ICCJ. Decizia nr. 2134/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2134/2012
Dosar nr. 3523/85/2009
Şedinţa publică de la 3 mai 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Sibiu, reclamantul C.S.Ş.Ş.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, C.S.B.E. C.A. din România şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, anularea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în anul 1968 s-a înfiinţat Ş.S.Ş.S. în temeiul Deciziei nr. 170 a Consiliului Local al judeţului Sibiu, iar în anul 1976, în baza Deciziei nr. 525 a Consiliului Popular al judeţului Sibiu, Ş.S.Ş.S. a primit dreptul de administrare asupra imobilului înscris în CF XXX sub nr. top. X1, Y1, compus din construcţii de locuinţe şi alte dependinţe în suprafaţă de 1037 mp, drept care a fost intabulat în cartea funciară în temeiul încheierii de intabulare nr. 2809/1976.
Conform înscrierilor din CF XXX Sibiu, imobilul cu număr top X1 şi Y1 apare ca fiind dezmembrat din imobilul cu nr. top. X şi Y. Deşi în foaia de avere apare această menţiune, în foaia de proprietate nu s-a operat nicio înscriere din care să rezulte anul în care s-a efectuat dezmembrarea sau încheierea în baza căreia a fost operată intabularea imobilului cu nr. top. X1 şi Y1.
A mai precizat reclamantul că decizia atacată nu i-a fost comunicată, în calitate de deţinător al imobilului, luând cunoştinţă despre existenţa acesteia doar după promovarea de către C.S.B.E. C.A. din România a plângerii formulate împotriva încheierii de carte funciară nr. 70577/2008, care a făcut obiectul Dosarului nr. 1104/306/2009 al Judecătoriei Sibiu, respectiv la data de 21 septembrie 2009, când i-a fost eliberată de către Biroul de Carte Funciară Sibiu, urmare a cererii sale, copia încheierii atacate împreună cu toate actele ataşate acesteia.
Precizează reclamantul că solicită anularea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 întrucât C.S.B.E. C.A. din România nu are calitate de persoană îndreptăţită să solicite retrocedarea imobilului identificat în CF XXX Sibiu sub nr. top X1 şi Y1, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, imobilul în litigiu neintrând în proprietatea statului în mod abuziv.
În dezvoltarea motivelor de nulitate, reclamantul a arătat că în urma transcrierii imobilului în CF XXX Sibiu, în foia de proprietate sub B1 apare menţiunea că dreptul de proprietate asupra imobilului transcris din CF YYY Sibiu a fost intabulat în favoarea Statului Român - Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Direcţiunea Proprietăţii, Serviciul pentru Administrarea şi Lichidarea Bunurilor Grupului Etnic German, cu titlu de drept conform dispoziţiilor art. 1 alin. ultim din Legea nr. 485/1944 şi a Legii nr. 1022 din 30 noiembrie 1946.
Rezultă aşadar că imobilul cu nr. top. X şi Y a intrat în proprietatea Statului Român în mod legal şi valabil în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944 pentru abrogarea Legii nr. 830/1940 pentru constituirea Grupului Etnic German din România.
Precizează reclamantul că Biserica Regnicolară Evanghelică de confesiune augsburgică a încheiat la 11 august 1942 cu Grupul Etnic German "Convenţia Generală privind raportul Bisericii Regnicolară Evanghelică de confesiune augsburgică faţă de Grupul Etnic German din România", potrivit dispoziţiilor acestei convenţii, Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. din România predând toate instituţiile germane şcolare şi de educaţie conduse de ea Grupului Etnic German, toată averea mobilă şi imobilă care formează proprietatea ei servind scopurilor şcolare şi de educaţie.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 485/1944 "Statul Român devine la data prezentei legi proprietarul bunurilor aparţinând Grupului Etnic German din România. Prin efectul acestei legi, bunurile aparţinând Grupului Etnic German sunt lovite de indisponibilitate, fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Pe aceeaşi dată, Statul Român devine titularul tuturor drepturilor aparţinând Grupului Etnic German Român, subrogându-se acestuia. Instanţele de carte funduară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acestor bunuri".
