ICCJ. Decizia nr. 2293/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2293/2012
Dosar nr. 226/45/2011
Şedinţa publică de la 10 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin acţiunea formulată, reclamantul Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Iaşi a solicitat instanţei, în contradictoriu cu Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi SC S. SA, să se dispună anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr. 0101 din 10 august 1995, emis de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, în favoarea societăţii SC S. SA.
Reclamantul a solicitat şi suspendarea actului administrativ contestat, apreciind că cererea este justificată de necesitatea prevenirii producerii unei pagube iminente, respectiv pierderea unei suprafeţe de teren aflată în domeniul public al statului.
Pârâta SC S. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, apreciind că prezenta cauza nu poate fi soluţionată în procedura prevăzută de legea contenciosului administrativ, ci potrivit dreptului comun.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Ministerul Economiei a solicitat respingerea acţiunii, invocând excepţia tardivităţii motivată de faptul că acţiunea a fost formulată la 15 martie 2011, după împlinirea termenului de 1 an de la data luării la cunoştinţă de actul administrativ atacat şi la 15 ani de la emiterea acestuia.
Prin sentinţa nr. 185/2011 din 23 mai 2011 Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:
- a admis excepţia tardivităţii invocată de pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri;
- a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Iaşi privind certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M08 nr. 0101 din 10 august 1995 emis de Ministerul Economiei;
- a respins ca tardivă acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de jandarmi în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi SC S. SA;
- a obligat reclamantul la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta SC S. SA reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că obiectul acţiunii îl constituie anularea parţială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr. 0101 din 10 august 1995 emis de fostul Minister al Comerţului în favoarea societăţii SC S. SA şi că acest act este, prin natura sa juridică, un act administrativ emis de o autoritate centrală, ceea ce atrage competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Instanţa a mai reţinut faptul că în cauză este aplicabilă procedura specială reglementată de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi nu dreptul comun, potrivit principiului legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate.
S-a mai reţinut că în cauză reclamantul a formulat acţiunea la data de 15 martie 2011, după împlinirea termenului de 1 an, termen calculat conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 de la data luării la cunoştinţă de actul administrativ contestat, act emis cu mai mult de 16 ani în urmă, respectiv de la data când dreptul de proprietate al societăţilor pârâte a fost înscris în registru de transcripţiuni şi inscripţiuni, devenind opozabil erga omens.
Instanţa nu a luat în considerare susţinerea reclamantului potrivit căreia în cauză se invocă nulitatea absolută, acţiunea fiind imprescriptibilă potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, reţinând că în dreptul administrativ nu există distincţia din dreptul civil între nulitatea absolută şi nulitatea relativă a unui act administrativ, astfel că termenul de introducere al acţiunii este cel prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004 care este o lege specială derogatorie, pe cere chiar reclamantul şi-a întemeiat acţiunea.
Instanţa a apreciat că termenul de 1 an, calculat în condiţiile prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost completată şi modificată prin Legea nr. 262/2007, s-a împlinit în cazul actului contestat, că impunerea termenului de decădere nu reprezintă o atingere adusă dreptului privind accesul liber la justiţie, consfinţit de art. 21 din Constituţie sau dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O.
Prin urmare, instanţa a admis excepţia tardivităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Iaşi, ca tardivă.
Pe cale de consecinţă, instanţa a respins şi cererea de suspendare formulată de reclamant, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 şi că nu poate fi considerată urgentă o cerere de suspendare a unui act administrativ emis în urmă cu 16 ani, care a intrat în circuitul civil şi a produs deja efecte, o parte din teren fiind deja înstrăinat de către pârâtă.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., precum şi faptul că reclamantul este cel care a căzut în pretenţii, instanţa a admis în parte cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, pe care l-a obligat la plata sumei de 1.500 lei reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
2. Calea de atac exercitată.
2.1. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând, în mod generic, dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele critici:
- în interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond nu a avut în vedere Decizia nr. 757/2007 a Curţii Constituţionale care a constatat neconstituţionalitatea acestei norme juridice;
- instanţa de fond a ignorat probele administrate în cauză, care probează că terenul în litigiu este proprietatea Statului Român şi aparţine domeniului public;
- hotărârea pronunţată nu conţine motivele pe care se sprijină soluţia adoptată sau are considerente care sunt contradictorii, fiind încălcate prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.;
- la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, autoritatea publică reclamantă nu era titulara dreptului de administrare a terenului pe care l-a dobândit în anul 2000, iar în anexa 1 la H.G. nr. 1705/2006 privind domeniul public al statului se menţionează acest lucru;
- în cauză, nu s-a probat că autoritatea publică a luat efectiv cunoştinţă de existenţa şi conţinutul certificatului în litigiu, admiterea excepţiei tardivităţii fiind pronunţată în lipsa unui probatoriu complet;
- în mod greşit a respins instanţa de fond cererea de chemare în judecată a altei persoane, anume Statul Român, interpretând eronat dispoziţiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ.;
- instanţa de fond a motivat în mod greşit că autoritatea reclamantă pretinde un drept de administrare asupra terenului, în timp ce Statul Român ar putea pretinde un drept de proprietate, ignorând că obiectul acţiunii îl formează cerea de anulare a unui act administrativ: certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei pronunţate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.
