ICCJ. Decizia nr. 2093/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2093/2012
Dosar nr. 4026/2/2010
Şedinţa publică de la 2 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 2154 din 21 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de necompetenţă materială, a admis excepţia tardivităţii invocată de pârâtul M.A.N. cu privire la capătul de cerere referitor la anularea Ordinului nr. 417 din 29 aprilie 2008 şi pe cale de consecinţă a respins acest capăt de acţiune, astfel cum a fost formulată de reclamantul O.G.M.; totodată, a respins şi celelalte capete subsecvente ale acţiunii.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială instanţa de fond a apreciat că are competenţa materială de a soluţiona cauza în integralitatea sa, faţă de completarea depusă de reclamant la cererea iniţială din dosar prin care a solicitat să se constate faptul că pârâtul M.A.N. nu a răspuns plângerii sale prealabile, înregistrată numărul P. 25373 din 06 februarie 2010.
Referitor la excepţia tardivităţii, invocată de autoritatea publică pârâtă, instanţa de fond, a constatat, în primul rând, că prin cel de-al doilea capăt al acţiunii iniţiale, reclamantul a solicitat anularea Ordinului nr. 417 din 29 aprilie 2008, prin care s-a dispus trecerea sa în rezervă, iar prin capetele 3 şi 4 din cererea de completare, a cerut să se constate " întrunirea condiţiilor de "ineficacitate" şi chiar de neexecutare culpabilă" a Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. M.P. 417 din 29 aprilie 2008 precum şi să se constate că acest Ordin a fost lipsit de "prestaţiile ulterioare" prin efectul Legii nr. 118/2010; Legii nr. 329/2009 şi Legii nr. 119/2010.
Or, în cauză, constată, instanţa de fond că este de necontestat că Ordinul atacat a fost emis şi comunicat reclamantului în cursul anului 2008, când acesta a şi fost pensionat cu pensie de serviciu, ca urmare a trecerii sale în rezervă şi, respectiv, a fost numit într-o funcţie publică civilă, în cadrul aceluiaşi minister, în timp ce, plângerea prealabilă a fost formulată, aşa cum susţine însuşi reclamantul la data de 26 februarie 2010, iar la data de 23 martie 2010, ministerul pârât i-a răspuns plângerii formulate, în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, anexând şi un punct de vedere al Direcţiei de Specialitate argumentând că, Ordinul nr. MP nr. 417/2008 este legal, reclamantul adresându-se instanţei de contencios administrativ la data de 06 mai 2010.
Apreciază instanţa de fond că în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cererea reclamantului privind anularea acestui ordin este tardivă, fiind lipsite de temei susţinerile reclamantului în sensul că termenul de introducere a acţiunii curge nu de la data comunicării ordinului contestat ci de la momentul apariţiei motivelor de nelegalitate a respectivului ordin ca urmare a faptului că acesta a fost lipsit de prestaţiile ulterioare (pensia de serviciu), care au fost anulate prin efectul Legilor nr. 118/2010; 329/2009, 119/2010, "fapt ce conduce la constatarea nulităţii acestui act administrativ ulterior datei de 09 decembrie 2009".
Totodată, instanţa de fond constatând că celelalte capete ale acţiunii au caracter subsidiar în raport cu cererea principală privind anularea Ordinului, a dispus respingerea acestora.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 2154 din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul O.G.M., în temeiul art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în susţinerea căruia a susţinut, în esenţă, următoarele:
2.1 Printr-o primă critică formulată, susţine recurentul că instanţa de fond nu şi-a motivat hotărârea pronunţată.
Astfel, arată recurentul că deşi în şedinţa de judecată din data de 07 martie 2011, instanţa de fond a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, nu a precizat nici sub ce aspect s-a ivit această necompetenţă şi nici care au fost motivele care au justificat respingerea respectivei excepţii.
Totodată, mai susţine recurentul că sentinţa nu este motivată nici în ceea ce priveşte admiterea excepţiei tardivităţii în condiţiile în care instanţa de fond nu a răspuns aspectelor invocate pe acest aspect.
Mai arată recurentul că instanţa de fond a respins fără motivare şi celelalte capete de cerere drept consecinţă a admiterii tardivităţii capătului doi de cerere.
2.2 Printr-o critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţine recurentul că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că autoritatea publică sesizată a răspuns la plângerea prealabilă, lucru care nu este real, în condiţiile în care răspunsul primit este în fapt un punct de vedere al Direcţiei Legislaţie şi Asistenţă Juridică din M.A.N., care, citează, la rândul său, un punct de vedere al Direcţiei Management Resurse Umane, din cadrul aceluiaşi minister.
