ICCJ. Decizia nr. 2644/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2644/2012
Dosar nr. 709/64/2010
Şedinţa publică de la 29 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 46/ F din 23 martie 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamantul P.l., în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Pensii Publice, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 17.953 lei, cu titlu de drepturi salariale şi stimulente pentru perioada 12 iulie 2010 - 30 septembrie 2010 şi suma de 5000 lei, cu titlu de daune morale, precum şi suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; instanţa a respins cererea reclamantului privind emiterea ordinului de repunere în funcţia publică de conducere de director executiv adjunct la Casa Judeţeană de Pensii Braşov - Direcţia Stabiliri şi Plăţi Prestaţii de la data de 12 iulie 2010, precum şi excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 65 din 18 septembrie 2001 reclamantul Pamparău Ioan a fost angajat în funcţia publică de director la Direcţia Stabiliri şi Evidenţă Plăţi, Drepturi de Asigurări Sociale din cadrul Casei Judeţene de Pensii Braşov, în urma concursului organizat pentru ocuparea acestui post. După expirarea perioadei de probă, reclamantul a fost definitivat în funcţia publică de conducere de director - Direcţia Stabiliri Evidenţă Plăţi Drepturi de Asigurări Sociale prin Comunicarea nr. 374 din 18 februarie 2001 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Braşov.
Prin Ordinul nr. 446 din 23 aprilie 2009 emis de preşedintele .C.N.P.A.S., în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 s-a desfiinţat funcţia publică de conducere de directorul executiv adjunct al Casei Judeţene de Pensii Braşov - Direcţia Stabiliri şi Plăţi Prestaţii şi reclamantului i-a încetat raportul de serviciu prin eliberarea din funcţia publică de conducere la data expirării termenului de preaviz, respectiv la data de 23 mai 2009.
Prin Ordinul nr. 1178 din 25 mai 2009 emis de Ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în temeiul prevederilor art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009 reclamantul a fost numit în funcţia de director coordonator adjunct la Direcţia Stabiliri şi Plăţi Prestaţii din cadrul Casei Judeţene de Pensii Braşov.
Prin Ordinul nr. 1077 din 31 octombrie 2009 emis de C.N.P.A.S. în temeiul O.U.G. nr. 105/2009 reclamantul a fost desemnat să preia atribuţiile funcţiei de conducere de director coordonator adjunct - Direcţia Stabiliri şi Plăţi Prestaţii a Casei Judeţene de Pensii Braşov până la ocuparea prin concurs a postului.
Prin Ordinul nr. 1237 din 26 octombrie 2009 emis de Preşedintele C.N.P.A.S. în temeiul O.U.G. nr. 105/2009, ca urmare a procesului verbal nr. 50/2009 al Comisiei de Evaluare a candidaţilor, reclamantul a fost numit începând cu data de 27 octombrie 2009 în funcţia de director coordonator adjunct la Casa Judeţeană de Pensii Braşov, cu contract de management asimilat contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată pe o perioadă de maximum 4 ani.
Prin Ordinul nr. 209/26 februarie 2010 emis de Preşedintele C.N.P.A.S. a încetat aplicarea prevederilor Ordinului nr. 1237 din 26 octombrie 2009 emis de preşedintele C.N.P.A.S. privind numirea reclamantului P.I. în funcţia de conducere de director coordonator adjunct la Casa Judeţeană de Pensii Braşov - Direcţia Stabiliri şi Plăţi Prestaţii.
Prin Ordinul nr. 496 din 3 iulie 2010 emis de preşedintele C.N.P.A.S. s-a dispus ca începând cu data de 12 iulie 2009 să se aplice prevederile Ordinului nr. 209 din 26 februarie 2010, a căror aplicare s-a amânat până la data intrării în vigoare a prevederilor legale cuprinse în proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.
Prin Ordinul nr. 1055 din 30 septembrie 2010 reclamantul P.I. a fost numit începând cu data de 30 septembrie 2010 în funcţia publică de conducere de director executiv adjunct - Direcţia Stabiliri şi Plăţi Prestaţii din cadrul Casei Judeţene de Pensii Braşov.
Se constată că excepţia rămânerii fără obiect a acţiuni este neîntemeiată, având în vedere că reclamantul a solicitat repunerea în funcţie, drepturile salariale aferente perioadei în care au încetat raporturile de serviciu, precum şi daune morale. Faptul că reclamantul a fost repus în funcţie prin Ordinul nr. 1055 din 30 septembrie 2010 nu conduce la concluzia că acţiunea a rămas fără obiect fiind pusă în discuţie perioada cuprinsă între 12 iulie 2010 - 30 septembrie 2010.
