ICCJ. Decizia nr. 2190/2012. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2190/2012
Dosar nr. 746/59/2011
Şedinţa publică de la 4 mai 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea precizată, reclamantul N.G. a chemat în judecată pârâţii M.A.I., I.G.P.R., I.G.P.R. şi I.P.J. Arad solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:
- anularea dispoziţiei I.G.P.R. din 07 aprilie 2011, prin care a fost sancţionat cu „trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut” respectiv în funcţia de specialist I, pentru săvârşirea abaterii disciplinare de „neglijenţă manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege „;
- anularea Ordinului M.A.I. nr. 11/2670 din 04 mai 2011, prin care a fost respinsă contestaţia înregistrată din 15 aprilie 2011;
- anularea dispoziţiei şefului I.P.J. Arad din 16 mai 2011, prin care a fost eliberat din funcţia de şef serviciu la Serviciul de Ordine Publică 2;
- reintegrarea în funcţia deţinută anterior, respectiv cea de şef serviciu de ordine publică la I.P.J. Arad;
- achitarea de despăgubiri constând în diferenţa dintre salariile indexate, majorate şi recalculate ce i se cuveneau pentru funcţia şef serviciu de ordine publică la I.P.J. Arad şi salariile pe care le încasează, plus celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în funcţia respectivă, până la data reintegrării efective;
- acordarea de daune morale în cuantum de 10.000 euro pentru denigrarea publică la care a fost supus, prin exercitarea defectuoasă a obligaţiilor de serviciu de către responsabili ai M.A.I., aducându-i-se astfel grave prejudicii reputaţiei, integrităţii morale, imaginii personale şi profesionale, prin încălcarea vădită a normelor constituţionale şi ale C.E.D.O.;
- acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces, actualizate cu indicele de inflaţie de la data efectuării plăţii efective;
- suspendarea executării actelor administrative contestate, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei supuse judecăţii.
În motivare, reclamantul a invocat, în principal, excepţia tardivităţii emiterii deciziei de sancţionare, întrucât Dispoziţia I.G.P.R. din 07 aprilie 2011 a fost emisă cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, excepţia inaplicabilităţii Ordinului M.A.I. nr. 400/2004 şi excepţia nulităţii cercetării disciplinare şi sancţiunii aplicate, întrucât ordinul nu a fost publicat în M. Of. al României, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată.
În motivarea excepţiei tardivităţii deciziei de sancţionare disciplinară reclamantul a arătat că, potrivit prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, „sancţiunea disciplinară se aplică în maximum 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei" . Or, în speţă, dispoziţia a fost emisă la data de 07 aprilie 2011, după 66 de zile de la finalizarea cercetării prealabile la data de 31 ianuarie 2011, când a fost semnat procesul-verbal de aducere la cunoştinţă. Termenul prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 este un termen de prescripţie, a cărui împlinire are ca efect prescrierea dreptului autorităţii competente de a aplica sancţiuni disciplinare.
Cu privire la excepţia inaplicabilităţii Ordinului M.A.I. nr. 400/2004 şi a nulităţii cercetării disciplinare şi a sancţiunii aplicate, reclamantul susţine că procedura disciplinară în baza căreia a fost cercetat şi sancţionat disciplinar este prevăzută de ordinul respectiv, care nu a fost publicat în M. Of. al României, Partea I, contrar dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi art. 11 din Legea nr. 24/2000 şi ale Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin H.G. nr. 1226/2007.
