ICCJ. Decizia nr. 2251/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2251/2012
Dosar nr. 12119/2/2009
Şedinţa publică de la 8 mai 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC C.A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat:
- obligarea pârâtei la recunoaşterea dreptului la dobândă în sumă totală de 30.534.897,56 lei aferentă nerambursării în termenul legal a decontului TVA aferent lunii iulie 2008 şi respectiv 12.962.905,03 lei aferentă nerambursării în termen a decontului TVA aferent lunii octombrie 2008;
- obligarea pârâtei la achitarea efectivă în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii a sumei de 30.534.897,56 lei cu titlu de dobândă pentru nerambursarea în termen a sumei de TVA rambursată efectiv, actualizată cu rata inflaţiei;
- obligarea D.G.A.M.C. la comunicarea deciziei de rambursare nr. 61.900.1000.8102 din 28 noiembrie 2008 aferentă decontului de TVA pentru iulie 2008 şi a deciziei de rambursare nr. 61900.1001.0025 din 12 ianuarie 2009 pentru decontul aferent lunii octombrie 2008;
- obligarea D.G.A.M.C. la plata de penalităţi către societate în cuantum de 100.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în situaţia în care nu îndeplineşte în termen obligaţiile stabilite de instanţă;
- obligarea Preşedintelui A.N.A.F. la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie/zi de întârziere dacă nu se respectă termenul de 10 zile de executare a hotărârii.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat in esenţă că deciziile de rambursare emise în soluţionarea decontului TVA aferent lunii iulie şi lunii octombrie 2008 au fost emise cu depăşirea termenului legal de 45 de zile stabilit de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., respectiv cu 52 de zile prima decizie şi de 3 zile cea de a doua decizie.
Prin cererea completatoare, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a A.N.A.F.- Direcţia Generală de soluţionare a Contestaţiilor, iar prin cererea precizatoare, reclamanta a solicitat, în subsidiar, ca în situaţia în care se consideră necesară soluţionarea contestaţiei fiscale, în prealabil acţiunii în justiţie, instanţa să dispună obligarea autorităţii pârâte să soluţioneze contestaţia în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii, în temeiul art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia conexităţii şi litispendenţei în raport de dosarul nr. 12120/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în subsidiar pe fond solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin încheierea de şedinţă din 16 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, a constatat că nu există triplă identitate de obiect, părţi şi cauză între litigiul ce formează obiectul dosarului nr. 12120/2/2009 şi prezenta cauză şi că nu este necesară soluţionarea întrunită a celor două cauze.
Prin Sentinţa civilă nr. 3766 din 06 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 12119/2/2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată, a admis în parte acţiunea formulată de SC C.A. SRL, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta să soluţioneze cererea reclamantei nr. 950.941 din 28 ianuarie 2009 şi contestaţia nr. 60391 din 19 mai 2009 în termen de 10 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii către societate a unei penalităţi de întârziere de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în situaţia neîndeplinirii obligaţiei de soluţionare a cererilor şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă, că excepţia inadmisibilităţii este nefondată faţă de solicitarea subsidiară a reclamantei, având în vedere împrejurarea că reclamanta a formulat un capăt de cerere subsidiar, în sensul că dacă instanţa apreciază că este necesară soluţionarea administrativă a cererii de acordare de dobânzii, solicită obligarea autorităţii să-i soluţioneze cererea, dar şi împrejurarea că pârâta în motivarea excepţiei a susţinut că instanţa nu poate dispune decât obligarea sa la soluţionarea cererii nu şi la plata directă a dobânzii cerute prin acţiune.
In ceea ce priveşte termenul de soluţionare a cererii reclamantei, judecătorul fondului a constatat că cererea de acordare dobânzi a fost înregistrată cu nr. 950.941 din 28 ianuarie 2009, astfel că faţă de data formulării acţiunii, 24 decembrie 2009, termenul de 45 de zile reglementat de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. în favoarea autorităţii pentru soluţionarea cererii a expirat.