Conform Deciziunii civile nr. 87/1947 a Curţii de Apel Sibiu, a fost respinsă cererea Bisericii Regnicolară Evanghelică C.A. din România prin care a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, anularea efectelor Legii nr. 485/1944.
A opinat reclamantul că toate aceste argumente demonstrează faptul că imobilul cu nr. top. X şi Y a intrat în proprietatea Statului Român în mod valabil. Deoarece statul devine proprietar ca urmare a aplicării Legii nr. 485/1944, deci înainte de 6 martie 1945, nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 94/2000.
A mai arătat reclamantul că potrivit deciziei atacate, Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România i-a fost retrocedat în natură imobilul compus din construcţie şi teren împreună cu părţile comune indivize, înscris în CF XXX Sibiu sub nr. top. X1 şi Y1.
Din studiul cărţii Funciare nr. XXX Sibiu rezultă că sub A2 este înscris imobilul cu nr. top. X1 şi Y1 construcţii cu locuinţe şi alte dependinţe în suprafaţă de 1037 mp, imobil identic ca suprafaţă cu cel înscris sub A1 având nr. top. X şi Y. Întrucât în dreptul imobilului cu nr. top. X1 şi Y1 nu apare nicio trimitere la foaia de proprietate sau o altă încheiere de intabulare ulterioară celei cu numărul 9036/1947, rezultă că este vorba de unul şi acelaşi imobil, cu cel de sub A1, care a rămas în proprietatea Statului Român, neexistând niciun alt indiciu cu privire la o posibilă preluare abuzivă în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.
Mai arată reclamantul că petentul Consistoriul Evanghelic, fiind un organ administrativ şi de disciplină în cadrul Bisericii Evanghelice C.A. din România, pe lângă faptul că nu este persoana îndreptăţită să solicite retrocedarea imobilului în litigiu, nu are nici calitatea de a formula o astfel de cerere, deoarece cultul religios este reprezentat de biserică potrivit Decretului-lege nr. 177/1940, cea care are personalitate juridică, şi nu de un organ administrativ.
Totodată, reclamantul susţine că decizia de retrocedare atacată este nelegală întrucât din preambulul acesteia rezultă că Dosarul nr. 947/2003 întocmit în baza cererii de retrocedare a fost soluţionat parţial.
Prin întâmpinare, pârâţii C.S.B.E. C.A. din România şi Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România au invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Sibiu.
Cu privire la fondul cauzei au arătat în esenţă că acţiunea este neîntemeiată, întrucât imobilul în litigiu a constituit proprietatea Bisericii Regnicolară Evanghelică C.A. din România înainte de preluarea de către stat, preluare care nu a fost valabilă întrucât Decretul-lege nr. 485/1944 nu se aplica bunurilor aflate în proprietatea acestei biserici, aceasta fiind distinctă de Grupul Etnic German.
Pârâtul C.S.B.E. C.A. din România a ridicat şi excepţia de tardivitate a acţiunii. În susţinerea excepţiei a invocat prevederile art. 3 alin. (7) din O.U.G. 94/2000, arătând că decizia de retrocedare a fost comunicată Inspectoratului Şcolar Judeţean Sibiu care nu a contestat-o, reclamantul luând cunoştinţă despre existenţa deciziei la data de 17 decembrie 2008, când reprezentantul său s-a prezentat în vederea negocierii contractului de închiriere pentru spaţiul retrocedat.
Excepţia de necompetenţă materială a fost admisă prin Sentinţa nr. 70/C.A./2010 a Tribunalului Sibiu, dispunându-se în consecinţă declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. 3523/85/2009, iar prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive arătând că nu are calitatea de emitent al actului supus cenzurii instanţei judecătoreşti.
Prin încheierea dată la 29 iunie 2010, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de renunţarea la judecata acţiunii reclamantului împotriva pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului fiind respinsă ca rămasă fără obiect prin încheierea din 2 noiembrie 2010.
