ICCJ. Decizia nr. 2388/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 2388/2012

Dosar nr. 100/44/2011

Şedinţa publică de la 16 mai 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Procedura în faţa primei instanţe.

Prin acţiunea înregistrată la 8 februarie 2011, reclamantul M.N.N. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Universitatea „S.H.” Bucureşti şi chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului, să se dispună obligarea universităţii pârâte să-i elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diploma de licenţă, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii, sub sancţiunea plăţii amenzii şi a daunelor cominatorii în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, conform dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în perioada 2007 – 2009 a absolvit cursurile Facultăţii de drept şi administraţie publică, specializarea drept din cadrul Universităţii „S.H.”, iar în luna iulie 2009 a promovat examenul de licenţă, fiindu-i eliberată adeverinţa nr. 4649 din 9 iulie 2009, care atestă titlul de licenţiat în drept.

Conform Ordinului nr. 2248/2007 emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Tineretului, reclamantul a învederat că în termen de 12 luni de la promovarea examenului de licenţă, facultatea avea obligaţia să-i elibereze diploma de licenţă, ceea ce nu s-a realizat în urma cererilor adresate conducerii Facultăţii de drept şi administraţie publică din cadrul Universităţii „S.H.”

La data de 6 iunie 2011, pârâta Universitatea „S.H.” Bucureşti a formulat cerere de chemare în garanţie, solicitând obligarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în diplomele de licenţă pentru reclamant, sub sancţiunea prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 60 – 63 C. proc. civ. şi art. 18 alin. (1) şi (6), art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pârâta a arătat că, pentru neîndeplinirea obligaţiei de emitere a diplomei de licenţă, culpa aparţine Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, care a refuzat să aprobe necesarul de materiale tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor anului universitar 2008 – 2009, conform dispoziţiilor art. 7 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ.

2. Hotărârea instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 202 din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta Universitatea „S.H.” să elibereze reclamantului diploma de licenţă sesiunea iulie 2009, a obligat pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea formularului tipizat al diplomei de licenţă pentru reclamant şi a respins ca nefondată cererea de obligare a acestui pârât la plata de daune cominatorii.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, reclamantul are dreptul la obţinerea diplomei de licenţă, întrucât a promovat examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009 la specializarea drept a Facultăţii de drept şi administraţie publică din cadrul universităţii pârâte, care în calitate de instituţie organizatoare a examenului de licenţă, are obligaţia să elibereze diploma de licenţă, însoţită de suplimentul de diplomă, în cel mult 12 luni de la încheierea examenului de licenţă.

De asemenea, instanţa de fond a obligat ministerul pârât să aprobe tipărirea formularului tipizat al diplomei de licenţă a reclamantului, având în vedere refuzul tacit al acestei autorităţi de a da curs solicitărilor repetate adresate de Universitatea „S.H.”.

Cererea reclamantului de aplicare a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru plata amenzii şi a daunelor cominatorii a fost respinsă, cu motivarea că aceste sancţiuni nu pot fi dispuse decât în cazul refuzului de a executa o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu s-a pronunţat în cauză.

3. Calea de atac exercitată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului, solicitând ca în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., să fie casată hotărârea atacată ca nelegală şi netemeinică.

Recurentul a susţinut că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 113 alin. (1) C. proc. civ., pentru că nu i-a comunicat o copie a cererii de chemare a sa în judecată, astfel că s-a aflat în imposibilitatea de a-şi formula apărările.

Pe fondul cauzei, hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru interpretarea greşită dată legii şi materialului probator administrat de părţi, în sensul că, metodologia unei persoane juridice de drept privat a fost considerată ca având o putere superioară legilor şi hotărârilor de guvern incidente în domeniul organizării şi funcţionării învăţământului superior.

Raportat la obiectul litigiului, recurentul a învederat că nu are calitatea procesuală pasivă, întrucât nu are atribuţii cu privire la eliberarea diplomelor pentru absolvenţii învăţământului superior, conform Legii nr. 84/1995 şi H.G. nr. 81/2010.

În acest sens, s-a precizat că, singurele entităţi care au atât dreptul, cât şi obligaţia de a elibera diplomele de licenţă sunt instituţiile de învăţământ superior. Ca argument, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 75/2005, conform cărora, acreditarea organizaţiilor furnizoare de educaţie acordă dreptul acestora de a emite diplome, certificate şi alte acte de studii recunoscute de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi de a organiza, după caz, examen de absolvire, licenţă, masterat, doctorat.

II. Considerentele Înaltei Curţi, asupra recursului.

Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ. şi de excepţia de ordine publică, invocată din oficiu de instanţă, Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept relevate.

Cauza dedusă judecăţii care are ca obiect cererea formulată de reclamantul M.N.N. pentru obligarea pârâtei Universitatea „S.H.” să-i elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diploma de licenţă din sesiunea iulie 2009, la specializarea drept a Facultăţii de drept şi administraţie publică.

