ICCJ. Decizia nr. 2113/2012. Contencios. Despăgubire. Recuzare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2113/2012
Dosar nr. 6/39/2011
Şedinţa publică de la 2 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa nr. 151 din 28 martie 2011, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondate atât excepţiile invocate de pârâţi cât şi acţiunea formulată de reclamanta SC F.V. SRL Botoşani în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Botoşani.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Astfel, s-a apreciat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti, nu este fondată, în raport de motivarea că procedura concilierii directe la care face pârâtul referire, nu este proprie acţiunilor în contencios administrativ, ci doar celor în materie comercială evaluabile în bani, conform art. 7201 (1) C. proc. civ.
Totodată, a fost respinsă şi excepţiei lipsei procedurii prealabile invocată de secunda pârâtă faţă de împrejurarea că reclamanta s-a adresat pârâtelor cu cerere (plângere prealabilă) la care cu Adresa nr. 156104 din 15 decembrie 2010 i-a răspuns prima pârâtă şi cu Adresa nr. 4543 din 21 decembrie 2010 i-a răspuns secunda pârâtă.
Pe fondul cauzei, curtea de apel a reţinut că pârâtele au angajată o răspundere delictuală, care implică repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă prin repararea prejudiciului efectiv şi suportarea câştigului nerealizat ("daunum emergens şi lucrum cesans") conf. art. 1084 C. civ., care reglementează daunele interese.
Reţine instanţa de fond că art. 1086 C. civ. statuează însă că daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiilor.
În speţă, instanţa de fond a constatat că reclamanta nu a dovedit această situaţie - că numai neplata în 2006 - 2007 a daunelor pentru calamităţi a lipsit-o de posibilitatea de a realiza producţie pentru perioada 2008 - 2010. Dimpotrivă, s-a apreciat că reclamanta a stat în pasivitate şi nu a întreprins măsuri economice de redresare (împrumuturi bancare, reprofilări, schimbarea culturii etc.) fiind de neimaginat că de pe o suprafaţă de aproximativ 150 ha nu a putut obţine nici un profit.
Consideră judecătorul fondului că Sentinţa nr. 615/2007 a Judecătoriei Săveni prin care un număr de contracte de arendă încheiate de reclamantă cu diferiţi cetăţeni ar fi fost reziliate pentru neîndeplinirea obligaţiilor şi dovada unor incidente bancare pentru lipsa de disponibilităţi în cont, nu sunt suficiente pentru a dovedi această situaţie - ci, dimpotrivă aceste înscrisuri demonstrează pasivitatea reclamantei şi un management neadecvat.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 151 din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC F.V. SRL Botoşani, în temeiul art. 304 C. proc. civ., în susţinerea căruia a arătat, în esenţă, următoarele:
Printr-o primă critică formulată susţine recurenta că instanţa de fond a interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii deoarece nu a vrut să ţină cont de înscrisurile depuse la dosar prin care a demonstrat că a încercat să continue producţia agricolă, a probat pierderea terenului şi faptul că nu mai avea vocaţia la credite bancare şi implicit că blocarea banilor în 2006 a pus-o practic în imposibilitatea economico-financiară de continuare a activităţii.
În acest sens susţine recurenta că pasivitatea la care face referire instanţa de fond, nu există, în condiţiile în care din probatoriul administrat în speţă reiese clar că nu poate fi vorba de un management defectuos şi de pasivitate atâta timp cât administratorul a solicitat singurelor Agromec-uri din judeţ prestarea de lucrări agricole în 2007 - 2008 fiind refuzat deoarece nu avea lichidităţi în cont.
Prin urmare, se arată că în cauză după cum reiese din cererea de chemare în judecată, din precizările şi concluziile scrise depuse la dosarul cauzei şi din probatoriul efectuat reiese clar că pârâtele au angajată o răspundere delictuală, care implica repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă, prin repararea prejudiciului efectiv şi suportarea câştigului nerealizat conform art. 1084 C. civ.
Printr-o altă critică formulată susţine recurenta că hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi încălcarea principiilor de drept care guvernează real dreptul românesc.
Astfel, susţine recurenta că principiul de reparare a prejudiciului efectiv şi suportarea câştigului nerealizat a fost încălcat flagrant, de către instanţa de fond, în condiţiile în care din probatoriul administrat în cauză reiese clar că imposibilitatea firmei de a-şi continua activitatea economică se datorează culpei pârâţilor având ca rezultat lipsa banilor cash la momentul decembrie 2006 iar legătura de cauzalitate dintre fapta delictuală a pârâţilor survenită în luna decembrie 2006 şi lipsa de activitate a firmei pentru perioada 2008 - 2010 este directă şi clară.
Mai arată recurenta că un alt principiu de drept încălcat este dreptul la o probaţiune completă având în vedere că instanţa de fond i-a refuzat dreptul la o expertiză contabilă, solicitată în cauză pentru a se stabili concret cifrele reale ale pagubelor înregistrate de firmă pe perioada litigiului, expertiză contabilă care ar fi evidenţiat şi mai clar legătura de cauzalitate între fapta ilicită a instituţiilor publice pârâte şi situaţia de imposibilitate a desfăşurării activităţii reclamantei.
