acest drept.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare, de către instanţa de fond, a excepţiilor invocate prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, recurenta Direcţia Fiscală Braşov a susţinut următoarele:
- excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Braşov a fost greşit respinsă de instanţa de fond, având în vedere prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi faptul că singurele sume ce pot fi contestate pe calea prezentei acţiuni sunt cele stabilite prin inspecţia fiscală, respectiv impozit pe clădiri 8814,00 lei şi impozit pe teren de 69.408,00 lei. În concluzie competenţa aparţinea Tribunalului Braşov secţia de contencios administrativ.
- excepţia autorităţii de lucru judecat (în ceea ce priveşte sumele cuprinse în coloanele 3 şi 4 din decizia de impunere nr. 440.382 din 30 decembrie 2009, a fost de asemenea eronat respinsă de prima instanţă, având în vedere că soluţiile date de instanţa de judecată prin Hotărârea nr. H27/CA din 9 decembrie 2009 a Tribunalului Braşov rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 736/R din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov şi sentinţa civilă nr. 336/CA din 16 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Braşov au vizat şi fondul cauzei cu privire la aceste sume.
Şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei de interes recurenta a formulat critici susţinând că prezenta acţiune este lipsită de interes în ceea ce priveşte diferenţele suplimentare stabilite prin Decizia de impunere nr. 44382 din 30 decembrie 2009 în urma inspecţiei fiscal, reprezentând impozit pe clădiri şi terenuri în cuantum de 59.893,00 lei.
Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut, în esenţă că reclamanta nu a prezentat Direcţiei Fiscale Braşov o Decizie a Consiliului Concurenţei, în temeiul căreia aceasta, să fi beneficiat de ajutor de stat concretizat în scutirea la plata impozitului pe clădiri şi teren.
Astfel, având în vedere prevederile art. 3 alin (1) din Legea nr. 143/1999, publicată, privind ajutorul de stat, se poate constata că ajutoarele de stat în discuţie, fără o prealabilă autorizare nu pot fi încadrate ca fiind ajutoare de stat existente.
Scutirile la plata impozitului pe clădiri şi teren la acordarea cărora intimata-reclamantă se consideră îndreptăţită, nu pot fi caracterizate ca fiind un ajutor nou, definit ca fiind orice ajutor, respectiv orice schemă, ajutor şi orice ajutor individual care nu este ajutor existent, inclusiv edificările ajutoarelor existente. Ca atare, pentru acordarea lor este obligatorie parcurgerea procedurilor instituite prin O.U.G. nr. 117/2006 şi îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse de legislaţia naţională şi comunitară în materia ajutoarelor de stat.
S-a arătat că instanţa de fond a apreciat greşit că ajutoarele prevăzute de art. 250 şi 257 C. fisc. sunt acordate prin lege parcurilor industriale.
Conform art. 250 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal ";clădirile pentru care nu se datorează impozit prin efectul legii sunt: clădirile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii";, iar potrivit art. 257 lit. l) din aceeaşi lege „impozitul pe teren nu se datorează pentru: terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii.";
Având în vedere prevederile legale menţionate, se reţine că sfera de cuprindere a sintagmei ";potrivit legii"; nu se reduce la normele care reglementează constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, ci vizează şi dispoziţiile legale referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale şi prevederile legale în materia ajutorului de stat.
S-a arătat că sub aspect procedural că prevederile legale incidente în materia acordării ajutoarelor de stat concretizate prin facilităţi fiscale, nu pot fi interpretate individual, ci trebuie coroborate cu dispoziţiile art. l alin. (5) C. fisc., cât şi cu dispoziţiile O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului, stat aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007.
Prin urmare, prin dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. 1) din Legea nr. 571/2003 Codul fiscal, actualizată, nu sunt acordate ope legis ajutoare de stat parcurilor industriale ci, respectivele dispoziţii prevăd modalitatea de acordare a acestora, cu îndeplinirea procedurilor prevăzute de O.U.G. nr. 117/2006.
Astfel, având în vedere prevederile legislaţiei în vigoare în materia ajutoarelor de stat, este imposibilă acordarea ope legis a facilităţilor fiscale prevăzute de art. art. 250 alin. (1) pct. 9 şi 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (actualizată), fără o prealabilă notificare, potrivit procedurii instituite de O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat.