Calitatea procesuală de pârâtă aparţine Universităţii „S.H.”, înfiinţată prin Legea nr. 443/2002, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ, cu sediul în Bucureşti.

Faţă de regimul său juridic, universitatea pârâtă este titulara obligaţiei de eliberare a diplomei de licenţă în cadrul raportului de drept administrativ stabilit cu fiecare din absolvenţii instituţiei de învăţământ superior.

Cadrul legal de reglementare a acestei obligaţii este O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, care prevede că, acreditarea organizaţiilor furnizoare de educaţie le acordă şi dreptul de a emite diplome, certificate şi ale acte de studii recunoscute de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi de a organiza, după caz, examen de absolvire, licenţă, masterat, doctorat.

Pentru îndeplinirea acestei obligaţii legale, universitatea pârâtă acţionează în regim de putere publică, astfel că, deşi a fost constituită şi funcţionează ca persoană juridică de drept privat, realizează un serviciu public în domeniul învăţământului superior.

Prin exercitarea atribuţiilor conferite legal de statutul său, de persoană juridică de utilitate publică, universitatea pârâtă este asimilată unei autorităţi publice, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 privind semnificaţia termenului de autoritate publică.

Drept consecinţă a asimilării universităţii pârâte unei autorităţi publice, actele emise de aceasta pentru realizarea competenţelor avute în vedere la recunoaşterea utilităţii publice a statutului său sunt acte administrative, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind supuse controlului de legalitate prevăzut de legea contenciosului administrativ.

Calificarea juridică dată universităţii pârâte de autoritate publică, în raportul dedus judecăţii în cauză, nu echivalează însă cu încadrarea acesteia în organizarea administraţiei publice centrale, ale cărei acte pot fi contestate în primă instanţă de Curtea de apel, potrivit regulilor de competenţă materială în contencios administrativ, prevăzute de art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În conformitate cu prevederile Secţiunii I din Capitolul V al Constituţiei României, administraţia publică centrală de specialitate cuprinde trei categorii de organe: ministerele, care sunt organizate numai în subordinea guvernului, autorităţile administrative autonome faţă de guvern, care se pot înfiinţa prin lege organică şi alte organe de specialitate, care se pot înfiinţa de către guvern sau de ministere în subordinea lor, numai dacă o atare competenţă le este recunoscută prin lege ordinară şi numai după ce au primit aviz de la Curtea de Conturi.

În raport de prevederile constituţionale susmenţionate, este evident că universitatea pârâtă nu este o structură a administraţiei centrale de specialitate şi nici nu poate fi asimilată organelor acesteia, întrucât competenţele sale sunt limitate de atribuţiile definite prin actul de înfiinţare, cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a universităţii chemate în judecată în prezentul litigiu implică o dimensiune teritorială a activităţii de învăţământ superior desfăşurate, deoarece prin actul de înfiinţare, nu i-a fost recunoscută competenţa de a adopta decizii cu aplicabilitate generală, care prin natura lor sau potrivit legii, pot fi impuse tuturor cetăţenilor şi de pe tot teritoriul naţional.

În consecinţă, faţă de rangul şi calitatea persoanei juridice, asimilată autorităţii publice şi chemată în judecată în prezenta cauză, sunt incidente regulile de competenţă materială prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, competenţa de a se pronunţa în primă instanţă aparţine tribunalului de la domiciliul reclamantului sau celui de la domiciliul pârâtului.

În atare situaţie, excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu este întemeiată, constatându-se că, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe şi se impune a fi casată în baza prevederilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Participarea în proces, în calitate de chemat în garanţie a Ministerului Educaţiei, Tineretului şi Sportului nu poate determina aplicarea altor reguli de competenţă materială, întrucât cererea de chemare în garanţie întemeiată pe dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., are caracterul unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală şi pentru care operează o prorogare legală de competenţă, conform dispoziţiilor art. 17 şi art. 63 alin. (1) C. proc. civ.

Din acest considerent, calitatea chematului în garanţie, de organ al administraţiei publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, care se determină pe baza obiectului şi părţilor din raportul dedus judecăţii prin cererea principală de chemare în judecată.

2. Soluţia instanţei de recurs

Pentru motivele care au fost expuse, Înalta Curte, va admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Brăila, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în a cărei rază teritorială are domiciliul reclamantul M.N.N.

Faţă de soluţia dată recursului, prin admiterea excepţiei de necompetenţă materială, nu se mai impune a fi examinate criticile din recursul declarat de chematul în garanţie, Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului, urmând ca acestea să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei de către tribunalul competent să se pronunţe în primă instanţă asupra pricinii.

3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

În drept, soluţia dată recursului se întemeiază pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 3 şi art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului împotriva sentinţei civile nr. 202 din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Brăila, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2012.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2388/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs