ICCJ. Decizia nr. 2008/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2008/2012
Dosar nr. 8929/2/2010
Şedinţa publică de Ia 24 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul S.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acestora la emiterea dispoziţiei pentru imobilul imposibil de restituit în natură din imobilul situat în Bucureşti, conform Dispoziţiei nr. 10572 din 21 mai 2008 a Primarului General al Municipiului Bucureşti şi obligarea lor la daune cominatorii de 100 lei pe zi pentru fiecare zi de întârziere de la data introducerii acţiunii pana la emiterea deciziei, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin Dispoziţia 10572 din 21 mai 2008 Primarul Municipiului Bucureşti emisă în baza Legii nr. 10/2001 s-a dispus acordarea de masuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat in Bucureşti, şi deşi dosarul a fost înaintat Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform adresei din 27 octombrie 2009, încă nu s-a emis decizia de evaluare si despăgubire.
Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, doar Comisia Centrală dispune numirea unui evaluator (potrivit art. 13 alin. (6) Titlul VII) şi emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, potrivit art. 13, alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 4110 din 10 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantul S.G., faţă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi a admis în parte cererea faţă de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând pârâtă să înainteze dosarul reclamantului către o societate de evaluare pentru întocmirea raportului de evaluare a imobilului din Bucureşti, şi să emită decizia reprezentând titlu de despăgubiri după însuşirea raportului de evaluare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor este întemeiată, având în vedere că dispoziţiilor Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prevăd că atribuţiile în privinţa emiterii deciziilor conţinând titlurile de despăgubire aparţin Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia nr. 10572 din 21 mai 2008 a Primarului Municipiului Bucureşti emisă în baza Legii nr. 10/2001 s-a dispus acordarea de masuri reparatorii in echivalent pentru imobilul situat in Bucureşti, imposibil de restituit in natura persoanelor îndreptăţite, dosarul fiind înaintat Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de pe lângă A.N.R.P. încă din 2009, conform adresei din 27 octombrie 2009.
Având vedere că procedura de recuperare a acestor despăgubiri a început în anul 2001 prin Notificarea, făcută în baza Legii nr. 10/2001, instanţa de fond a apreciat că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca noţiunea de proces echitabil ce implică şi respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a unei cauze, iar prin atitudinea sa pasivă pârâta aduce o încălcare atât a art. 6 din Convenţie cât şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
În fine, judecătorul fondului a constatat că este neîntemeiat capătul de cerere privind plata de daune cominatorii, fiindcă în materie administrativă este aplicabilă o normă specială, respectiv art. 18 din Legea nr. 554/2004 ce stabileşte doar posibilitatea plăţii de penalităţi.
3. Recursul pârâtei
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii reclamantei.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că în cauză au fost încălcate dispoziţiile privind termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, întrucât soluţionarea acestor dosare se face în virtutea declanşării procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedură complexă, ce cuprinde mai multe etape.
În cauză, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă, dosarul fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 44848/CC şi analizat sub aspectul verificării legalităţii respingerii cererii de restituire.
În concret, criticile recurentei-pârâte aduse sentinţei atacate constau în faptul că prima instanţă a ignorat prevederile Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că dosarul reclamantului trebuie să respecte ordinea stabilită prin această decizie, invocând şi Decizia nr. 1 din 08 februarie 1994 a Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că „Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite";.
Aşadar, recurenta a susţinut că în mod netemeinic prima instanţă a obligat Comisia centrală la emiterea deciziei, reţinând încălcarea principiului procesului rezonabil în parcurgerea procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, fără a ţine cont de aspectele obiective ale soluţionării dosarului de despăgubire al reclamantului, fiind de necontestat că persoanele beneficiare ale prevederilor legii menţionate au dreptul la parcurgerea acestei proceduri într-un termen rezonabil, însă jurisprudenţa Curţii Europene în materie de termen rezonabil stabileşte anumite criterii ce trebuie luate în calcul, cum ar fi complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente, precum şi importanţa litigiului pentru reclamant.
II. Considerentele înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă şi a prevederilor art. 304 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimatul-reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a elibera actul administrativ, respectiv decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru terenul situat în Bucureşti.
Calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri i-a fost recunoscută prin Dispoziţia nr. 10572 din 21 mai 2008 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care a fost soluţionată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la concluzia că autoritatea publică este îndreptăţită să determine ea însăşi acest interval de timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după cum s-a pronunţat în mod constant şi instanţa supremă.
Înalta Curte constată că reclamantul a început procedurile de recuperare a bunului sau contravalorii acestuia prin notificarea formulată în anul 2001, iar dosarul cu dispoziţia de acordare a despăgubirilor emisă în 2008, împreună cu documentaţia aferentă, a fost înregistrat sub nr. 44848/CC la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistenţă concluziei la care a ajuns prima instanţă, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Totodată, reţine că sentinţa primei instanţe nu este criticabilă nici sub aspectul pretinsei ignorări a regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008.
Dispoziţiile art. 20 din Constituţia României şi normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 paragraful 1 din Convenţie ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci şi în cadrul procedurii administrative şi, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi un element al dreptului la o bună administrare, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.
Aşadar, complexitatea etapelor procedurale poate constitui un criteriu de apreciere în ce priveşte respectarea termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivităţi a autorităţii publice, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că la pronunţarea prezentei hotărâri s-a emis decizia solicitată.
Prin urmare, critica recurentei privind nesocotirea de către prima instanţa a criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul rezonabil, rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu este justificată.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 4110 din 10 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă, astăzi, 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2007/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2009/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
