ICCJ. Decizia nr. 2217/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2217/2012
Dosar nr. 2915/109/2010
Şedinţa publică de la 8 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii S.A., S.E. şi B.C. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Culturii şi cultelor şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Argeş, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se anuleze ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007, publicat în M. Of. al României nr. 619 din 07 septembrie 2007, prin care s-a dispus clasarea ca monument istoric a imobilului din Piteşti, precum şi decizia nr. 1823/VT din 14 iunie 2010, prin care s-a respins de către pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor, plângerea prealabilă introdusă împotriva ordinului menţionat mai sus.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul din Piteşti, a fost vândut de către Regia Autonomă R. Piteşti, în temeiul Legii nr. 112/1995, către doi proprietari diferiţi: T.M., care prin contractul de vânzare – cumpărare din 19 ianuarie 1998, a cumpărat 2 camere cu suprafaţa de 108,24 mp şi o cotă indiviză de 0.78 din părţile comune de folosinţă a imobilului, laolaltă cu partea sa din terenul de sub casă; B.C., care prin contractul de vânzare - cumpărare din 13 mai 1997, a cumpărat un dormitor şi o bucătărie în suprafaţă de 24 mp, o cotă indiviză de 22% din terenul de sub casă, anume 179 mp, precum şi o cotă indiviză din două holuri şi o baie.
Reclamanţii susţin că actele contestate sunt nelegale, deoarece măsura clasării ca monument istoric a imobilului nu se putea dispune decât la cererea tuturor coproprietarilor, fiind necesar acordul expres al acestora, iar la data întocmirii documentaţiei de clasare, deşi era proprietar pe o parte din imobil şi în indiviziune pentru părţile comune ale acestuia, B.C. nu a formulat cerere de clasare, conform art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 422/2001, procedura de clasare declanşându-se numai la cererea celuilalt proprietar, T.M.
De asemenea, reclamanţii susţin că ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007 nu a fost comunicat proprietarei B.C. în cele 30 de zile prevăzute de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, astfel încât nu a ştiut niciodată de existenţa sau de conţinutul acestuia. Ulterior, B.C. a vândut soţilor S.A. şi S.E. partea din imobilul pe care o stăpânea, păstrându-şi un drept de uzufruct viager asupra imobilului, conform contractului autentificat sub nr. 343 din 14 februarie 2008.
Reclamanţii susţin că de existenţa ordinului atacat au aflat la data de 21 aprilie 2010, în dosarul nr. 5889/280/2010 al Judecătoriei Piteşti, având obiect contestaţie la executare, astfel că sunt în termenul prevăzut de art. 15 din Legea nr. 422/2001, pentru a putea solicita anularea acestuia şi revenirea la situaţia anterioară a imobilului.
La data de 08 octombrie 2010, pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, a trimis, prin fax întâmpinare, invocând excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Argeş, în raport de calitatea autorităţii publice emitente a celor două acte administrative atacate, precum şi de prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ. Se arată că actele contestate sunt emise de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, acesta fiind autoritate publică centrală, astfel că competenţa aparţine curţii de apel.
În ipoteza în care instanţa respinge excepţia necompetenţei Tribunalului Argeş, pârâtul arată că invocă excepţia tardivităţii acţiunii, având în vedere prevederile art. 1 alin. (2), coroborate cu cele ale art. 7 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel Piteşti - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 333/F-Cont din 15 iunie 2011 a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate formulată de reclamanţi şi a respins ca tardivă acţiunea acestora în ceea ce priveşte anularea Ordinului nr. 3259 din 26 iunie 2007 şi, ca nefondată cu privire la Decizia nr. 1823/VT din 14 iunie 2010 emise de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii sunt fondate.
Astfel, instanţa reţine că nu se poate invoca, pe cale de excepţie, nelegalitatea aceluiaşi act administrativ care formează obiectul acţiunii în anulare, or reclamanţii au motivat excepţia de nelegalitate ca şi acţiunea iniţială. Fiind însă vorba de acelaşi act administrativ, soluţia constatării nelegalităţii actului ar echivala cu o antepronunţare a instanţei în dosarul de fond, iar potrivit principiului electa una via, rezolvarea pricinii se poate face fie pe cale de excepţie fie pe calea acţiunii introductive.