De asemenea, prima instanţă a apreciat că susţinerea pârâtei în sensul că acest termen este de recomandare şi nu comportă sancţiuni, nu poate fi apreciată în sensul că autoritatea poate să păstreze în nelucrare cererea, în mod discreţionar, fără să-i se poată impune un termen de soluţionare.
Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la comunicarea deciziilor de rambursare nr. 6190010008102 din 28 noiembrie 2008 şi nr. 6190010010025 din 12 ianuarie 2001, prima instanţă a constatat că această solicitare a format şi obiectul contestaţiei înregistrată atât cu nr. 60.391 din 19 mai 2009 (fila 21) cât şi cu nr. 980446 din 21 mai 2009 (fila 207) la pârâtă, astfel că nesoluţionarea acestora reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a unei cererii care se încadrează în solicitarea subsecventă a acţiunii reclamantei de obligare a pârâtei să-i soluţioneze cererile înregistrate.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că este fondată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata către societate a unor penalităţi de întârziere, având în vedere că potrivit art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004, instanţa poate impune părţii obligarea la soluţionarea cererilor sub sancţiunea unei penalităţii aplicabile părţii obligate pentru fiecare zi de întârziere.
Conchizând, Curtea de apel, a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea de obligarea preşedintelui A.N.A.F. sau a conducătorilor D.G.A.M.C. la plata unei amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie/zi de întârziere, urmând ca după trecerea termenului de 10 zile după rămânerea irevocabilă a hotărârii, reclamanta să uzeze de calea reglementată de art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 554/2004.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC C.A. SRL a solicitat completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 3766 din 06 octombrie 2010, în sensul admiterii capătului de cerere privind cheltuielile de judecată şi pe cale de consecinţă obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei.
Prin Sentinţa nr. 942 din 9 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 3766 din 06 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 12119/2/2009, formulată de reclamanta SC C.A. SRL în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili şi Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a completat dispozitivul sentinţei în sensul că a obligat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili către reclamanta SC C.A. SRL la plata sumei de 14.000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva Sentinţei nr. 3766 din 6 octombrie 2010 a declarat recurs reclamanta SC C.A. SRL, iar împotriva sentinţei nr. 942 din 9 februarie 2011 a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
Recursul declarat de reclamanta - recurentă împotriva sentinţei civile nr. 3766 din 6 octombrie 2010 se încadrează ca motive în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. invocându-se atât motivele de casare cât şi de modificare a sentinţei de fond.
Se solicită în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În primul rând se arată că motivele de recurs invocate se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. şi în al doilea rând sentinţa recurată aduce atingere regulilor şi principiilor C.E.D.O. privind echitatea procedurii fiind contrară jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se arată că sentinţa recurată este dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. fiind pronunţată cu încălcarea principilor contradictorialităţii, oralităţi dezbaterilor şi a dreptului la apărare.
Se arată că instanţa de fond a acordat cuvântul părţilor atât pe excepţia inadmisibilităţii cererii cât şi pe capătul de acţiune subsidiar pentru ca prin dispozitiv să fie respins ca neîntemeiat capătul principal al acţiunii cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare fără a se dezbate fondul cauzei în contradictoriu părţile fiind în imposibilitate să propună probe şi să pună concluzii.
Se arată, cu privire la acest motiv că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
În raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta-reclamantă critică motivarea contradictorie a instanţei de fond care a respins excepţia inadmisibilităţii, a admis capătul de acţiune subsidiar şi obligă organul fiscal să soluţioneze cererea de dobânzi dar respinge capătul de acţiune principal, ca neîntemeiat, deşi din argumentele expuse capătul de principal, având ca obiect recunoaşterea dreptului la dobânzi, apare ca inadmisibil şi nu ca neîntemeiat.