Prin cererea de intervenţie denumită ca fiind în interes propriu, intervenientul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Sibiu a solicitat anularea Deciziei nr. 1908 din 10 11 2008 prin care s-a dispus restituirea imobilului cu nr. top. X1 şi Y1 înscris în CF XXX Sibiu, decizie care a fost supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ şi prin acţiunea reclamantului C.S.Ş.Ş.S.
Ulterior, intervenientul a precizat cererea de intervenţie ca fiind formulată în interesul reclamantului, invocând în motivarea cererii motive identice cu cele susţinute de către reclamant în acţiunea introductivă.
Prin încheierea dată la 12 octombrie 2010 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie în interesul reclamantului formulată de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Sibiu.
Prin întâmpinare, pârâţii C.S.B.E. C.A. din România şi Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România au solicitat respingerea cererii de intervenţie.
2. Hotărârea Curţii de apel.
Prin Sentinţa nr. 294/F/C.A. din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a fost respinsă excepţia tardivităţii introducerii acţiunii invocată de pârâtul C.S.B.E. C.A. din România, precum şi acţiunea formulată. A fost de asemenea respinsă cererea de intervenţie în interesul reclamantului formulată de intervenientul Inspectoratul Şcolar al judeţului Sibiu.
În ce priveşte excepţia invocată, instanţa a reţinut că reclamantul este terţ în raport cu decizia atacată, iar aceasta nu i-a fost comunicată, aşa cum rezultă din Adresa nr. 740/C din 11 mai 2010 emisă de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
În raport cu prevederea art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, s-a reţinut că deciziile Comisiei speciale de retrocedare, reprezentând acte administrative, pot fi atacate de către terţi la instanţa de contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 554/2004, aceştia având la dispoziţie un termen de un an de la data luării la cunoştinţă.
Cum procesul-verbal de care se prevalează pârâtul în sprijinul susţinerilor sale confirmă prezenţa la negocieri a reprezentantului reclamantei, judecătorul fondului a apreciat că data luării la cunoştinţă de către reclamant este 17 decembrie 2008, acţiunea fiind aşadar promovată în interiorul termenului de un an prevăzut de lege.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că potrivit înscrierilor din C.F. nr. YYY Sibiu, imobilul cu număr top X şi Y a fost intabulat iniţial în favoarea Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România, reprezentată prin Consistoriul Regnicolar Evanghelic C.A. din Sibiu, iar la data de 27 septembrie 1947, în baza Adresei nr. 1448/1947 a Administraţiei Regionale Sibiu, imobilul a fost transcris în CF XXX în favoarea Statului Român reprezentat prin Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Direcţiunea Proprietăţii, Serviciul pentru Administrarea şi Lichidarea Bunurilor Grupului Etnic German, cu titlu de drept conform Legilor nr. 485 din 7 octombrie 1944 şi nr. 1022 din 30 noiembrie 1946.
Între aceste două înscrieri, în cartea funciară nu a mai fost operată o altă menţiune privind transmisiunea dreptului de proprietate asupra imobilului.
Conform înscrierilor din foaia de avere a Cărţii Funciare nr. XXX Sibiu, imobilul în litigiu cu nr. top. X1 şi Y1 a fost dezmembrat din imobilul cu nr. top. iniţial X şi Y. Asupra acestui imobil a fost înscris dreptul de administrare în favoarea Ş.S.Ş.S., prin Încheierea nr. 2810/1976.
S-a mai reţinut că din copia cărţii funciare nr. YYY Sibiu rezultă că aplicarea efectivă a Decretului-lege nr. 485/1944 s-a făcut numai în septembrie 1947, dată la care imobilul era intabulat asupra Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România, persoană juridică distinctă de Grupul Etnic German, care nu a fost intabulat în cartea funciară asupra acestui imobil, deoarece Convenţia Generală încheiată în anul 1942 între Grupul Etnic German şi Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. nu a mai fost aprobată conform clauzelor înscrise în art. III pct. 3 din Convenţie.