Având în vedere aceste aspecte şi faptul că de la data de 01 ianuarie 2007, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006, societatea în cauză ar fi trebuit sa urmeze procedura prevăzută atât de legislaţia română cât şi cea europeană în materie pentru a beneficia de prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) C. fisc.
În raport atât cu prevederile art. 3 alin (1) din Legea nr. 143/1999, republicată, privind ajutorul de stat, cât şi cu prevederile art. 3 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, nicio măsură de ajutor de stat prevăzută de Codul fiscal nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse obligaţiei de notificare către această instituţie europeană sau, în situaţia exceptărilor, fără a îndeplini condiţiile specifice de acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.
Scutirile de la plata taxelor şi impozitelor sunt considerate ajutor de stat dacă întrunesc anumite condiţii. Codul fiscal, aprobat prin Legea nr. 571/2003, a intrat în vigoare în perioada în care ajutorul de stat era reglementat prin Legea nr. 143/1999, astfel că, regăsindu-se exceptările de la plata taxelor şi impozitelor, ca reglementare a acordării, în cuprinsul Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, acesta este cadrul legislativ la care face referire art. 257 alin. (1) lit. l) şi art. 250 pct. 9 C. fisc., fiind de subliniat faptul că numai în cazul acestei scutiri privind parcurile industriale, legiuitorul a folosit sintagma „potrivit legii";.
A susţinut recurenta că actele fiscale care formează obiectul analizei au fost emise cu respectarea prevederilor art. l alin. (1) din Legea nr. 573/2003 privind Codul fiscal.
Având în vedere că obligaţiile fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. 422.382 din 30 decembrie 2009 reprezentând impozit pe clădiri şi teren, sunt datorate bugetelor locale, astfel, în conformitate cu prevederile art. 35 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicată şi actualizată, prevede că, „compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale sunt competente pentru administrarea impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale";.
Prin urmare, rezultă că sumele reprezentând impozit pe clădiri şi teren cuprinse în Decizia de impunere nr. 422.382 din 30 decembrie 2009 se fac venit la bugetul local, iar competenţa în administrarea acestora revine Direcţiei Fiscale Braşov.
În ceea ce priveşte competenţa recuperării ajutoarelor de stat, s-a precizat că măsurile de stopare şi/sau recuperare pot fi dispuse atunci când constată că beneficiarii nu respectă condiţiile prevăzute în schemele de acordare ajutoarelor de stat sau în deciziile de autorizare a schemei sau a ajutorului individual, criteriile prevăzute de legislaţia comunitară şi condiţiile prevăzute în Tratatul i aderare referitoare la ajutoarele de stat acordate operatorilor economici din zone defavorizate şi libere.
Or, decizia de impunere în discuţie nu poate fi asimilată unei astfel de măsuri nefiind emisă ca urmare a declanşării mecanismului de stopare a unui ajutor de si anterior acordat, în condiţiile prevăzute de Normele metodologice de aplicare prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, modificată şi completată prin Legea nr. 137/2007. De asemenea, s-a arătat că instanţa de fond se află în eroare confundând deciziile de impunere emise de către Direcţia Fiscală Braşov în vederea executării atribuţiilor conferite acesteia prin lege cu o decizie de stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat emisă de către Consiliul Concurenţei, respectiv Comisia Europeană, care se emite în vederea stopării sau recuperării unui ajutor de stat ilegal definit prin art. 4 din Legea nr. 143/1999 ca fiind ajutorul de stat ";acordat fără a fi fost autorizat de Consiliul Concurenţei iu acordat după ce a fost notificat, dar înainte de emiterea unei decizii de către Consiliul Concurenţei în termen legal";.
II. Considerentele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Din examinarea motivelor de recurs, a acţiunii şi a legislaţiei aplicabile în materie, înalta Curte reţine următoarele:
Argumente de fapt şi de drept relevante.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei de judecată anularea unor acte administrative fiscale, anume Dispoziţia nr. 27 din 23 februarie 2010 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov, precum şi Decizia de impunere nr. 440382 din 30 decembrie 2009 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Braşov, ambele referitoare la impozite pe clădiri şi terenuri în sumă de 7.873.128 lei pentru anul 2009 şi alţi ani anteriori, incluzându-se în actele fiscale atacate şi alte debite anterioare ale reclamantei către organul fiscal local cu acelaşi titlu - impozite pe terenuri şi clădiri din cadrul parcului industrial Roman Braşov, debite stabilite prin alte acte fiscale emise in anii anteriori de către Direcţia Fiscală a Mun. Braşov. Organul fiscal a optat pentru reunirea într-un singur act de control fiscal a debitelor de pe parcursul mai multor ani, emiţând cele trei categorii de acte fiscale prevăzute de lege pentru consfinţirea unui control fiscal, anume raportul de inspecţie fiscală, decizia de impunere şi, ulterior, dispoziţia de soluţionare a contestaţiei administra ti v-fiscale formulată de contribuabilul ce a făcut obiectul controlului fiscal.
Legislaţia aplicabilă
C. fisc. art. 250 alin. (1) - Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează:
Pct. 9 - clădirile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii.
Art. 257 alin. (1) Iit. I) - terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii.
O.U.G. nr. 117/2006
- art. l: (1) Prezenta ordonanţă de urgenţă are ca scop reglementarea procedurilor naţionale în materia ajutorului de stat, în vederea aplicării art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi a legislaţiei secundare adoptate în baza acestora.
- art. 3: (1) Ajutorul de stat nou, supus obligaţiei de notificare, nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi fost autorizat.
(2) Ajutorul de stat care nu este supus obligaţiei de notificare poate fi acordat numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de reglementările în vigoare.
(3) Acordarea de măsuri de ajutor de stat impune autorităţilor publice elaborarea unor scheme de ajutor de stat sau ajutoare de stat individuale, care trebuie să prevadă cel puţin următoarele elemente: obiectivul, modalitatea acordării ajutorului de stat, precum şi cuantumul fondurilor alocate în acest scop din bugetul autorităţii publice centrale sau locale, în conformitate cu legislaţia în domeniu.";
Din examinarea legislaţiei aplicabile, a situaţiei de fapt şi a motivelor de recurs, înalta Curte constată că recursul este fondat, potrivit motivelor ce se vor expune în continuare.
Intimata-reclamantă îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parcului Industrial Pro Roman aşa cum acesta este delimitat prin H.G. nr. 1019/2004.
Direcţia fiscală a Municipiului Braşov a emis Decizia de impunere nr. 440382 din 30 decembrie 2009 pentru stabilirea impozitului pe clădiri şi terenuri aferent anului 2009, suma stabilită incluzând şi impozite pe clădiri şi terenuri până la nivelul anului 2009, calculat în condiţiile H.C.L. nr. 368 şi 737/2007. Contestaţia împotriva respectivei decizii a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 27 din 23 februarie 2010, emisă de Direcţia Fiscală - Biroul Soluţionare Contestaţie.
În cauză urmează a se examina dacă intimata-reclamantă beneficiază de scutiri de impozite şi taxe potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, ca urmare a faptului că îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui parc industrial.
Codul Fiscal stabileşte cadrul legal pentru impozitele şi taxele care constituie venituri la bugetul de stat şi bugetele locale, arătând contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora.
Potrivit art. l alin. (3) şi (4) din Legea nr. 571/2003 în materie fiscală dispoziţiile codului fiscal prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, iar în caz de conflict între acestea se aplică dispoziţiile Codului fiscal. Dacă orice prevedere a acestui cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat.
Tratatul CE reglementează în cuprinsul art. 87 ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.
Înalta Curte arată că în raport de aceste prevederi ale Tratatului CE, o măsură de sprijin financiar constituie ajutor de stat dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: implică folosirea directă sau indirectă de recurse publice; este selectivă, fiind acordată numai anumitor agenţi economici; conferă un avantaj beneficiarului; distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa pe pieţele relevante pe care acţionează agenţii economici respectivi, sau afectează comerţul cu Statele membre.
În vederea aplicării art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, prin O.U.G. nr. 117/2006, aprobată prin Legea nr. 137/2007, au fost reglementate procedurile naţionale în materia ajutorului de stat.
Conform normei imperative conţinută de art. 5 alin. (1) din codul fiscal, în forma în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2008, orice măsură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul autorului de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007";.