Legat de acest motiv de recurs se arată că instanţa de fond nu a motivat respingerea ca neîntemeiat a capătului principal a acţiunii.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se invocă greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, rap. la dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, precum şi a dispoziţiilor art. 8 coroborat cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ, cu aplicarea art. 2 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Se arată că instanţa de fond nu a stabilit corect obiectul acţiunii, care se încadrează în cadrul juridic care reglementează asupra refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ. Aceasta în condiţiile în care organul fiscal nu a soluţionat contestaţia în termenul de 45 de zile de la înregistrare prevăzută de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc.
Se arată că instanţa de fond în mod greşit nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte cererea de aplicare a amenzi prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004.
În motivele de recurs se arată că soluţia pronunţată de instanţa de fond este contrară dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. şi contrară jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi a practicii general obligatorie a Curţii Constituţionale invocându-se Decizia nr. 409/2004 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 1224/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Se arată că prin nesoluţionarea cererii principale, instanţa de fond a lipsit litigiul de finalitatea lui şi a adus atingere garanţiilor aferente de concurenţă soluţia fiind contrară jurisprudenţei C.E.D.O. şi jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul admisibilităţii sesizării directe a instanţei în lipsa deciziei de soluţionare a contestaţiei în acord cu dispoziţiile art. 7 şi art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Se solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 942 din 9 februarie 2011 prin care s-a admis cererea de completare formulată de reclamantă în sensul că a fost obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 14.000 lei cheltuieli de judecată.
Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 274 alin. (3). Se arată că instanţa de fond nu a cenzurat corect cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă prin prisma proporţionalităţii sale în raport cu complexitatea activităţii depuse şi faţă de admiterea în parte a acţiunii astfel cum a fost formulate.
Se apreciază onorariul de avocat solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată nu este proporţional în raport de complexitatea cauzei şi de serviciile prestate.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate şi, în principal respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată şi în subsidiar aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
La dosar s-a depus de recurenta-pârâtă adresa nr. 10897 din 22 noiembrie 2010 reprezentând actul administrativ prin care sunt soluţionate cererile recurentei-reclamante din 18 ianuarie 2009 şi contestaţia din 21 mai 2009 privind acordarea dobânzilor împreună cu dovada comunicării.
La dosar recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise în care solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 3766 din 6 octombrie 2010, respingerea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 942 din 9 februarie 2011 şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursurile declarate, în raport de motivele invocate Curtea, le apreciază pentru următoarele considerentele, ca nefondate, ambele hotărâri contestate ca fiind legale şi temeinice.
Recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 3766 din 6 octombrie 2010 este nefondat.
Prin sentinţa recurată instanţa de fond a dispus următoarele:
A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată.
A admis în parte acţiunea reclamantei-recurentei şi a obligat pârâta să soluţioneze cererea reclamantei nr. 950.941 din 28 ianuarie 2009 şi contestaţia nr. 60391 din 19 mai 2009, în termen de 10 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii către societate a unei penalităţii de întârziere de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în situaţia neîndeplinirii obligaţiei de soluţionare a cererilor.
A respins, în rest acţiunea ca neîntemeiată.
Motivele de recurs, în raport de această soluţie recurată motive care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin care se invocă încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv încălcarea principiului contradictorialităţii, oralităţii dispoziţiilor şi a dreptului la apărare nu este fondat.
Curtea, verificând actele depuse de părţi, acţiunea principală şi precizarea acţiunii din 17 iunie 2010 – fila 193 dosar fond în raport de cele menţionate în cuprinsul încheierii din 29 septembrie 2010 – filele 279-280 dosar fond apreciază că în cauză instanţa de fond nu a încălcat principiul contradictorialităţii principiul oralităţii şi dreptul la apărare al reclamantei-recurente.
În şedinţa publică din 29 septembrie 2010 părţile au pus legal concluzii atât pe excepţia inadmisibilităţii, cât şi pe fond, fondul reprezentând acţiunea reclamantei astfel cum a fost formulată şi precizată, pentru motivele invocate în cererea de chemare în judecată şi în precizarea acţiunii – fila 280 dosar fond.