Ca urmare, a apreciat judecătorul fondului, în lipsa unei înscrieri în cartea funciară, Convenţia Generală din 1942 nu a produs efectul juridic al transferului dreptului de proprietate către Grupul Etnic German, deoarece, potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, în sistemul de carte funciară instituit prin acest act normativ, înscrierea în cartea funciară avea nu numai un efect de opozabilitate faţă de terţ, ci, în primul rând, efect constitutiv de drepturi, fiind reglementată ca o condiţie necesară pentru dobândirea dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale.
Astfel, la data preluării de către stat, bunul aparţinea unui cult religios în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.
Actele normative invocate de reclamant ca izvor al dreptului de proprietate al statului privesc regimul juridic al Grupului Etnic German şi al bunurilor aflate în proprietatea acestuia, astfel încât nu puteau produce efecte ope legis asupra proprietarului tabular de la acea dată al imobilului din litigiu, respectiv Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. din România.
În consecinţă, nu se poate vorbi despre stingerea dreptului de proprietate al cultului religios anterior datei de 27 septembrie 1947, când Statul Român a fost înscris ca titular.
Cum, imobilul a fost preluat de la Consistoriul Regnicolar la Bisericii Evanghelice C.A. din România şi intabulat asupra Statului Român în septembrie 1947, deci după data de 6 martie 1945, cererea de restituire se încadrează în procedurile O.U.G. nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr. 501/2002 şi republicată în baza Legii nr. 247/2005.
În ce priveşte susţinerea reclamantului în sensul că pârâtul C.S.B.E. C.A. din România nu are calitatea de persoană îndreptăţită la retrocedare, prima instanţă a reţinut că potrivit înscrierilor din CF YYY Sibiu, proprietarul imobilului a fost Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. din România reprezentată prin Consistoriul Regnicolar Evanghelic C.A. din Sibiu, iar potrivit art. 90 din Statutul organic al Biserici Regnicolare Evanghelice C.A. din România aprobat în anul 1927, corpurile reprezentative supreme pentru întreaga biserică sunt Consistoriul Regnicolar şi Congresul Bisericesc General.
Ulterior, prin Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase s-a abrogat Legea nr. 54/1928 pentru Regimul general al cultelor şi s-a instituit în sarcina tuturor cultelor religioase din România obligativitatea întocmirii unor statute noi de organizare, astfel că în baza acestor noi prevederi legale, a fost întocmit un nou statut al Bisericii Evanghelice C.A. din România, statut aprobat prin Decretul nr. 627/1949, aflat în vigoare şi în prezent.
Odată cu aprobarea acestui nou statut, denumirea Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România a fost înlocuită cu cea de Biserica Evanghelică C.A. din Republica Populară Română, iar Consistoriul Regnicolar Evanghelic a devenit C.S.B.E. C.A. din România, conform art. 87 din noul statut al Bisericii Evanghelice C.A. din România, C.S.B.E. C.A. reprezentând tot unul dintre forurile reprezentative supreme pentru întreaga biserică alături de Congresul Bisericesc General.
De asemenea şi prin Adresa nr. 1967/D.R.C. din 3 noiembrie 2003 emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor - Secretariatul de Stat pentru Culte, se confirmă faptul că Biserica Evanghelică Regnicolară C.A. din România este acelaşi cult religios cu Biserica Evanghelică C.A. din România, iar Consistoriul Superior este forul său titular, continuatorul Consistoriului Evanghelic Regnicolar, existent anterior apariţiei Decretului nr. 177/1948.
În atare condiţii C.S.B.E. C.A. din România este succesorul în drepturi al titularului dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, fiind aşadar îndreptăţit la restituirea imobilului.
S-a apreciat de asemenea neîntemeiată şi susţinerea reclamantului în sensul că decizia atacată este nelegală pe motiv că cererea de retrocedare a fost soluţionată doar parţial, întrucât cererea de retrocedare se referă la imobilul cu număr top X şi Y, iar decizia atacată a fost emisă cu privire la imobilul cu număr top. X1 şi Y1, iar în condiţiile în care imobilul cu număr top iniţial X şi Y a fost dezmembrat, nu se impunea o soluţionare globală a cererii de retrocedare.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul C.S.Ş.Ş.S. şi intervenientul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Sibiu.