Pe fondul cauzei, reclamantul a susţinut că actele atacate au fost emise cu încălcarea principiului proporţionalităţii între abaterea disciplinară reţinută şi sancţiunea aplicată, în raport cu dispoziţiile art. 39 lit. e) coroborat cu art. 14 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M.A.I. Sub acest aspect, reclamantul susţine că în sarcina sa a fost reţinută o singură abatere disciplinară, respectiv neglijenţă manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege, cu referire la activitatea din 2010, care a fost apreciată la evaluarea anuală cu calificativul „Foarte bine”. Susţine reclamantul că neregulile constatate nu au avut consecinţe care să poată fi identificate, iar sancţiunea aplicată a fost prestabilită, deoarece Consiliul de Disciplină a propus aplicarea sancţiunii cu penalizare salarială care însă, nu a fost însuşită de Inspectorul General. Totodată, reclamantul susţine că sancţiunea i-a fost aplicată fără a se ţine cont de criteriile de individualizare prevăzute de art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002. Sub acest aspect, reclamantul expune pe larg condiţiile în care a ocupat funcţia respectivă şi evaluarea pozitivă a activităţii desfăşurate prin realizarea indicatorilor de performanţă.
Susţine reclamantul că neregulile reţinute în sarcina sa prin dispoziţia contestată nu au suport real, expunând, pe larg, argumente întemeiate pe situaţii de fapt şi de drept, cu privire la care afirmă că nu au fost luate în considerare la cercetarea prealabilă.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 557 din 12 decembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
- a disjuns acţiunea precizată;
- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul I.G.P.R.;
- a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul N.G. împotriva pârâţilor I.G.P.R. şi M.A.I.;
- a anulat Dispoziţia nr. 1615 din 7 aprilie 2011 şi Ordinul nr. II/2670/4.V.2011;
- a respins în rest acţiunea;
- a obligat pe pârâţi la 3.000 RON cheltuieli de judecată parţiale faţă de reclamant;
- a declinat competenţa materială pentru soluţionarea cererilor reclamantului faţă de pârâtul I.P.J. Arad, pentru anularea Dispoziţiei nr. S/172/16.V.2011, reintegrarea în funcţie cu drepturile salariale cuvenite de la eliberarea din funcţie şi până la reintegrare şi daune morale, în favoarea Tribunalului Arad.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
2.1. Instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a instanţei în soluţionarea cererii de anulare a Dispoziţiei nr. S/172/16.V.2011 emisă de pârâtul I.P.J Arad şi a cererilor conexe acesteia.
În raport cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ., instanţa a reţinut că este de competenţa Tribunalului Arad soluţionarea cererii reclamantului de anulare a actelor respective, întrucât actele au fost emise de o autoritate publică locală, respectiv I.P.J. Arad. Totodată, Curtea de Apel a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile art. 17 C. proc. civ. referitoare la prorogarea de competenţă, întrucât cererea de anulare a dispoziţiei emise de I.P.J. Arad nu are caracter accesoriu sau incidental, ci este una principală vizând măsura administrativă luată faţă de reclamant şi a cărei soluţionare nu are nicio înrâurire asupra cererilor aflate în competenţa curţii de apel.
2.2. Cu privire la acţiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâţii I.G.P.R., M.A.I. şi Inspectorul General al I.G.P.R., instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiilor invocate de pârâţi, după cum urmează:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul M.A.I., Curtea a reţinut că este neîntemeiată, deoarece ministerul este emitentul Ordinului nr. II/2670/4.V.2011 contestat de reclamant.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii întemeiate pe dispoziţiile prevăzută de art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, invocată de pârâtul M.A.I., Curtea a respins-o ca neîntemeiată, reţinând că prevalează excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu sentinţa civilă din 12.VII.2011 pronunţată în Dosar nr. 774/59/2011 al Curţii de Apel Timişoara, prin care a fost respinsă irevocabil cererea reclamantului de suspendare a executării dispoziţiei din 7.IV.2011 emise de pârâtul I.G.P.R. şi a Ordinului nr. II/2670/4.V.2011 emis de pârâtul M.A.I.