Este nereală susţinerea recurentei în sensul că instanţa de fond nu a acordat cuvântul părţilor pe acţiune astfel cum a fost formulată şi precizată, iar aprecierea privind efectele excepţiei inadmisibilităţii şi soluţia instanţei de admitere a cererii precizatoare nu au legătură cu acest motiv de casare, ci privesc pe fond legalitatea sentinţei atacate.
Faptul că instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii nu obliga la admiterea acţiunii astfel cum a fost formulate, prin sentinţa recurată fiind admisă cererea precizatoare a acţiunii depusă la 17 iunie 2010 şi aflată la fila 193 dosar fond, părţile formulând legal concluzii orale pe această precizare.
În consecinţă Curtea, nu va reţine încălcarea principiilor contradictorialităţii şi al oralităţii sau al dreptului la apărare invocate conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. critică sentinţa atacată pentru existenţa unor motive contradictorii în ceea ce priveşte soluţia pronunţată atât în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii cât şi soluţia de admitere în parte a acţiunii.
Se arată că excepţia inadmisibilităţii privea acţiunea principală astfel cum a fost formulată şi în cazul respingerii excepţiei instanţei trebuia să se pronunţ de pe fondul acţiunii principale, fiind logic juridic şi contradictoriu pronunţarea pe subsidiarul acţiunii.
Curtea, verificând sentinţa recurată, în raport de acest motiv de recurs constată că nu poate fi reţinută o motivare contradictorie în raport de soluţia dispusă pe excepţie şi pe fond.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost invocată de recurenta-pârâtă în raport de acţiune astfel cum a fost formulată şi a fost respinsă corect de instanţă având în vedere precizarea acţiunii reclamantei formulată ca o cerere subsidiară şi pe care, motivat corect şi logic instanţa de fond şi-a însuşit-o. În mod corect instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a renunţat la acţiunea principală, iar concluziile orale cu vizat acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată, precizarea fiind o cerere subsidiară, însuşită ca fiind întemeiată de instanţa de fond.
Prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii instanţa de fond nu era obligată să soluţioneze pe fond cererea principală astfel cum a fost formulată Curtea, apreciind că în mod logic instanţa de fond a optat pentru admiterea acţiunii precizate care era admisibilă, în cauză urmând a fi verificate şi constatate pe fond îndeplinirea condiţiilor existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii faţă de data introducerii acţiunii, în raport de dispoziţiile art. 70 alin. (1) C. proc. fisc.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) art. 2 alin. (2) art. 8, 18 şi 24 din Legea nr. 554/2004 şi a dispoziţiilor O.M.F. nr. 1899/2004 nu este fondat.
Criticile recurentei privesc respingerea ca neîntemeiată a acţiunii principale apreciindu-se că instanţa de fond în condiţiile respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a constatării nesoluţionării contestaţiei administrative în termenul de 45 de zile reglementat de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. era obligată să soluţioneze pe fond acţiunea şi să-i recunoască recurentei direct dreptul la dobânda în cuantumul solicitat.
Aceasta deoarece dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) şi art. 2 alin. (2) coroborat cu art. 8 şi 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 permit direct instanţei de contencios să se pronunţe asupra existenţei dreptului pretins vătămat, chiar în lipsa soluţionării administrative a contestaţiei formulate.
Curtea, apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reţinut nefiind în cauză îndeplinite condiţiile aplicării greşite a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 deoarece în cauză premisa invocată de recurentă este nelegală şi nu poate fi primită.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile legii generale invocate, respectiv Legea nr. 554/2004 în raport de acţiunea principală, ci dispoziţiile date ordinele O.M.F.P. nr. 1899/2004 ca normă specială, dispoziţii care fără a institui o jurisdicţie administrativă, derogă de la normele de drept comun privind procedura prealabilă cuprinsă în art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de fond a făcut corect aplicarea dispoziţiilor speciale care se aplică, cu prioritate, în prezenta cauză, astfel că nu poate fi reţinută nici una din susţinerile recurentei care privesc incidenţa dispoziţiilor cu caracter general din Legea nr. 554/2004, invocate de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs.