Recurentul-reclamant invocă motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ., iar recurentul-intervenient dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. Prin cererile de recurs recurenţii critică în esenţă sentinţa sub următoarele aspecte.
3.1. Între părţi a mai existat un litigiu de natură civilă, soluţionat de instanţele competente, iar asupra dreptului litigios clarificat în litigiu civil, prin decizia irevocabilă a Curţii de Apel Alba Iulia cu nr. 166 din 16 septembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 1104/306/2009, în raportul soluţionat are autoritate de lucru judecat, iar problemele de drept dezlegate care sunt întru totul valabile şi în litigiul de faţă, chiar dacă natura litigiului a fost diferită de cel de faţă.
3.2. Prima instanţă a interpretat greşit actele juridice care sunt aplicabile în cauză.
Sub acest aspect arată că din proba cu înscrisuri administrată în cauză rezultă că bunurile au fost trecute prin Convenţiunea din 1942 în favoarea Grupului Etnic German, că aceste bunuri mobile şi imobile au fost preluate de Statul Român anterior datei de 6 martie 1945, iar la preluare era efectiv proprietar Grupul Etnic German şi că Statul Român le-a preluat de la acesta.
3.3 Prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale, respectiv Legea nr. 113/1938, Legea nr. 7/1996 şi O.G. nr. 94/2000 apreciind că imobilul în litigiu a fost preluat de statul Român în perioada de referinţă a legii, respectiv la 27 septembrie 1947.
În dezvoltarea acestei critici, recurentele susţin că imobilul din litigiu a fost preluat anterior datei de 6 martie 1945 prin efectul Legii nr. 485/1944. Chiar dacă data înscrierii în cartea funciară s-a făcut ulterior, nu are nicio relevanţă, pentru că proprietatea a fost dobândită de drept la data intrării în vigoare a Legii nr. 485/1944 care a fost publicată în M. Of. nr. 233/8.10.1944 şi a Legii nr. 615 din 3 decembrie 1944 şi în aceste condiţii nu este supus restituirii în temeiul O.G. nr. 94/2000.
3.4. Instanţa de fond nu a făcut o corelare corectă între aplicarea art. 2 din O.U.G. nr. 83/1999, privind imobilele care au aparţinut comunităţilor naţionale din România, preluate abuziv şi cele ale O.U.G. nr. 94/2000, care impunea a se face distincţie între imobilele care nu erau lăcaşe de cult şi alte imobile care nu erau lăcaşe de cult sau foloseau exercitării cultului.
4. Apărările formulate de intimaţi.
Prin întâmpinările formulate în cauză conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimatul-pârât C.S.B.E. C.A. din România a invocat excepţia tardivităţii recursului şi a motivelor de recurs formulate de C.S.Ş.Ş.S. depuse la 17 mai 2011, având în vedere data comunicării sentinţei şi a prevederilor art. 303 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 284 alin. (3).
Intimaţii-pârâţi prin întâmpinările depuse la dosar au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Intimaţii au arătat că prin sentinţa recurată s-a stabilit în mod legal, pe baza actelor doveditoare depuse la dosar că aplicarea efectivă a Decretului-lege nr. 485/1944 s-a făcut numai în septembrie 1947, dată la care imobilul era intabulat în favoarea Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România, persoană juridică distinctă de Grupul Etnic German, care nu a fost intabulat în cartea funciară asupra acestui imobil, deoarece Convenţia Generală încheiată în anul 1942 între Grupul Etnic German şi Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. nu a mai fost aprobată conform clauzelor înscrise în art. III pct. 7 din Convenţie.
Momentul preluări imobilului de către stat este ulterior datei de 27 septembrie 1947 şi prin urmare intră sub incidenţa O.U.G. nr. 94/2000.
