ICCJ. Decizia nr. 2104/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2104/2012
Dosar nr. 5201/2/2011
Şedinţa publică de la 2 mai 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 6455 din 4 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta D.V. în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi chemata în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General şi pe cale de consecinţă a obligat pârâta să desemneze un evaluator şi să emită titlul de despăgubire în termenele legale.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Dispoziţia menţionată împreună cu dosarul aferent, întocmite potrivit dispoziţiilor Titlului VII Capitolul 5, art. 16 alin. (2) şi (3) din Legea 247/2005 au fost înaintate pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii care ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de alin. (4), (5) şi (6) ale aceluiaşi articol în vederea emiterii deciziei cuprinzând titlul de despăgubiri.
Deşi pârâta a confirmat înregistrarea dosarului aferent Dispoziţiei, nici până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată aceasta nu demarase procedura prevăzută de dispoziţiile legale menţionate anterior.
Apreciază judecătorul fondului că deşi legea nu impune un termen de soluţionare a cererilor, iar prin Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-a stabilit o modalitate aleatorie de selectare a dosarelor aferente dispoziţiilor de restituire, neefectuarea niciuneia din operaţiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire într-un interval de 1 an de la data înregistrării dosarului poate fi însă apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantei la soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil, astfel cum acesta este prevăzut de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constată instanţa de fond că pârâta nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă care să justifice existenţa unor motive obiective pentru care cererea reclamantei nu a fost analizată într-un termen rezonabil, iar invocarea lipsei unor documente din cuprinsul dosarului de despăgubire nu poate fi reţinută în condiţiile în care Dispoziţia a intrat în circuitul juridic şi beneficiază de prezumţia de legalitate şi autenticitate.
2. Recursurile declarate în cauză
Împotriva Sentinţei nr. 6455 din 4 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în temeiul art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susţinut, în esenţă, următoarele:
2.1 Prin recursul formulat, în temeiul art. 304 C. proc. civ., recurentul -pârât Statul român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor susţine că în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de fond a admis cererea reclamantei şi a dispus obligarea la emiterea deciziei, fără a ţine cont de aspectele obiective ale soluţionării dosarului de despăgubire al reclamantei nr. 15604/CC, dar şi de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entităţi, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluţionare a cererilor.
Se mai arată că în privinţa reclamantei au fost parcurse etapele procedurii administrative, dosarul fiind analizat în privinţa legalităţii cererii de restituire în natură a imobilului, prilej cu care s-a constatat că dosarul înregistrat sub nr. 15604/CC trebuie completat cu următoarele înscrisuri: o copie a tabelului nr. 2 al Decretului de expropriere nr. 241/1962, poziţiile nr. 183 şi 184 unde figurează înscrişi foştii proprietari N.V. şi N.C., actul prin care s-a produs schimbarea numelui d-nei N.C. în C.C., testamentul în baza căruia d-na C.C. a fost instituită legatară universală a domnului N.V., înscrisuri referitoare la suprafaţa construcţiei, materialele folosite la edificare, utilităţi, anul construcţiei pentru fiecare imobil în parte, situaţia încasării unor despăgubiri cu ocazia exproprierii.
Mai susţine recurentul-pârât că în condiţiile în care entitatea care a emis decizia privind soluţionarea notificării în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu îşi îndeplineşte obligaţia de a transmite dosarul aferent unei astfel de decizii conţinând toate înscrisurile doveditoare, nu este posibilă evaluarea respectivului imobil, respectiv emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire.
Printr-o altă critică formulată se susţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii în condiţiile în care a fost respinsă sesizarea Tribunalului Bucureşti cu privire la soluţionarea excepţiei nulităţii Dispoziţiei nr. 5359/2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, Ş.G. nr. 62, sector 6, compus din teren în suprafaţă de 330 mp şi construcţie demolată, deşi autorul reclamantei, în prezent decedat, prin Notificarea nr. 1961/2001 a solicitat beneficiul Legii nr. 10/2001 numai pentru terenul situat la adresa menţionată.
În aceste condiţii arată recurentul-pârât că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 5359/2007 a fost remis Primăriei Municipiului Bucureşti prin Adresa nr. 15604/CC din 04 octombrie 2011.
Printr-o ultimă critică formulată se susţine că instanţa de fond a respins, în mod neîntemeiat, cererea de chemare în garanţie, în condiţiile în care Primăria Municipiului Bucureşti, avea obligaţia legală să trimită dosarul aferent notificării însoţit de toate actele prevăzute de pct. 16.5 din H.G. nr. 1095/2005, şi care ar trebui să răspundă pentru eventualul prejudiciu cauzat prin stabilirea unor cheltuieli de judecată pretinse de reclamantă în prezentul dosar.
2.2 Prin recursul formulat, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor susţine, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive, în condiţiile în care în cursul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu cade în sarcina sa obligaţia emiterii deciziei conţinând titlul de despăgubire.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri declarate în cauză, pentru considerentele arătate în continuare.
3.1 În primul rând, Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul respingerii, ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 5359 din 01 martie 2007 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, constatând că instanţa de fond, a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
Astfel, este de necontestat faptul că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) cu referire la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pot face obiectul excepţiei de nelegalitate numai actele administrative care pot forma obiectul unei acţiuni în contencios administrativ. Aşadar, actele administrative care intră sub incidenţa prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară, şi care nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ nu pot forma, potrivit principiului simetriei, nici obiectul excepţiei de nelegalitate.
În aceste condiţii, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reaminteşte că intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ dispoziţia emisă de Primărie în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin care se propune acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către stat şi care nu mai pot fi restituite în natură, întrucât o asemenea dispoziţie poate fi contestată în termenele şi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu pe calea contenciosului administrativ.
Totodată, Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că este de necontestat faptul că recurentul-pârât nu a respectat dispoziţiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea Dosarului nr. 15604/CC, aferent Dispoziţiei nr. 5359 din 01 martie 2007, emisă de Primarul Municipiului Bucureşti în favoarea autorului reclamantei.
Este fără putere de tăgadă că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, poate să procedeze discreţionar, manifestând pasivitate sau arogându-şi atribuţii ce nu i-au fost conferite de legiuitor, în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 şi să aducă astfel, atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Chiar dacă Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen de soluţionare a dosarelor înregistrate în baza Titlului VII al legii, instanţa de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligaţia a-şi exercita atribuţiile în limitele legii şi de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depăşit în raport cu data înregistrării dosarului şi a documentaţiei aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamantei.
Pentru respectarea termenului rezonabil, recurentul-pârât era obligată să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, procedura administrativă a debutat la data de 2001 prin formularea Notificării nr. 1961/2001 către Primăria Municipiului Bucureşti şi nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire
Nu pot fi primite nici criticile referitoare la justificarea duratei termenului, prin necesitatea completării dosarului aferent Dispoziţiei nr. 5359 din 01 martie 2007 în condiţiile în care din prevederile legale aplicabile nu rezultă că, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar avea competenţa de a exercita un control de legalitate asupra Deciziilor, cu excepţia unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16 alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de respingere în natură.
Aşadar, punând în discuţie toate operaţiunile administrative care au stat la baza actului de soluţionare a notificării şi reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă, recurentul-pârât îşi depăşeşte competenţele legale, iar procesul de acordare a măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat.
Totodată, este de necontestat că prin demersul făcut de Comisie către autoritatea locală, la aproape 3 ani de la înregistrarea dosarului şi la trei luni de la sesizarea instanţei de judecată, nu poate justifica atitudinea recurentului-pârât care prin restituirea dosarului şi-a exprimat de fapt voinţa de a nu rezolva, în mod nejustificat, cererea, în sensul emiterii titlului de despăgubiri, într-un termen rezonabil, noţiune impusă de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, Înalta Curte constată că în raport de atitudinea culpabilă a recurentului-pârât sub aspectul îndeplinirii atribuţiilor în derularea procedurilor administrative referitoare la soluţionarea dosarului de despăgubiri nr. 15604/CC, în mod justificat instanţa de fond a respins cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, aşa încât va înlătura şi criticile formulate pe acest aspect.
3.2 Nu vor fi primite nici criticile formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în condiţiile în care prin hotărârea recurată instanţa de fond nu a stabilit în sarcina acesteia vreo obligaţie în raportul juridic soluţionat ci din raţiuni de opozabilitate a apreciat asupra cadrului procesual în litigiul dedus judecăţii.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, ambele recursuri declarate în cauză, se privesc ca nefondate şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 6455 din 4 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 21/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2113/2012. Contencios. Despăgubire. Recuzare.... → |
|---|