2.3 Printr-un alt motiv de recurs recurentul susţine că instanţa de fond, a soluţionat excepţia tardivităţii, în mod greşit şi cu încălcarea dreptului său la apărare, prin raportare doar la data emiterii ordinului contestat, fără a avea în vedere argumentele sale referitoare la motivele de fapt care au stat la baza producerii ineficacităţii şi nerespectării culpabile a ordinului, şi fără a ţine seama că era imposibil de prevăzut faptul că vor interveni modificări care să atragă ineficacitatea, astfel încât nu se putea contesta aprioric respectivul ordin.
Printr-o ultimă critică formulată recurentul susţine că, în mod greşit au fost respinse celelalte capete de cerere prin raportare la admiterea excepţiei tardivităţii, în condiţiile în care respectivele capete de cerere puteau fi judecate şi separat, astfel încât faptul că s-a admis excepţia tardivităţii pentru capătul de cerere apreciat a fi principal, nu se răsfrânge implicit şi asupra celorlalte capete de cerere, astfel cum au fost modificate.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., şi ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
3.1 Înalta Curte, în primul rând, va înlătura criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de fond şi-a motivat pe larg hotărârea pronunţată, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, corect stabilit în baza completărilor şi precizărilor formulate de recurentul-reclamant, precum şi la situaţia de fapt reţinută în urma aprecierii probatoriului administrat în cauză, fără a putea fi reţinută lipsa motivării, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Astfel, în condiţiile în care din simpla lecturare a considerentelor hotărârii recurate, rezultă că instanţa de fond a analizat în detaliu probatoriului administrat în cauză, pe baza căruia e emis un raţionament, care justifică pe deplin admiterea excepţiei tardivităţii, faptul că nu a răspuns punctual la fiecare argument invocat în susţinerea acţiunii deduse judecăţii, nu poate fi calificat drept o lipsă a motivării cum în mod greşit susţine recurentul-reclamant.
Totodată, faptul că instanţa de fond admiţând excepţia tardivităţii capătului de cerere privind anularea Ordinului nr. MP 417 din 29 aprilie 2008 prin care s-a dispus trecerea în rezervă a reclamantului, în baza Legii nr. 329/2009, a dispus pe cale de consecinţă, şi respingerea cererilor privind reîncadrarea reclamantului în rândul cadrelor militare în activitate, cu gradul militar deţinut în rezervă şi să dispună reîncadrarea sa pe o funcţie echivalentă celei de pe care a fost trecut în rezervă, cu acordarea drepturilor salariale şi a tuturor indemnizaţiilor şi sporurilor de care dispunea la data trecerii în rezervă, capete de cerere calificate, în mod corect ca fiind accesorii, nu poate fi calificat drept lipsă a motivării cum în mod greşit susţine recurentul.
3.2 Înalta Curte constată, că atâta vreme cât au fost analizate punctual solicitările adresate de recurentul-reclamant prin cererea adresată ministerului la data de 26 februarie 2010, în mod corect instanţa de fond a apreciat, în raport de conţinutul şi nu de denumirea înscrisului intitulat punct de vedere nr. DL1096 din 23 martie 2010, că intimatul-pârât a răspuns recurentului-reclamant, în acord cu dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, la plângerea prealabilă ce i-a fost adresată la data de 26 februarie 2010, aşa încât în cauză nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
3.3 Totodată, Înalta Curte analizând actele şi lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurentul-reclamant, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că este tardivă acţiunea introdusă la data de 6 mai 2010, prin care se contestă un ordin al MAPN, act administrativ unilateral cu caracter individual emis la data de 29 aprilie 2008 şi comunicat recurentului prin Adresa nr. C3227 din 09 mai 2008, în baza căruia a fost emisă Decizia de pensie nr. 0117519 din 19 mai 2008, întrucât a fost formulată cu nerespectarea termenului de decădere de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) şi (5) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ, termen menit să asigure securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice.
Argumentele invocate de recurent cu privire la faptul că respectivul termen ar trebui să curgă începând cu data de 14 decembrie 2009, dată de la care s-a dispus suspendarea pensiei de serviciu ca urmare a noului cadru legislativ instituit prin efectul Legilor nr. 118/2010, 329/2009 şi 119/2010, nu pot fi primite, în condiţiile în care dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, stabilesc în mod imperativ că termenul de decădere de un an curge de la data comunicării actului administrativ, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii adresate autorităţii publice sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, care impun.
De asemenea, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a respins capetele de cerere accesorii capătului de cerere principal în raport de care a admis excepţia tardivităţii, aşa încât va respinge şi criticile formulate prin cererea de recurs sub acest aspect.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia de respingere a cererii reclamantului, pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul va fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul O.G.M. împotriva Sentinţei nr. 2154 din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2089/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2097/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