În consecinţă, dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l), invocate de recurenta-intimată ca temei legal al cererii sale urmează a fi coroborate cu cele ale art. l alin. (5) C. fisc. şi ale O.U.G. nr. 117/ 2006.
Sintagma „potrivit legii"; nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, ci vizează dispoziţiile referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale şi prevederile legale în materia ajutorului de stat.
Facilităţile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. reprezintă o formă de ajutor de stat, întrucât nu se acordă pentru toate societăţile comerciale ce funcţionează la nivel naţional, ci numai acelor care funcţionează în Parcul industrial, fiind un avantaj acordat acestor societăţi, cu posibilitatea distorsionării concurenţei.
Reclamanta-pârâtă face parte din categoria persoanelor juridice care, pentru că îşi desfăşoară activitatea într-un parc industrial, poate beneficia de o asemenea scutire, însă numai după parcurgerea procedurii instituite de O.U.G. nr. 117/2006.
În raport cu prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse obligaţiei de notificare către această instituţie europeană sau, în situaţia exceptărilor, fără a îndeplini condiţiile specifice de acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.
În aplicarea dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi ale art. 257 lit. 1) C. fisc., a fost elaborată „Schema de ajutor de stat regional acordat pentru investiţiile realizate în parcurile industriale în perioada 18 septembrie 2007 - 31 decembrie 2013";, aprobată prin Ordinul nr. 296/2007 al Ministrului Administraţiei şi Internelor.
Ordinul reglementează criteriile în baza cărora un agent economic poate beneficia de ajutorul de stat menţionat de aceste dispoziţii legale, criterii ce trebuie îndeplinite cumulativ şi se verifică de furnizorul ajutorului de stat anterior acordării facilităţii.
Este incontestabil că, ulterior datei de 1 ianuarie 2007, conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006 competenţa de constatare ca ilegal a unui ajutor de stat şi procedurile de recuperare şi rambursare a ajutorului ilegal au fost transferate Comisiei Europene, Consiliul Concurenţei îndeplinind doar rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană şi furnizorii de ajutor de stat.
În prezenta cauză, nu s-a pus însă problema constatării ca ilegale sau a recuperării unor ajutoare ilegale de care ar fi beneficiat reclamanta-intimată, cum greşit a reţinut instanţa de fond. Prin decizia de impunere în discuţie s-au stabilit, cu respectarea competenţelor atribuite de codul de procedură fiscală, obligaţiile fiscale datorate de reclamantă pentru anul 2008, reprezentând impozit pe clădiri şi teren, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada acordării ajutorului de stat conform prevederilor legale incidente în materie, respectiv nu s-a acordat ajutor de stat.
Stoparea ajutorului de stat presupune existenţa unui astfel de ajutor, acordat în condiţiile legii. în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 137/2007, furnizorii de ajutor de stat sunt obligaţi să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate, să dispună măsuri şi să transmită Consiliului Concurenţei, în formatul solicitat de acesta, toate datele şi informaţiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel naţional, inclusiv pentru întocmirea rapoartelor şi informărilor necesare îndeplinirii obligaţiilor României în calitate de stat membru UE.
În aplicarea acestor prevederi, furnizorii vor emite decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat acordate, decizii ce au caracter de titlu executoriu, astfel cum se dispune prin alin. (3) al aceluiaşi text de lege.
Din analiza acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale Normelor Metodologice emise pentru aplicarea lor şi aprobate prin Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 1133/2008, în temeiul dispoziţiilor alin. 4 al art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, rezultă în mod cert că măsurile de stopare vizează ajutorul de stat acordat după parcurgerea procedurilor instituie de lege în acest sens, putând fi dispuse atunci când se constată că beneficiarii nu respectă condiţiile prevăzute în schemele de acordare a ajutoarelor de stat sau în deciziile de autorizare a schemei sau a ajutorului individual, criteriile prevăzute de legislaţia comunitară şi condiţiile prevăzute în Tratatul de aderare referitoare la ajutoarele de stat acordate operatorilor economici din zonele defavorizate şi libere.