Înalta Curte, verificând regularitatea sesizării cu recursul formulat de reclamant constată că hotărârea primei instanţe a fost comunicată la data de 29 aprilie 2011 iar recursul a fost formulat la 13 mai 2011 conform menţiunilor aflate pe plicul depus la dosar.
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicare dacă legea nu dispune altfel, iar conform art. 303(2) C. proc. civ. termenul pentru depunerea motivelor de recurs se socoteşte de la comunicarea hotărârii.
Cum cererea de recurs cuprinde şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul fiind depusă cu respectarea termenului de 15 zile de la comunicarea sentinţei, excepţia tardivităţii invocate de intimată este nefondată, urmând a fi respinsă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Recurentul-reclamant C.S.Ş.Ş.S. Braşov a contestat la instanţa de contencios administrativ competentă, legalitatea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 prin care intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România a retrocedat imobilul situat în municipiul Sibiu, Str. G.M. nr. 18, înscris în Cartea funciară nr. XXX a localităţii Braşov, judeţul Sibiu, nr. top X1 şi Y1, intimatei-pârâte C.S.B.E. C.A.
Imobilul retrocedat prin Decizia nr. 1908 din data de 10 noiembrie 2008 a Comisiei speciale de retrocedare se găsea la data soluţionării cererii de retrocedare, în domeniul public al statului român şi în administrarea operativă a Ş.S.Ş.S.
Motivele cererii de chemare în judecată, care coincid cu motivele de recurs, vizează nelegalitatea actului administrativ atacat sub un dublu aspect: aplicarea O.U.G. nr. 94/2000, care are ca perioadă de referinţă intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unei cereri de retrocedare care priveşte un imobil preluat anterior acestei perioade reclamantul susţinând că această decizie este nelegală şi netemeinică, întrucât imobilul a fost preluat de către statul Român pe bază de lege, înainte de 06 martie 1945, astfel că nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar, în afară de acesta solicitantul C.S.B.E. C.A. din România nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra acestui imobil prin înscrisurile anexate cererii adresate comisiei.
Examinând sentinţa Curţii de apel, prin prisma motivelor de recurs reţinute, a apărărilor cuprinse în întâmpinări şi concluzii scrise, precum şi, potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că este legală.
În concret, analizând punctual motivele de recurs, Înalta Curte reţine aspectele prezentate în continuare.
1. Pentru a clarifica problemele de drept supuse dezlegării în cadrul primului motiv de recurs se impune, mai întâi, a se stabili dacă înţelegerea încheiată la data de 11 august 1942, denumită de părţi "Convenţia Generală pentru reglementarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică faţă de Grupul Etnic German din România" a produs efectul translativ de proprietate invocat de recurent.
Concluzia fondului, în sensul că Grupul Etnic German nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului vizat de decizia de retrocedare, este corectă.
Grupul Etnic German a avut cel mult dreptul de a folosi imobilul, potrivit art. II pct. 4 din "Convenţia Generală", dobândirea proprietăţii fiind condiţionată de intabulare care nu s-a realizat niciodată pe numele acestei entităţi juridice (persoană de drept public în baza Legii nr. 830/1940). La momentul respectiv era în vigoare art. 431 C. civ. austriac (Decretul-lege nr. 115/1938 s-a pus în aplicare în Transilvania începând cu anul 1948), potrivit căruia:
"Pentru transmiterea proprietăţii bunurilor imobile, este necesar ca actul de achiziţie să se înregistreze în registrele publice, destinate pentru acest scop. Această operaţiune se numeşte intabulare".
Prin urmare, şi anterior Decretului-lege nr. 115/1938 înscrierea dreptului real în Cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi.
În cauză însă, nu s-au realizat nici măcar operaţiunile premergătoare intabulării, indicate chiar în cuprinsul "Convenţiei Generale", la art. III pct. 7, fiindcă predarea averii urma să se realizeze în baza "hotărârilor reprezentanţilor comunităţilor bisericeşti pentru averea comunităţilor locale" şi a "declaraţiilor de primire din partea Grupului Etnic German", iar aceste documente nu există. În plus, Convenţia intra în vigoare, în partea privitoare la predarea averii, "în ziua publicării legii de scutire de impozite excepţionale pentru transcrierea drepturilor de proprietate", care, de asemenea, nu a fost adoptată.
