ICCJ. Decizia nr. 2561/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2561/2012
Dosar nr. 5004/2/2010
Şedinţa publică de la 24 mai 2012
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 5004/2/2009, reclamantul V.G. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe (în calitate de reprezentant al Secţiei Consulare a Ambasadei României din Chişinău) pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea privind primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române şi, pe cale de consecinţă, să fie obligat să-i primească cererea de redobândire a cetăţeniei române de îndată, cu obligarea la plata de daune morale.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 5215 din 20 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe.
Instanţa a constatat refuzul nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului privind primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul să primească cererea de redobândire a cetăţeniei române, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.
A fost respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale şi instanţa a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 540,3 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamantul a formulat la data de 19 mai 2009, cerere de programare în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei române, la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău, iar pârâtul nu i-a răspuns în sensul stabilirii unei date concrete.
Curtea a apreciat că, în raport de exigenţele prevederilor legale indicate anterior, răspunsul pârâtului la solicitarea reclamantului de stabilire a unui termen în vedere depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei române, chiar în condiţiile existenţei unor dificultăţi obiective de desfăşurare a activităţii la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău, se constituie, indubitabil, într-un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea de daune morale, instanţa de fond l-a respins ca neîntemeiat, având în vedere, faptul că prin admiterea cererii şi obligarea autorităţii să procedeze la soluţionarea cererii se realizează astfel şi o reparaţie morală reclamantului. De asemenea, instanţa a reţinut că lipsa indicării valorii prejudiciului de către reclamant, reflectă de fapt că aceasta este natura prejudiciului invocat.
Instanţa de fond, reţinând culpa procesuală a pârâtului, l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, onorariu redus conform art. 274 pct. 3 C. proc. civ., raportat la complexitatea concretă a cauzei şi munca efectiv depusă de avocat, dar şi la admiterea doar în parte a acţiunii.
3. Recursurile declarate de V.G. şi Ministerul Afacerilor Externe
Recurentul V.G. a criticat hotărârea instanţei de fond numai cu privire la cheltuielile de judecată, solicitând obligarea autorităţii la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant şi ocazionate de prezenta cerere de chemare în judecată.
Recurentul Ministerul Afacerilor Externe a criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că instanţa a pronunţat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greşită a legii, indicând ca temei juridic dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Autoritatea recurentă a precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuţiilor ce le revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităţilor române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române într-un termen cât mai scurt.
Recurentul a precizat că nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba de un termen administrativ, arătând şi faptul că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a ne afla în faţa unui refuz nejustificat.
Recurentul a arătat că răspunsul oferit de autoritatea pârâtă reclamantului nu încorporează un refuz explicit de soluţionare a cererilor adresate autorităţii pârâte, cu privire la stabilirea, în cadrul activităţii M.A.E., a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetăţeniei.
S-a arătat şi faptul că, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 5/2010, depunerea actelor la secţia consulară devine facultativă chiar şi pentru cetăţenii străini care nu au un drept de şedere în România, precizând că se poate apela foarte uşor la serviciile birourilor teritoriale ale Agenţiei Naţionale pentru Cetăţenie.
Autoritatea recurentă a criticat şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond, arătându-se că suma rezonabilă a acestor cheltuieli ar fi de 150 lei, având în vedere complexitatea scăzută a cauzei, care a fost soluţionată la primul termen.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursurilor declarate, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursurile ca nefondate pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, în vigoare la data formulării cererii reclamantei, cetăţenii moldoveni de naţionalitate română pot depune cererile de redobândire a cetăţeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condiţiile în care au reşedinţa sau domiciliul în străinătate.
Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în redobândirea cetăţeniei române, însă cererea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenţie se apără drepturi concrete şi efective, iar orice ingerinţă în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menţinerii unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă.
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că neprimirea cererilor formulate de reclamant, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetăţeniei române.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată.
În opinia Înaltei Curţi litigiul născut între reclamant şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituţiei pârâte este de natură a crea o vătămare a acestuia într-un drept prevăzut de lege, drept la care priveşte cu speranţă legitimă.
Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituţia recurentă a fost în culpă pentru neprimirea cererii, căci trebuia să-şi ia toate diligenţele pentru rezolvarea situaţiei create.
Orice amânare în soluţionarea cererii reclamantei ar însemna depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei române, reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.
De asemenea, Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speţă în ritmul şi potrivit precauţiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum şi în actele internaţionale.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetăţeniei române, văzând dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. nr. 490 din 9 iulie 2002, dispoziţii conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie.
Nici motivele cu privire la modificările legislative intervenite nu pot fi primite de Înalta Curte, pentru invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu mai există cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a cetăţeniei române, întrucât sunt apărări pe care Înalta Curte nu le poate primi şi le va respinge ca nefondate.
Înalta Curte a constatat că, până la data introducerii acţiunii, cererile reclamantului nu primiseră vreo rezolvare efectivă, iar la data pronunţării hotărârii de fond, de asemenea nu intervenise nicio schimbare de atitudine în poziţia exprimată de autoritatea pârâtă.
Faptul că în prezent reclamantul ar putea să depună o cerere şi va fi imediat primită nu înseamnă ştergerea vătămării deja produse în privinţa acestuia, care nu a primit o soluţionare a cererilor sale, formulate iniţial în anul 2006.
Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a făcut o interpretare corectă a dispoziţiilor legale şi în mod corect a admis în parte acţiunea reclamantului.
Văzând soluţia dată fondului acţiunii, care este menţinută de instanţa de control judiciar, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a stabilit obligarea la plata cheltuielilor judiciare în parte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere mărimea pretenţiilor şi complexitatea cauzei.
Astfel, critica recurentului-reclamant în ceea ce priveşte plata integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acţiune nu poate fi primită de Înalta Curte şi va fi respinsă ca nefondată.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de V.G. şi Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei nr. 5215 din 20 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2560/2012. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 2562/2012. Contencios. Alte cereri. Fond → |
|---|