Or, decizia de impunere în discuţie nu poate fi asimilată unei astfel de măsuri, nefiind emisă ca urmare a declanşării mecanismului de stopare a unui ajutor de stat anterior acordat, în condiţiile prevăzute de Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, modificată şi completată prin Legea nr. 137/2004.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1131/2008 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) C. fisc., înalta Curte precizează că prin această decizie textele respective au fost apreciate ca fiind constituţionale, în sensul că autorităţile locale se supun limitelor şi condiţiilor legii atunci când stabilesc impozite şi taxe locale.
Din considerentele enunţate mai sus rezultă că autoritatea locală a impus plata impozitelor pe teren şi clădiri tocmai având în vedere legea, respectiv O.U.G. nr. 117/2006 şi Tratatul de aderare al României la U.E., considerând că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile legii pentru acordarea scutirii de plata impozitului.
Scutirea de plata impozitului pentru terenuri şi clădiri situate în Parcurile industriale se acordă în condiţiile legii şi nu prin efectul legii, pentru că în Codul fiscal s-a reglementat scutirea de plata acestor impozite, însă în condiţiile legii.
Recurenta a înţeles să impună la plata impozitului terenurile şi clădirile deţinute de reclamantă în parcul industrial, pentru că nu s-a finalizat procedura legală prevăzută de O.U.G. nr. 117/2006 pentru acordarea ajutorului de stat.
Ca atare, apărările intimatei-reclamante sunt nefondate, acceptarea punctului de vedere al acestuia echivalând practic cu obligarea emitentului deciziei contestate la acordarea facilităţilor prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) C. fisc. cu nesocotirea dispoziţiilor legale incidente în materia ajutorului de stat, ceea ce nu este în litera şi spiritul legii.
Instanţa respinge criticile formulate în recurs cu privire la excepţiile invocate de pârâta Direcţia Fiscală Braşov, constatând că prima instanţă a dat o dezlegare corectă a acestor excepţii.
Astfel, excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Braşov este neîntemeiată, având în vedere că suma cuprinsă în Decizia de impunere contestată este în cuantum de 7.873.128 lei iar potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa aparţine tribunalului pentru taxe şi impozite a căror sumă nu depăşeşte 500.000 lei.
În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat invocată de organul fiscal pârât, înalta Curte reţine că prin hotărârile judecătoreşti menţionate de recurenta pârâtă, instanţele de judecată nu au soluţionat pe fond cauze cu tripla identitate cu prezentul dosar, ci cauze cu diferenţe substanţiale faţă de acest dosar, constând în primul rând în obiect diferit al judecăţii. Cererile respective nu au fost judecate pe fond, ci au fost respinse pe cale de excepţie, ca fiind inadmisibile, astfel că nu se poate reţine în prezent că ar exista identitate de obiect între prezentul litigiu dedus judecăţii în acest dosar şi litigiile anterioare menţionate de Direcţia Fiscală Braşov, pentru a se putea concluziona că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 163 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat.
Relativ la excepţia lipsei de interes înalta Curte constată că şi această excepţie este neîntemeiată, având în vedere că reclamanta are interes în promovarea acţiunii, câtă vreme prin actul administrativ fiscal atacat organul fiscal pârât a impus reclamantei plata unor impozite pe clădiri şi terenuri până la nivelul anului 2009 inclusiv, însumând mai multe impozite din anii anteriori şi până la data controlului fiscal, în decembrie 2009 (raportul de inspecţie fiscală din 30 decembrie 2009 emis de Direcţia Fiscală a Mun. Braşov).
Excepţia tardivităţii acţiunii a fost de asemenea corect respinsă de prima instanţă, întrucât actul administrativ fiscal atacat în prezentul dosar - Dispoziţia nr. 27 din 23 februarie 2010 - a fost emis în luna februarie 2010, iar faţă de data emiterii acestuia, societatea comercială reclamantă este în termen, acţiunea fiind promovată de reclamantă la instanţa de judecată în luna mai 2010.
Soluţia instanţei de recurs
Având în vedere considerentele de mai sus, recursul este fondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., se va admite şi se va modifica, în parte, sentinţa atacată în sensul că va fi respinsă acţiunea reclamantei SC M.A. SA Braşov, ca neîntemeiată, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Direcţia Fiscală Braşov împotriva sentinţei nr. 88 din 4 mai 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei SC M.A. SA Braşov, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1939/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1945/2012. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