În mod corect instanţa de fond a optat şi a decis admiterea acţiunii precizate, care privea obligarea autorităţii pârâte la soluţionarea contestaţiei administrative, în lipsa precizării acţiunii reclamantei fiind prematur formulată.
Premisa recurentei aceea că instanţa de fond putea şi trebuia să-i soluţioneze pe fond cererea de dobânzi, chiar în lipsa soluţionării administrative a contestaţiei este greşită şi nelegală.
Practica rentă, constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este în sensul inadmisibilităţii (sau prematurităţii după caz) a acţiunii formulate direct în faţa instanţei de contencios administrativ în lipsa unei decizii administrative emise în soluţionarea contestaţiei. În acest sens – decizii de speţă: decizia nr. 623 din 3 februarie 2011 şi decizia nr. 516 din 2 februarie 2012.
Deciziile invocate de recurentă nu sunt similare şi nu sunt aplicabile prezentei cauze şi nu pot fi reţinute considerentele privind nerespectarea jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este în sensul celor stabilite corect de instanţa de fond prin admiterea acţiunii precizate, fiind neîntemeiată în prezenta cauză inadmisibilă sau prematură după caz) cererea reclamantei-recurente de pronunţare a instanţei direct pe fondul cererii sale de acordare a dobânzilor, în lipsa soluţionării administrative a contestaţiei.
Deoarece aceasta ar fi reprezentat o substituire nelegală a instanţei în dreptul şi obligaţia corelativă a autorităţii fiscale de a soluţiona contestaţia administrativă formulată la 19 mai 2010.
Prin soluţia recurată instanţa de fond nu a reţinut inexistenţa dreptului recurentei la dobânzi, constatând în mod corect netemeinicia cererii sale privind solicitarea directă formulată în faţa instanţei de recunoaştere a dreptului la dobânzi şi obligarea autorităţii pârâte la plata acestor sume, în raport de momentul când a fost solicitată şi neavând legătură cu fondul cererii care este dedusă soluţionării autorităţii fiscale.
Dispoziţiile C.E.D.O. invocate privind echitatea procedurii şi finalitatea litigiului nu pot fi reţinute, deoarece recurenta are dreptul să-i fie soluţionată contestaţia administrativă formulată şi în raport de soluţia administrativă dispusă poate formula acţiune în contencios administrativ.
Nu poate fi reţinută ca fiind o sarcină excesivă ci în cauză au fost respectate dispoziţiile legislaţiei speciale care se aplică cu prioritate.
Din cuprinsul normelor scrise rezultă că decizia emisă sub nr. 1.089.897 din 22 noiembrie 2010 a fost contestată de reclamanta-recurentă şi formează obiectul dosarului nr. 10913/2/2011 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Faţă de cele expuse, Curtea, apreciază ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi îl va respinge ca atare.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 942 din 9 februarie 2011 prin care a fost completat dispozitivul sentinţei civile nr. 6 octombrie 2010 în sensul obligări la plata sumei de 14.000 cheltuieli de judecată este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sentinţa atacată este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi art. 274 alin. (3) C. proc. civ. fiind apreciate cheltuielile de judecată în raport de admiterea în parte a acţiunii şi de munca prestată, fiind micşorate cheltuielile de judecată, prin apreciere corectă şi rezonabilă şi stabilite la 14.000 lei.
Faţă de considerentele de mai sus, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate menţinând ca legale şi temeinice hotărârile pronunţate de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C.A. SRL Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 3766 din 6 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinţei nr. 942 din 9 februarie 2011 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2248/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2266/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