Aşa fiind, Curtea de Apel a reţinut că în cauza de faţă operează excepţia autorităţii de lucru judecat susţinută de pârâtul I.G.P.R., motiv pentru care urmează a fi respinsă în consecinţă cererea reclamantului sub acest aspect.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Inspectorul General al I.G.P.R., Curtea a reţinut că este neîntemeiată, pentru că pârâtul este semnatarul Dispoziţiei n.1615/7.IV.2011, în calitatea sa de reprezentant legal al I.G.P.R.
Cu privire la excepţia tardivităţii emiterii dispoziţiei de sancţionare disciplinară, Curtea a reţinut că, potrivit actelor din dosarul administrativ şi susţinerilor pârâţilor I.G.P.R. şi M.A.I., cercetarea prealabilă efectuată în baza Ordinului M.A.I. nr. 400/2004 a fost finalizată la data de 31 ianuarie 2011, la data de 22 martie 2011 a fost emisă Dispoziţia I.G.P.R. nr. 1449 de constituire a Consiliului de disciplină care a analizat abaterea disciplinară reţinută în sarcina reclamantului, iar dispoziţia de sancţionare a fost emisă la data de 07 aprilie 2011, cu nerespectarea termenului maxim 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002. Sub acest aspect, a reţinut curtea de apel că termenul respectiv este prevăzut de norme imperative, fiind un termen de decădere, sancţiunea nerespectării fiind decăderea din dreptul de a mai emite dispoziţia de sancţionare disciplinară.
Instanţa a respins susţinerea pârâţilor referitoare la suspendarea termenului legal de emitere a dispoziţiei de sancţionare disciplinară în temeiul art. 51 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, reţinând că textul de lege respectiv se referă exclusiv la suspendarea activităţii Consiliului de disciplină, ceea ce nu influenţează termenul prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002.
A apreciat Curtea de apel că cererea reclamantului referitoare la acordarea daunelor morale în sumă de 10.000 euro este nedovedită, întrucât referirile denigratoare din presa locală, la care face trimitere reclamantul, reprezintă afirmaţii ale organului de presă şi nu ale pârâţilor.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile nr. 557 din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâţii M.A.I., I.G.P.R., I.P.J. Arad şi I.G.P.R. – L.P..
3.1.Recurentul – pârât M.A.I. a criticat sentinţa în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, referitoare la prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare.
În esenţă, a susţinut că termenul de prescripţie de 60 de zile, reglementat de teza I a prevederii legale menţionate, nu a fost depăşit, pentru că, la data constituirii Consiliului de Disciplină (22 martie 2011), reclamantul se afla în concediu medical, motiv pentru care activitatea Consiliului a fost suspendată şi reluată apoi la 30 martie 2011. Excluzând perioada de suspendare, actul sancţionatoriu a fost emis în a 57 zi de la data finalizării cercetării prealabile.
În susţinerea naturii de termen de prescripţie a termenului de 60 de zile reglementat în art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, recurentul – pârât a invocat şi prevederile art. 51 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004,potrivit cărora „Suspendarea activităţii Consiliului se dispune numai în cazuri excepţionale şi pentru motive bine întemeiate (…), procedura urmând a fi reluată în cel mult 3 zile lucrătoare de la data încetării situaţiei care a cauzat suspendarea, în cadrul termenului de un an de la data comiterii faptei, conform prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare”.
3.2. Recurentul – pârât I.G.P.R. a recurat sentinţa în temeiul art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., criticând-o, de asemenea, în privinţa stabilirii termenului de prescripţie a aplicării sancţiunii disciplinare.
