ICCJ. Decizia nr. 2252/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2252/2012
Dosar nr. 20431/3/2010
Şedinţa publică de la 10 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul excepţiei de nelegalitate şi procedura derulată în faţa primei instanţe
Prin încheierea din data de 30 martie 2011, Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 a învestit, în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 287 din 9 martie 2011 emis de Ministerul Comunicaţiei şi Tehnologiei Informaţiei, invocată de către reclamant, suspendând judecata cauzei până la soluţionarea irevocabilă a acestei excepţii.
În motivarea acestei excepţii, reclamanta a arătat că deşi ordinul în litigiu este emis la data de 9 martie 2010, acesta retroactivează şi prevede că se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2010, fapt ce contravine flagrant principiului potrivit căruia un act administrativ îşi produce efectele începând cu data comunicării acestuia, or acest ordin nu poate dispune decât pentru viitor fără să poată aduce atingere drepturilor salariale anterioare stabilite conform contractului individual de muncă şi contractului colectiv de muncă la nivel naţional.
Reclamanta a mai susţinut că, potrivit art. 39 din Legea nr. 330/2009, "Salariile de bază ale personalului contractual încadrat în funcţii specifice care nu sunt prevăzute în prezenta lege, se stabilesc cu ordonatorii principali de credite, prin asimilare cu salariile de bază prevăzute în anexele la prezenta lege, cu avizul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi al Ministerului Finanţelor Publice".
Prin precizarea depusă în şedinţa publică de la data de 11 mai 2011, reclamanta a învederat că, dintr-o eroare de redactare, în loc de Ordinul nr. 287 din 09 martie 2010 a indicat Ordinul nr. 293 din 09 martie 2010 şi faptul că la punctul 2 din cererea în care a fost invocată excepţia de nelegalitate a indicat, din eroare, că postul pe care a fost angajată a fost acela de Coordonator Tehnic RECL, în loc de Manager de Achiziţii.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa nr. 4391 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea, constatând nelegalitatea Ordinului nr. 287 din 9 martie 2010 emis de către pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Obiectul excepţiei de nelegalitate îl constituie Ordinul nr. 287/2010, prin care s-a stipulat că, în perioada 29 decembrie 2009 - 31 decembrie 2009, funcţia de manager achiziţii din cadrul Unităţii de management al proiectului ocupată de reclamantă se echivalează cu funcţia de consilier gradaţia IA director, iar începând cu data de 1 ianuarie 2010, aceeaşi funcţie se echivalează cu funcţia de director gradaţia II.
Din preambulul acestui ordin rezultă că acesta a fost emis în baza art. 5 din O.U.G. nr. 52/1999 privind asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanţate prin împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, inclusiv prin plata specialiştilor români care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor de management de proiect, aprobată prin Legea nr. 172/2001, aşa cum aceasta a fost modificată prin art. VIII din O.U.G. nr. 114/2009.
Prima instanţă a reţinut că, potrivit acestei dispoziţii legale, salarizarea personalului prevăzut la art. 4 (respectiv a personalului care îşi desfăşoară activitatea în Unitatea de management al proiectului) se stabileşte prin asimilare cu salarizarea personalului din instituţiile publice la nivelul cărora funcţionează, iar O.U.G. nr. 114/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial începând astfel să producă efecte la 29 decembrie 2009.
Judecătorul fondului a considerat că echivalarea funcţiei ocupată de reclamantă prin Ordinul nr. 287 din 9 martie 2010 nu putea fi realizată cu ignorarea Legii-cadru nr. 330/2009 care a stabilit un sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
În fapt, echivalarea funcţiei constituind o reîncadrare a reclamantei, aşa încât noua funcţie trebuia să aibă corespondent în funcţiile prevăzute în Anexele acestei legi, care la art. 39 dispune că salariile de bază ale personalului contractual încadrat în funcţii specifice (cum este şi cazul reclamantei) care nu sunt prevăzute ca atare în această lege, se stabilesc de ordonatorii principali de credite prin asimilare cu salariile de bază prevăzute în anexele legii cu avizul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi al Ministerului Finanţelor Publice.
Într-adevăr, potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 52/1999 salarizarea personalului care îşi desfăşoară activitatea în Unităţi de management al proiectului se stabileşte prin asimilare cu salarizarea personalului din instituţiile publice la nivelul cărora funcţionează, însă şi aceste din urmă funcţii publice au fost stabilite în urma aplicării Legii nr. 330/2009, astfel că echivalarea funcţiei reclamantei, neprevăzută ca atare în lege cu noua funcţie de director din schema autorităţii pârâte trebuia să se facă tot cu avizul celor două ministere, care au natura juridică de aviz conform, iar demersurile autorităţii în obţinerea avizelor nu sunt de natură să acopere lipsa lor.
În fine, prima instanţă a avut în vedere şi susţinerile reclamantei privind încălcarea principiului retroactivităţii prin emiterea abia la data de 9 martie 2010 a Ordinului de echivalare a funcţiei începând cu 29 decembrie 2009, nefiind culpa părţii că autoritatea pârâtă a întârziat emiterea actului administrativ producător de efecte juridice care trebuia emis imediat după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2009.
3. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale împotriva Sentinţei nr. 4391 din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti
Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
3.1. Pentru emiterea ordinului nu era necesar avizul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale sau al Ministerului Finanţelor Publice.
Ordinul a fost emis în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 52/1999 modificată de O.U.G. nr. 114/2009.
Conform art. 5 din O.U.G. nr. 52/1999 modificată "salarizarea personalului prevăzut la art. 4 se stabileşte prin asimilare cu salarizarea personalului din instituţiile publice la nivelul cărora funcţionează", fără a fi necesare avizele sus-menţionate, conform adreselor nr. 814 din 25 februarie 2010 şi nr. 3528 din 17 februarie 2010.
Nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 330/2009, cum a reţinut şi instanţa de fond, s-a demarat procedura pentru obţinerea avizelor, însă cele două instituţii au apreciat în sensul că avizele nu sunt necesare.
3.2. Ordinul a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, nefiind emis retroactiv.
Independent de emiterea ordinului începând cu data de 29 decembrie 2009, salarizarea personalului din Unităţi de management al proiectului se făcea conform O.U.G. nr. 52/2009 astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2009.
Începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 114/2009 - 29 decembrie 2009, personalul din cadrul Unităţilor de management a proiectelor finanţate din împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, precum şi a altor credite sau împrumuturi similare se face cu respectarea art. 5 din O.U.G. nr. 52/1999.
Ordinul nu a fost emis anterior datei de 1 ianuarie 2010, întrucât O.U.G. nr. 114/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial al României în data de 29 decembrie 2009.
Pentru emiterea ordinului au fost necesare punctele de vedere ale Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi al Ministerului Finanţelor Publice, acestea fiind obţinute la sfârşitul lunii februarie 2010.
3.3. Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că până la emiterea ordinului contestat "reclamanta a funcţionat potrivit postului avut anterior, primind remuneraţia corespunzătoare, astfel că nu se putea stabili printr-un act administrativ ulterior derulării raporturilor de serviciu că pentru perioada respectivă reclamanta avea de fapt o altă funcţie şi trebuia să primească o altă remuneraţie".
În realitate, prin emiterea ordinului, nu s-a schimbat funcţia reclamantei, ci funcţia deţinută de aceasta a fost asimilată cu o altă funcţie din minister în vederea stabilirii salariului.
Instanţa competentă să se pronunţe asupra drepturilor salariale cuvenite reclamantei până la data emiterii ordinului este Tribunalul Bucureşti şi nu instanţa competentă cu judecarea excepţiei de nelegalitate.
4. Apărările formulate de intimata-reclamantă S.S.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata solicită respingerea recursului ca nefondat, susţinând concluziile instanţei de fond în privinţa lipsei avizelor şi a retroactivităţii actului emis.
II. Considerentele Înaltei Curţi - instanţa competentă să soluţioneze calea de atac exercitată
1. Recursul este fondat.
1.1. Cu privire la critica referitoare la necesitatea emiterii avizelor de către Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi a Ministerului Finanţelor Publice
Ordinul nr. 287 din 9 martie 2010 a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 52/1999 modificată şi completată prin O.U.G. nr. 114/2009.
Modificările aduse de O.U.G. nr. 114/2009 vizează art. 5 din O.U.G. nr. 52/1999, conform cărora "salarizarea personalului prevăzut la art. 4 se stabileşte prin asimilare cu salarizarea personalului din instituţiile publice la nivelul cărora funcţionează".
Norma prevăzută de O.U.G. nr. 52/1999 modificată de O.U.G. nr. 114/2000 este specială, ce derogă de la norma generală, care este reprezentată de Legea nr. 330/2009 şi are prioritate în aplicare.
Mai mult, deşi recurentul a cerut opinia celor două ministere, acestea au răspuns în sensul că nu este necesar avizul prevăzut de art. 39 din Legea nr. 330/2009.
1.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs subsumat încălcării principiului neretroactivităţii legii civile
Potrivit O.U.G. nr. 114/2009, începând cu data de 29 decembrie 2009, salarizarea personalului din Unităţile de management al proiectului, deci şi a intimatei-reclamante, se face în temeiul art. 5 modificat.
Ordinul nr. 287/2010 a fost emis în aplicarea unei norme ce are forţă superioară şi nu se putea ca în cuprinsul acesteia să se prevadă o altă dată de începere a punerii în aplicare a art. 5 sus-menţionat.
Principiul neretroactivităţii legii civile nu a fost încălcat, deoarece, indiferent de data emiterii ordinului, plata, conform O.U.G. nr. 114/2009 se face începând cu data de 29 decembrie 2009.
1.3. Aspectele ce ţin de drepturile salariale cuvenite intimatei-reclamante, precum şi cele legate de o eventuală modificare a funcţiei, sunt de competenţa instanţei ce soluţionează fondul cauzei şi nu se pot analiza în cadrul unei excepţii de nelegalitate
2. Faţă de acestea, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, recursul va fi admis, sub consecinţa casării sentinţei recurate şi respingerii excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale împotriva Sentinţei nr. 4391 din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi respinge excepţia de nelegalitate ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2250/2012. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 2255/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