Toate aceste consideraţii converg către concluzia că dreptul de proprietate al Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. asupra imobilului în discuţie nu a fost afectat prin încheierea "Convenţiei Generale" din anul 1942, bunul fiind preluat de Statul Român, în data de 27 septembrie 1947 direct de la Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. din România, în baza Adresei nr. 1448 din data de 23 septembrie 1947 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Administraţia Regională Sibiu.
Aşa fiind, urmează a se stabili dacă Decretul-lege nr. 485/1944, publicat în Monitorul Oficial din data de 8 octombrie 1944 prin care s-a abrogat Legea nr. 830/1940 pentru constituirea Grupului Etnic German din România şi s-a dispus ca toate bunurile proprietatea acestuia să devină proprietatea statului român, era apt să producă vreo consecinţă cu privire la un bun care nu se afla în patrimoniul grupului.
În mod evident răspunsul este negativ, fiindcă "nemo dat quod non habet", nimeni nu poate transmite ceea ce nu are.
Prin urmare în mod corect s-a apreciat prin hotărârea atacată că Decretul-lege nr. 485/1944 nu se aplică bunurilor aflate în proprietatea Bisericii Regnicolară Evanghelică aceasta fiind distinctă de Grupul Etnic German iar prin urmare bunurile Bisericii nu au fost trecute de drept în proprietatea statului la momentul intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 485/1944, preluarea a operat pe data intabulării în cartea funciară a acesteia.
2. În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor potrivit cărora instanţa nu a făcut o corelare corectă între aplicarea art. 2 din O.U.G. nr. 83/1999, privind imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România, preluate abuziv şi cele ale O.U.G. nr. 94/2000, întrucât imobilul nu a fost niciodată locaş de cult şi nici nu a folosit exercitării de ritualuri ale cultului religios pentru că era un imobil cu destinaţie laică, pe care biserica evanghelică l-a predat de bunăvoie, criticile sunt nefondate.
Înalta Curte constată că cererea de retrocedare a fost depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, fiind soluţionată de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, prin hotărârea atacată, prin admitere cu motivarea că solicitarea se încadrează în prevederile acestui act normativ imobilul neavând destinaţie de locaş de cult al căror regim juridic este reglementat prin lege specială.
În fine, aşa cum bine au punctat intimatele, nu există o legătură de cauzalitate între procesul prin care recurentul-reclamant a contestat decizia emisă de către Comisia Specială pentru Retrocedare şi litigiul menţionat în motivele de recurs având ca obiect radierea înscrierii de intabulare nr. 70577 din 17 decembrie 2008 a O.C.P.I Sibiu referitoare la menţinerea dreptului de administrare al Ş.S.Ş.S. asupra imobilului retrocedat pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat a problemelor de drept dezlegate în acel litigiu raportate la cauza dedusă judecăţii.
Totodată nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat nici în privinţa comparaţiei realizată de recurentul-reclamant între sentinţa recurată şi "Decizia civilă nr. 87 din 22 martie 1947 pronunţată de Curtea de Apel Sibiu, având în vedere cadrul legislativ existent la data pronunţării acestei decizii şi cadrul normativ special aplicabil cauzei, constând în O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează retrocedarea unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru toate considerentele expuse la pct. II.1, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat, cu aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. pentru partea căzută în pretenţii la cererea intimatului C.S.B.E., prin obligarea la 189,98 RON cheltuieli de judecată reprezentând cheltuieli de transport conform înscrisului depus la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de C.S.Ş.Ş.S. invocată de intimatul la 189,98 RON cheltuieli de judecată C.A. din România.
Respinge recursurile declarate de C.S.Ş.Ş.S. şi de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Sibiu împotriva Sentinţei nr. 294/F/C.A. din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurenta la plata sumei de 189,98 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul la 189,98 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2158/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2131/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