În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a ignorat instituţia suspendării termenului de aplicare a sancţiunii, prevăzută în art. 51 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, şi a indicat, pe larg, împrejurările de fapt circumscrise dispoziţiei legale menţionate, făcând trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, concretizată în deciziile nr. 1322 din 27 martie 2008 şi 4430/2009.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea Ordinului M.A.I., privind regimul disciplinar al personalului M.A.I., recurentul – pârât a arătat că la data emiterii Ordinului menţionat, erau aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru suspunerea proiectelor de acte normative spre adoptarea Guvernului, conform cărora: „Nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of. al României, Partea I, dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională". Ulterior, acest act normativ a fost abrogat de H.G. nr. 50/2005 care, însă, la art. 35 alin. (3) a preluat aceleaşi dispoziţii. Conform Legii nr. 24/2000, nepublicarea în M. Of. a unui ordin nu atrage nulitatea lui, fiind vorba de o condiţie posterioară emiterii actului (Decizia nr. 3379 din 14 august 2007 a Î.C.C.J).
3.3.Recurentul – pârât L.P., inspector general al I.G.P.R. a criticat sentinţa sub două aspecte: (1) greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, sens în care a menţionat prevederile art. 8 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi pe cele ale art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice şi (ii) soluţionarea cauzei prin aplicarea greşită a prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, pentru argumentele invocate şi de primii doi recurenţi – pârâţi şi expuse în detaliu la pct. 1.3.1. din prezenta decizie.
3.4. Recurentul – pârât I.P.J. Arad şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041C. proc. civ. şi a arătat, la fel ca şi ceilalţi recurenţi că prima instanţă a reţinut greşit tardivitatea aplicării sancţiunii disciplinare, interpretând art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 rupt din context, fără a ţine seama de prevederile alin. (1) al aceluiaşi art., potrivit cărora, de regulă, sancţiunile disciplinare se stabilesc şi se aplică numai după cercetarea prealabilă şi după consultarea consiliilor de disciplină şi de existenţa unei cauze de suspendare a activităţii de disciplină, conform art. 51 alin. (1) din Ordinul nr. 400/2004.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de cei patru recurenţi – pârâţi şi a prevederilor art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Aşa cum rezultă din cele reţinute în pct. 1.1. din cuprinsul prezentei decizii, intimatul - reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune complexă, vizând anularea actelor prin care i-a fost aplicată şi menţinută în procedura prealabilă administrativă o sancţiune disciplinară şi înlăturarea tuturor consecinţelor vătămătoare produse prin aplicarea sancţiunii asupra raportului său de serviciu.
Cadrul procesual a fost stabilit corect, toate autorităţile publice chemate în judecată având calitatea de emitente ale unora dintre actele administrative supuse controlului judecătoresc de legalitate prin cererea de chemare în judecată: dispoziţia din 07 iunie 2011 a I.G.P.R., Ordinul nr. 11/2670 din 04 mai 2011 al M.A.I. şi Dispoziţia nr. S/172 din 16 mai 2011 şi a I.P.J. Arad.
Calitatea procesuală pasivă a recurentului – pârât L.P., inspectorul general al I.G.P.R., semnatarul dispoziţiei prin care a fost aplicată sancţiunea disciplinară contestată, decurge din prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „ Cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege pot fi formulate şi personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă”.
Cum acţiunea a avut şi capete de cerere privind plata de despăgubiri pentru prejudiciul material şi daune morale, ipoteza normei juridice citate mai sus este îndeplinită.
Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte punctul de vedere al Curţii de Apel, referitor la competenţa materială de soluţionare a capetelor de cerere disjunse formulate în contradictoriu cu I.P.J. Arad, pentru că dispoziţia din 16 mai 2011, prin care reclamantul a fost eliberat din funcţia de şef serviciu şi pus la dispoziţia unităţii cu drepturi salariale de ofiţer specialist I, nu este decât un act subsecvent dispoziţiei de sancţionare, constituind modalitatea de punere în practică a sancţiunii constând în trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut, iar reintegrarea în funcţie şi plata drepturilor salariale şi a daunelor morale tind la restabilirea dreptului vătămat şi la repararea pagubelor produse ca efect al sancţiunii disciplinare pe care partea o consideră nelegală, aflându-se în raport de accesorialitate cu cererile privind anularea dispoziţiei de sancţionare şi făcând aşadar, pe deplin aplicabile prevederile art. 17 C. proc. civ.
