ICCJ. Decizia nr. 2047/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2047/2012
Dosar nr. 83/39/2011
Şedinţa publică de la 26 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul Corpul Naţional al Poliţiştilor - Biroul Executiv Central Bucureşti, în numele şi interesul reclamanţilor-poliţişti ai Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră Suceava – persoane nominalizate în tabelul anexă la acţiune, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor Bucureşti şi Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Suceava, următoarele:
- constatarea dreptului reclamanţilor-poliţişti, funcţionari publici cu statut special - la plata salariilor nediminuate;
- obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre salariile cuvenite pe lunile iulie-decembrie 2010 şi cele efectiv plătite, respectiv plata procentului de 25% reţinut în această perioadă, actualizat cu indicele de inflaţie la data plăţii efective;
- obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale cuvenite, nediminuate.
În cauză a formulat cerere de intervenţie în interes propriu intervenientul U.L.M., cu acelaşi obiect ca şi cererea reclamanţilor.
Ministerul Administraţiei şi Internelor Bucureşti a formulat întâmpinare la acţiunea reclamanţilor, invocând, în principal, excepţia lipsei calităţii procesuale active a Corpului Naţional al Poliţiştilor faţă de prevederile H.G. nr. 1305/2002; pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, invocând Deciziile nr. 872, 874, 975/2010 prin care Curtea Constituţională a României a respins excepţiile de neconstituţionalitate a Legii nr. 118/2010 – art. 1-8, 10-17.
Pârâtul Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Suceava a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.
Pârâtul Inspectoratul Poliţiei de Frontieră Bucureşti a invocat, prin întâmpinare, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive faţă de prevederile O.U.G. nr. 104/2001.
Prin sentinţa nr. 211 din 23 mai 2011 Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondate excepţiile invocate de pârâţi, a respins acţiunea formulată de Corpul Naţional al Poliţiştilor - Biroul Executiv Central, în numele şi în interesul reclamanţilor-poliţişti din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Suceava (A.G., D.M. ş.a.), în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Suceava şi a respins ca nefondată cererea de intervenţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a Corpului Naţional al Poliţiştilor, instanţa a apreciat că este nefondată, faţă de situaţia că toate persoanele nominalizate în tabelul anexat acţiunii au fost citate în calitate de „reclamanţi”, toate făcând parte din Corpul Naţional al Poliţiştilor, reclamanţii fiind doar reprezentaţi de acest organism, în conformitate cu prevederile art. 8 lit. h) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Corpului Naţional al Poliţiştilor, aprobat prin H.G. nr. 1305/2002.
Instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră Bucureşti, reţinând că inspectoratele judeţene sunt structuri subordonate conform O.U.G. nr. 105/2001, precum şi faptul că reclamantului nu i se poate încălca principiul disponibilităţii – în speţă reclamanţii dorind opozabilitatea sentinţei şi faţă de instituţia centrală.
Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat că acţiunea este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând constatarea dreptului reclamanţilor la plata salariilor nediminuate, instanţa a apreciat că acesta este practic inclus în capătul de cerere vizând restituirea diferenţei între salariile reclamanţilor pe perioada iulie-decembrie 2010 şi cel încasat efectiv cu aplicarea reducerii de 25%. Altfel spus, aşa cum s-a formulat capătul secund de cerere, acesta reprezintă o acţiune în realizarea dreptului reclamanţilor, acela de a fi remuneraţi prin plata salariilor, o cerere în constatare în această situaţie având şi un caracter inadmisibil în subsidiar spus, conform art. 111 C. proc. civ.
S-a mai reţinut că diminuarea în discuţie a fost dispusă prin Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea echilibrului bugetar şi vizează perioada 03 iulie 2010-31 decembrie 2010, precum şi faptul că, atât anterior promulgării legii (prin Deciziile nr. 872, 874/2010), cât şi ulterior prin Decizia nr. 975 din 07 iulie 2010, Curtea Constituţională a României a constatat ca fiind constituţionale dispoziţiile art. 1-8; 10-17 din Legea nr. 118/2010.
Astfel, Curtea a reţinut că diminuarea cuantumului salariului/îndemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, cu 25% este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului, că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi în acelaşi mod şi are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat.
Instanţa de fond a apreciat că nici capătul de cerere vizând plata nediminuată pe viitor a salariilor nu este întemeiat, deoarece art. 17 alin. (2) din Legea nr. 118/2010 precizează că de la această măsură de diminuare se revine de la 01 ianuarie 2011, ceea ce conturează odată în plus caracterul temporar al restrângerii drepturilor salariale.