Pentru aceste considerente s-a constatat că excepţia de nelegalitate invocată este inadmisibilă.
Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, s-a reţinut că este întemeiată, deoarece Ordinul nr. 2359/2007 a fost publicat în M. Of. nr. 619 din 7 septembrie 2007 când a devenit opozabil erga omnes, încât acţiunea formulată de reclamanţi la 5 august 2010 a fost formulată cu depăşirea termenelor legale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii S.A., S.E. şi B.C.
Recurenţii au susţinut următoarele critici:
1. Instanţa de fond a acordat cuvântul părţilor cu privire la excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate fără să permită reclamanţilor administrarea de probe prin care să dovedească valabilitatea excepţiei de nelegalitate;
2. Prin soluţia pronunţată instanţa a încălcat dreptul de apărare al reclamanţilor dar şi dreptul la un proces echitabil, întrucât i-a privat de exercitarea separată în termen de 5 zile a recursului pentru excepţia de nelegalitate.
3. Excepţia tardivităţii nu se putea lua în discuţie, deoarece mai întâi trebuiau făcute probe şi apoi ar fi urmat verificarea tardivităţii.
4. Instanţa a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal dar şi cu aplicarea şi încălcarea legii atunci când a afirmat că Ordinul nr. 2359/2007, din moment de a fost publicat în M. Of. a devenit opozabil erga omnes, omiţând să arate că acest ordin e individual şi că era obligatorie comunicarea sa în termen de 30 de zile de la comunicare.
Analizând considerentele sentinţei atacate dar şi actele depuse la dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 312 alin. (3) teza finală cu referire la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., constată că recursul este întemeiat în sensul şi pentru considerentele în continuare arătate astfel că va fi admis şi urmare a casării, hotărârii atacate se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În fapt, reclamanţii au solicitat anularea Ordinului nr. 2359 din 26 iunie 2007, prin care s-a dispus clasarea ca moment istoric a imobilului din Piteşti, precum şi a deciziei nr. 1823/VT din 14 iunie 2010, prin care s-a respins de către pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor, plângerea prealabilă introdusă împotriva ordinului susmenţionat.
Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată în anul 2006, procedura de clasare se declanşează de către direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţean respectiv a municipiului Bucureşti, iar conform art. 14 din acelaşi act normativ, „(1)Serviciile publice deconcertate din Ministerul Culturii şi Cultelor au obligaţia de a comunica de îndată proprietarului, titularului dreptului de administrare sau, respectiv, titularului altui drept real asupra bunului imobil declanşarea procedurii de clasare sau de decădere. De la data comunicării către proprietar sau către titularul dreptului altor drepturi reale a declanşării procedurii de clasare şi până la publicarea ordinului de clasare sau până la comunicare neclasării, după caz, dar nu mai mult de 12 luni, bunului imobil în cauză i se aplică regimul juridic al monumentelor istorice.
În temeiul art. 15 din acest act normativ, comunicarea de clasare, de declasare sau răspunsul privind neclasarea sau nedeclararea pot fi contestate de proprietarul bunului imobil în cauză la Ministerul Culturii şi Cultelor în termen de 30 de zile de data comunicării.
În cauză, însă, Ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007 nu a fost comunicat proprietarei B.C., astfel că, neştiind de existenţa sau conţinutul acestuia, B.C. a vândut partea pe care o stăpânea soţiilor S.A. şi S.E.
Reţinerea instanţei de fond, potrivit cu care reclamantei B.C. i s-ar fi comunicat declanşarea procedurii de clasare a imobilului ca monument istoric prin adresa nr. 886 din 7 noiembrie 2006, nu are relevanţă în cauză, de vreme ce Legea nr. 422/2001, obligă emitentul să comunice ordinul proprietarului iar acesta nu şi-a îndeplinit această obligaţie.
În considerarea celor mai sus arătate şi pe temeiul legal indicat Înalta Curte, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, sub acest aspect.
Faţă de modalitatea de soluţionare a recursului, nu se impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să examineze şi celelalte critici ale recurenţilor, vizând fondul cauzei, acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond cu ocazia rejudecării, ca apărări de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de S.A., S.E. şi B.C. împotriva sentinţei civile nr. 333/F-CONT din 15 iunie 2011 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre soluţionare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1986/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2047/2012. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