2.2. Societatea comercială pârâtă, SC S. SA Iaşi a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor recursului, susţinând, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, invocând Decizia nr. 5163/2010 a acestei secţii, cu titlu de practică judiciară.
2.3. Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat cerere de intervenţie în interesul recurentului-reclamant, care a fost încuviinţată în principiu prin Încheierea din data de 26 aprilie 2012, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a respins în mod greşit cererea de arătare a titularului dreptului precum şi cererea de chemare în judecată a altor persoane.
Altfel, deşi instanţa de fond a reţinut că reclamantul a invocat un drept de administrare, a ignorat prevederile art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data respectivă, respingând în mod nelegal cererea de arătare a titularului dreptului de proprietate.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată a altor persoane, instanţa de fond s-a pronunţat în mod nelegal, fără ca cererea să fi fost comunicată şi fără ca persoana vizată, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să fi fost citat pentru a-şi manifesta poziţia.
Referitor la soluţia dată de instanţa de fond excepţiei tardivităţii, a susţinut că acţiunea a fost formulată cu respectarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni de la primirea răspunsului la plângerea prealabilă, autoritatea reclamantă având calitatea de terţ, în raport cu actul administrativ vizat.
În concluzie, a cerut admiterea recursului formulat şi casarea soluţiei instanţei de fond, urmând ca dosarul să fie trimis pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Recursul este întemeiat în condiţiile şi limitele care vor fi prezentate în continuare.
Într-adevăr, la pct. 3 din acţiunea introductivă, reclamantul a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului, în condiţiile art. 64 - 66 C. proc. civ. şi art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Ulterior, la termenul din data de 2 mai 2011, instanţa de fond aluat act de cererea de introducere în cauză/ chemare în judecată a altor persoane, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor (Ministerul Economiei şi Finanţelor la data respectivă), în temeiul art. 57 alin. (1) C. proc. civ.
Ambele cereri au fost respinse prin practicaua Sentinţei civile nr. 185 din 23 mai 2011, instanţa de fond reţinând că cererea de arătare a titularului dreptului este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 64 C. proc. civ., iar în privinţa cererii de introducere în cauză a Statului Român a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ.
Soluţiile instanţei de fond sunt greşite pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Astfel, recurentul-reclamant a solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate susţinând, între altele, că terenul respectiv este proprietatea publică a statului şi în administrarea sa.
Or, din dispoziţiile art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data respectivă, rezultă că recurentul-reclamant era dator să indice/să arate instanţei titularul dreptului de proprietate, caz în care Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanţelor.
Este adevărat că Certificatul de atestare în litigiu a fost emis în condiţiile dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991, din conţinutul cărora rezultă că ministerele de resort şi, respectiv, autorităţile administrative publice judeţene, puteau elibera astfel de certificate în cazul terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, cu excepţia terenurilor care făceau parte din domeniul public.
Astfel fiind, rezultă că dispoziţiile art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 erau pe deplin aplicabile, cererea de arătare a titularului dreptului fiind admisibilă şi întemeiată şi trebuia admisă.
Pe cale de consecinţă, este întemeiată şi cerea de introducere în cauză a Statului Român, ca titular al dreptului de proprietate publică, invocat în cauză cu privire la terenul care face obiectul certificatului de atestare în litigiu.
Reţinând că dispoziţiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ. nu ar fi aplicabile în cauză, instanţa de fond s-a aflat în eroare apreciind că obiectul acţiunii îl formează o cerere care vizează dreptul de administrare, în timp ce Statul Român ar putea pretinde un drept de proprietate.
Or, acţiunea formulată de recurentul-reclamant are ca obiect şi vizează nelegalitatea certificatului de atestare în litigiu, invocată în raport cu dreptul de administrare, nelegalitate care poate fi pretinsă şi de Statul Român, în baza dreptului de proprietate publică invocat.
Astfel fiind, recursul formulat este întemeiat şi urmează a fi admis pentru considerentele de mai sus, sentinţa recurată urmând a fi casată, iar cauza trimisă pentru rejudecare, ocazie cu care instanţa va analiza, ca apărări, şi celelalte critici formulate în recurs şi în cererea de intervenţie depusă în faţa instanţei de recurs, urmând ca litigiul să fie judecat şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Iaşi împotriva sentinţei nr. 185/2011 din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentului-reclamant, formulată de Ministerul Finanţelor Publice.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2266/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2310/2012. Contencios → |
|---|