Toate acestea ar fi impus o judecată unitară a litigiului, în cadrul aceluiaşi dosar, dar sentinţa nu poate fi reformată sub aspectul disjungerii acţiunii şi admiterii excepţiei de necompetenţă, declinarea competenţei nemaifiind susceptibilă de recurs, potrivit art. 158 alin. (3) din C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010.
Examinând soluţia de anulare a dispoziţiei din 07 aprilie 2011 şi a ordinului din 4 mai 2011, Înalta Curte constată că, aşa cum a reţinut prima instanţă şi au arătat autorităţile recurente, cercetarea prealabilă a fost finalizată la data de 31 ianuarie 2011, Consiliul de Disciplină a fost constituit prin dispoziţia I.G.P.R. din 22 martie 2011, iar dispoziţia de sancţionare a fost emisă la data de 7 aprilie 2011.
Potrivit art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţiştilor, sancţiunea disciplinară se aplică în maxim 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei.
Instanţa de fond a reţinut însă greşit că termenul de 60 de zile nu este susceptibil de a fi suspendat ca efect al suspendării activităţii Consiliului de disciplină, în temeiul art. 51 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, cu condiţia să nu fie depăşit termenul de 1 an.
Din modul în care sunt reglementate cele două termene, rezultă că termenul de 60 de zile este un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii disciplinare, susceptibil de întrerupere şi suspendare, iar termenul de 1 an este unul de decădere.
Concediul medical în care s-a aflat reclamantul, conform adresei din 22 martie 2011, emisă de Direcţia Medicală – Centul Medical Judeţean al M.A.I. Arad constituie un motiv bine întemeiat care să justifice suspendarea activităţii Consiliului de disciplină, pentru că în caz contrar s-ar aduce atingere contradictorialităţii procedurii, dreptului la apărare şi dreptului persoanei în cauză de a fi ascultată, principii prevăzute în art. 59 alin. (5) – (6) din Legea nr. 360/2002 şi în art. 33 alin. (1) lit. d) şi art. 49 alin. (1) lit. a) - d) din ordinul M.A.I. nr. 400/2004. În cazul în care dispoziţia de sancţionare ar fi fost emisă în perioada de concediu medical al reclamantului, ar fi fost lovită de nulitate.
În acelaşi sens s-a pronunţat Înalta Curte şi în decizia din 27 martie 2008, or rolul unei jurisdicţii supreme este tocmai acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
În faţa primei instanţe reclamantul a invocat inaplicabilitatea ordinului M.A.I. nr. 400/2004, pentru motivul că nu a fost publicat în M. Of., conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, dar Înalta Curte reţine că la data emiterii ordinului era în vigoare H.G. nr. 555/2001 privind aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, care în art. 27 alin. (3) prevedea că „ nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of. al României, Partea I, dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”, iar natura funcţiei pe care o ocupa reclamantul da naştere unei presupuneri rezonabile că acesta a cunoscut conţinutul ordinului sau îl putea cunoaşte cu diligenţe minime.
În consecinţă, Înalta Curte constată că soluţia de anulare a celor două acte pe motivul împlinirii termenului de prescripţie a aplicării sancţiunii disciplinare, fără a se mai păşi la cercetarea fondului cauzei, este greşită.
2.Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) – (2) C. proc. civ. şi al art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care urmează să analizeze celelalte motive de nelegalitate invocate prin acţiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de M.A.I., I.G.P.R., I.P.J. Arad şi I.G.P.R. – L.P. împotriva sentinţei civile nr. 557 din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează, în parte, sentinţa atacată în ceea ce priveşte cererea de anulare a Dispoziţiei nr. 1615 din 07 aprilie 2011 emisă de I.G.P.R. şi a Ordinului M.A.I. II/2670 din 04 mai 2011 şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2149/2012. Contencios. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2302/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