Consideră recurenta că judecătorul respingând cererea de efectuare a unei expertize contabile, neluând în seamă înscrisurile care demonstrează încercarea societăţii de a-şi continua activitatea, neţinând cont că fapta ilicită a pârâţilor a condus la imposibilitatea firmei de a continua activitatea, de faptul că lipsa banilor în cont la momentul decembrie 2006 a dus implicit la pierderea terenurilor în arendă, precum şi la vocaţia de obţinere a creditelor bancare, neţinând cont nici de buna credinţă a societăţii probată prin înscrisuri care demonstrează că la momentul decembrie 2010 a achitat debitele la furnizori precum şi la bugetul de stat relansând astfel activitatea firmei, nu a stăruit prin toate mijloacele legale să afle adevărul în cauză considerând că stagnarea firmei s-a datorat pasivităţii reclamantei.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., şi ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
În primul rând Înalta Curte constată că nu poate reţine lipsa calităţii procesual active a recurentei în raport de împrejurarea că Sentinţa nr. 684 din 30 iunie 2011 prin care Tribunalul Botoşani a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva recurentei, a fost pronunţată după expirarea termenului de declarare a recursului, şi nici lipsa capacităţii procesuale a recurentei în condiţiile în care nu s-a făcut dovada radierii societăţii din Oficiul Registrului Comerţului, ştiut fiind faptul că doar la acel moment societatea comercială îşi pierde personalitatea juridică, în condiţiile Legea nr. 31/1990.
Totodată, Înalta Curte, subliniază faptul că principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 C. proc. civ., nu obligă instanţa să încuviinţeze administrarea oricărei probe solicitate de părţile litigante sau să dea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei valoarea probantă invocată de una sau alta dintre părţile implicate în litigiul dedus judecăţii.
Prin urmare faptul că instanţa de fond, prin prisma dispoziţiilor art. 167 alin. (1) şi art. 201 alin. (1) C. proc. civ., nu a încuviinţat administrarea în cauză a probei cu expertiză contabilă sau a ajuns în urma analizei probelor administrate în cauză la o altă concluzie decât cea susţinută prin cererea de chemare în judecată nu echivalează cu încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că recurenta a învestit instanţa de fond, în temeiul art. 8 din Legea contenciosului administrativ cu o acţiune în contencios administrativ având ca obiect repararea prejudiciului constând în beneficiu nerealizat în perioada 2008 - 2010 precum şi plata de daune morale, suferite ca urmare a modul defectuos în care pârâtele şi-au îndeplinit atribuţiile derivate din Legea nr. 381/2002, pentru anul agricol 2006, invocând în acest sens refuzul nejustificat al pârâtelor de a soluţiona în termenul legal, cererea privind acordarea respectivelor despăgubiri.
Aşadar, fiind vorba de o acţiune în pretenţii având la bază pretinsa îndeplinire necorespunzătoare a unor obligaţii legale, recurenta căreia îi incumbă sarcina probei, era obligată a dovedi îndeplinirea cumulativă, în cauză, a condiţiilor impuse de art. 998 - 999 şi art. 1084 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor.
În acest context, analizând criticile formulate de recurentă în raport de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat judecătorul fondului că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art. 998 - 999 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, în sensul solicitat prin acţiunea dedusă judecăţii.
Astfel, faptul că reclamanta a avut dificultăţi în desfăşurarea unor activităţi agricole în perioada 2008 - 2010, cu consecinţa înregistrării unui prejudiciu în patrimoniul său, nu este suficient pentru a antrena răspunderea civilă a intimatelor în sensul solicitat prin acţiunea promovată, fiind în egală măsură necesară dovedirea faptei ilicite precum şi a raportului de cauzalitate dintre respectiva faptă ilicită şi prejudiciul pretins a fi recuperat.
Din analiza coroborată a probelor administrate în cauză nu se poate reţine în sarcina intimatelor săvârşirea unor fapte ilicite, ca urmare a executării necorespunzătoare a unor obligaţii legale, cauzatoare de prejudicii, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs
Faptul că între părţi au avut loc litigii în legătură cu modul în care intimatele şi-au îndeplinit, în raporturile cu recurenta, atribuţiile prevăzute de Legea nr. 381/2002, pentru anul agricol 2006, soluţionate în favoarea recurentei, nu instituie o prezumţie de vinovăţie în sarcina intimatelor şi nu dovedeşte existenţa unui raport de cauzalitate între executarea de către intimate cu întârziere a obligaţiilor pecuniare pentru calamităţi naturale în agricultură în anul 2006 şi dificultăţile financiare survenite în perioada 2008 - 2010 şi implicit blocarea activităţii societăţii, în sensul invocat prin cererea de recurs.
Totodată, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu poate fi reţinută culpa pârâtelor, în forma invocată de recurentă, pentru incapacitatea de plată în care a intrat aceasta în perioada 2008 - 2010, în condiţiile în care este greu de acceptat că finanţarea întregii activităţi desfăşurate de recurentă ca şi societate comercială, s-a bazat în mod exclusiv pe despăgubirile încasate în baza Legii nr. 381/2002 pentru anul agricol 2006, iar modul defectuos în care aceasta şi-a gestionat organizarea şi derularea activităţilor agricole, atât în anii de referinţă cât şi anterior, derivă atât prin lipsa unor măsuri de redresare financiară a societăţii cât şi din faptul că recurenta a mai înregistrat incidente de plată cu bilete la ordin, în 09 noiembrie 2005 şi 17 noiembrie 2006.
Prin urmare, Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că recurenta, căreia i-a revenit, în temeiul art. 1169 C. civ., sarcina probei, nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., în sensul invocat prin cererea de chemare în judecată.
În contextul prezentat, neexistând motive pentru casarea/modificarea sentinţei recurate şi văzând dispoziţiile art. 312(1) C. proc. civ. şi art. 20(1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC "F.V." SRL Botoşani împotriva Sentinţei nr. 151 din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2104/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2119/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