Pe cale de consecinţă, conform art. 55 C. proc. civ., cererea de intervenţie formulată a fost respinsă ca nefondată, având în vedere că obiectul său este identic cu cel din cererea reclamanţilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Corpul Naţional al Poliţiştilor - Biroul Executiv Central, în calitate de reprezentant al reclamanţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate se critică hotărârea pronunţată de instanţa de fond, pentru următoarele considerente:
Recurentul apreciază că în mod greşit instanţa de fond a păşit la judecarea cauzei, considerându-se legal investită cu soluţionarea acţiunii, de vreme ce reclamanţii din prezenta cauză au raporturi de serviciu cu o autoritate publică locală, şi anume cu pârâtul Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Suceava, astfel că în cauză era competent să judece Tribunalul Suceava.
De asemenea, recurentul apreciază că în mod greşit instanţa de fond a păşit la judecarea fondului cauzei fără a verifica existenţa şi legalitatea actelor administrative prin care s-a luat măsura reducerii salariale, arătând că dacă s-ar fi procedat la această verificare, s-ar fi constatat că, în mod contrar dispoziţiilor legale în vigoare, nu au fost emise acte administrative (dispoziţii pe personal) în vederea aplicării legii.
Cu privire la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 872 şi 874, la care se face referire în sentinţa atacată, ambele din 25 iunie 2010, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, recurentul solicită să se constate că acestea sunt caduce, perimate şi căzute în desuetudine, că invocarea apărării securităţii naţionale ca o raţiune ce ar legitima o nouă restrângere a exerciţiului unor drepturi fundamentale reprezintă o gravă încălcare a prevederilor art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală, că măsura restrângerii exerciţiului unor drepturi nu este instituită în scopul salvgardării altor drepturi, legea în cauză cuprinzând exclusiv dispoziţii de diminuare ori de desfiinţare a unor drepturi, fără a se preciza în concret cele ce ar fi apărate în consecinţă.
Mai arată recurentul că instanţa de fond, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, dat fiind faptul că Legea nr. 118/2010 a fost adoptată de către Parlamentul României prin procedura asumării răspunderii cu nerespectarea art. 15 din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul dispoziţiilor privind data intrării în vigoare ca urmare a promulgării, cât şi din punctul de vedere al respectării procedurii prealabile de comunicare a textului adoptat instituţiilor ce puteau formula sesizări în ceea ce priveşte obiecţiile de neconstituţionalitate a priori.
Astfel, apreciază recurentul, prin validarea măsurii de reducere a drepturilor salariale cu 25% instanţa a consfinţit în fapt o încălcare a drepturilor stabilite de Convenţia privind drepturile şi libertăţile fundamentale.
Se mai arată în motivele de recurs că Guvernul României a luat măsura reducerii salariului angajaţilor bugetari, printre care şi reclamanţii din cauza de faţă, fără să respecte dispoziţiile art. 15 paragraful al treilea din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în sensul de a notifica Secretarul General al Consiliului Europei despre intenţia luării acestei măsuri şi de a preciza durata de timp prevăzută pentru aplicarea acesteia şi, în acest fel, puterea executivă a abuzat de poziţia de putere în stat, încălcând art. 18 din Convenţie, care instituie obligaţia suplimentară de a nu abuza de posibilitatea ce a fost oferită şi de a o utiliza doar în scopurile pentru care ea a fost prevăzută.
Apreciază recurentul că măsura diminuării salariilor este în mod evident discriminatorie, în sensul că vizează numai angajaţii plătiţi din fonduri publice, excluzându-se angajaţii societăţilor comerciale cu capital de stat subvenţionate de la bugetul de stat de la aplicarea măsurii de diminuare cu 25% a salariilor.
Arată recurentul că suprimarea unui sfert din salariu, echivalentul unei săptămâni de lucru, are ca efect chiar violarea dreptului de proprietate în substanţa sa, cu atât mai mult cu cât după 01 ianuarie 2011 măsura nu a încetat, iar salariile nu au revenit la cuantumurile iniţiale, ci Guvernul a permanentizat diminuarea salarială chiar dacă a înapoiat 15% din cuantumul salariului avut de fiecare salariat la data de 01 octombrie 2010.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat de recurentul-reclamant cu privire la competenţa instanţei de fond este nefondat, Curtea de Apel Suceava considerându-se în mod corect competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată.
Având în vedere cele solicitate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, precum şi faptul că litigiul s-a născut din emiterea unui act administrativ, Înalta Curte apreciază că în speţa de faţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Având în vedere faptul că reclamantul a înţeles să cheme în judecată Ministerul Administraţiei şi Internelor şi că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007, „Ministerul Administraţiei şi Internelor este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică şi cu sediul în municipiul Bucureşti”, precum şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, care este o autoritate publică centrală, iar potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ., curţile de apel judecă în primă instanţă litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, Înalta Curte apreciază că în prezenta cauză în mod corect a considerat Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, că este competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită.
Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului potrivit cărora instanţa de fond a păşit la judecarea fondului cauzei fără a verifica existenţa şi legalitatea actelor administrative prin care s-a luat măsura reducerii salariale.
Astfel, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a analizat şi soluţionat în mod corect toate capetele de cerere cu care a fost învestită, reţinând, în esenţă, că diminuarea cu 25% a salariului reclamanţilor a fost dispusă în executarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar şi că această măsură se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, fiind necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.
Nu pot fi reţinute nici criticile formulate de recurent cu privire la deciziile pronunţate de Curtea Constituţională în examinarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor Legii nr. 118/2010, nici cele referitoare la interpretarea greşită de către instanţa de fond a actului juridic dedus judecăţii sau la schimbarea naturii şi înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, Înalta Curte reţine faptul că angajaţii instituţiilor publice au un statut legal şi nu contractual, care se realizează în conformitate cu dispoziţiile legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar drepturile lor salariale se stabilesc pe baza unui sistem unitar de salarizare.
Totodată, drepturile salariale cuvenite angajaţilor instituţiilor publice nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislaţia specifică acestei categorii.
Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă controlului Curţii Constituţionale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (publicată în M. Of. nr. 433/28.062010), la punctul 1 a constat că „dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituţionale”.
Măsurile dispuse prin Legea nr. 118/2010 şi măsura contestată de reclamanţi, sunt în acord şi cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât această diminuare temporară a avut loc în temeiul şi în condiţiile legii, nefiind încălcate dispoziţiile Convenţiei.
În cazul personalului plătit din fonduri publice ne aflăm în prezenţa unui contract de drept public sau de drept administrativ, în cazul căruia libertatea contractuală a părţilor este suplinită de legiuitor care stabileşte prin lege nivelul salariilor.
Măsura contestată de recurenţi, cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în baza şi în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituţionalitate.
În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, stabilind ca fiind constituţionale dispoziţiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
În considerentele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională se reţine faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluţie legislativă a fost determinată de apărarea securităţii naţionale. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de securitate naţională din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa satului – precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea gravitatea fenomenului”.
S-a concluzionat de Curtea Constituţională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că soluţia de respingere a acţiunii este legală în raport de legislaţia naţională.
În cauza de faţă trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuţie, aşa cum nu este în discuţie o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară (în limita a 25%, iar după 01 ianuarie 2011, în limita a 10%) a exerciţiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.
Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăţilor financiare ale statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituţională.
Instanţa de control judiciar reţine că recurenţii-reclamanţi pot invoca atingerea adusă dreptului lor de proprietate prin Legea nr. 118/2010, în condiţiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ le-a fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului, care, reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită însă ca o privare de bunuri, care, presupunând o preluare completă şi definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanţiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exerciţiului respectivului drept, în acord cu dispoziţiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.
Într-adevăr, Legea nr. 118/2010 constituie o ingerinţă a statului în privinţa interesului patrimonial al reclamanţilor de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Pentru ca această ingerinţă să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.
În cauză, ingerinţa este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Totodată, ingerinţa ce decurge din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 urmăreşte un scop legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situaţia de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Cu privire la raportul de proporţionalitate, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) şi scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) şi că există un echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului (aceeaşi fiind şi opinia exprimată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1155/2011, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).
Astfel, deosebit de existenţa unei ingerinţe din partea autorităţilor statului în exercitarea unui drept fundamental al recurenţilor-reclamanţi, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât această măsură nu a afectat substanţa dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, şi s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Sub acest aspect, mai trebuie precizat că în jurisprudenţa Curţii, respectiv cauza Broniowski c. Polonia, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară.
În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar ne aflăm în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului.
Nu în ultimul rând, trebuie amintit că în privinţa adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a se pronunţa atât cu privire la existenţa unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât şi cu privire la alegerea modalităţilor concrete de aplicare a acestei reglementări.
Astfel, se apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurenţilor-reclamanţi, în condiţiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigenţa de interes general a restabilirii echilibrului bugetar şi imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariaţi vizaţi.
Înalta Curte are în vedere faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 08 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).
Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere şi cele reţinute de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privinţa salariului vizează numai sumele certe, lichide şi exigibile. (…) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Maggio şi alţii împotriva Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudenţa sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietăţii”.
Aşadar, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Corpul Naţional al Poliţiştilor - Biroul Executiv Central împotriva sentinţei nr. 211 din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2217/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2171/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