Reclamantul a ocupat prin concurs funcţia publică de conducere de director executiv adjunct la Casa Judeţeană de Pensii Braşov - Direcţia Stabiliri şi Plăţi Prestaţii, la data de 18 septembrie 2001.
Ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 37/2009 şi a O.U.G. nr. 105/2009 funcţiile publice de conducere au suferit modificări în sensul desfiinţării respectiv schimbării denumirii şi a modalităţii de ocupare a acestora, schimbări care l-au afectat şi pe reclamant. Acesta a fost pus în situaţia de a-i înceta raportul de serviciu, de a i se acorda atribuţiile funcţiei de conducere până la ocuparea postului prin concurs, la numirea în funcţia publică de conducere în urma organizării concursului şi ulterior a încetării aplicării ordinului prin care a fost numit în funcţia publică de conducere de director coordonator adjunct la Casa Judeţeană de Pensii Braşov - Direcţia Stabiliri şi Plăţi Prestaţii. încetarea dispoziţiei privind ocuparea funcţiei publice de conducere şi-a produs efectele de la data de 12 iulie 2010.
Ulterior, respectiv la data de 30 septembrie 2010, reclamantul a fost numit în aceeaşi funcţie publică de conducere de director executiv adjunct la Casa Judeţeană de Pensii Braşov - Direcţia Stabiliri şi Plăţi Prestaţii prin Ordinul nr. 1055 din 30 septembrie 2010. Acest ordin a fost emis având în vedere prevederile Legii nr. 19/2000, Legii nr. 188/1999, Legii cadru nr. 330/2009, a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 413/2010 şi nr. 414/2010.
Prin emiterea acestui ordin, reclamantul a fost, practic, repus în situaţia existentă la data de 12 iulie 2010, astfel că petitul privind obligarea pârâtei de a emite ordin de repunere în funcţia publică de conducere de director executiv adjunct la Casa Judeţeană de Pensii Braşov - Direcţia Stabiliri şi Plăţi Prestaţii a rămas fără obiect, urmând a fi respins.
În considerentele Deciziei nr. 414/2010 Curtea Constituţională a reţinut: „În acest context legislativ este introdusă funcţia de director şi director adjunct ai serviciilor publice deconcentrate, care, la momentul intrării în vigoare a legii, ar înlocui funcţiile de director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate".
Prin această nouă modificare Curtea Constituţională a observat „existenţa unei vădite instabilităţi legislative cu privire la funcţia de conducător al serviciilor publice deconcentrate, ceea ce pune sub semnul întrebării tratamentul juridic aplicat acestei funcţii în raport cu alte categorii de funcţii de conducere din administraţia publică. Se pune sub semnul întrebării şi scopul Legii nr. 188/1999, care prevede în mod expres la art. 1 alin. (2) că acesta este reprezentat de crearea unui „serviciu public stabil".
Stabilind faptul că legea în discuţie nu prevede o reorganizare a serviciilor publice deconcentrate, se pune problema dacă legiuitorul are sau nu competenţa de a desfiinţa şi înfiinţa prin acelaşi act normativ o anumită funcţie fără o motivare rezonabilă. Răspunsul Curţii este unul negativ, întrucât pentru a desfiinţa şi a înfiinţa un post trebuie să existe un temei serios şi temeinic. Iniţiatorul legii are obligaţia de a motiva acest lucru în expunerea de motive a legii. In cazul de faţă, în lipsa unei atari motivări şi în lipsa vreunei intenţii de reorganizare a serviciilor publice deconcentrate, se constată că desfiinţarea posturilor de director executiv şi director executiv adjunct nu se justifică.
Curtea Constituţională a mai reţinut „că s-au încălcat dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin instituirea unui tratament juridic diferit pentru persoanele ce deţin funcţii de conducere la nivelul serviciilor publice deconcentrate, fără a exista o justificare obiectivă, raţională, temeinică şi rezonabilă".
Curtea Constituţională a reţinut, de asemenea, că s-au încălcat şi prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care accesul la funcţiile publice se face "în condiţiile legii". Existenţa drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Constituţie nu este doar declarativă şi iluzorie, ci efectivă, astfel încât şi dreptului de acces la funcţiile publice trebuie să i se aplice acelaşi regim. De aceea, Curtea constată că dreptul de acces la funcţiile publice este unul complex, fiind compus din cel puţin 3 elemente esenţiale, şi anume:
- accesul/ocuparea efectivă a funcţiilor publice prin concurs;
- exercitarea atributelor de funcţie publică;
- încetarea raporturilor de serviciu.
Aceste elemente sunt legate intrinsec de cariera funcţionarului public şi sunt inerente oricărei funcţii publice.
În situaţia de faţă, măsura contestată atinge substanţa acestui drept în două dintre cele 3 elemente principale ale sale. Astfel, pentru eventualii directori executivi sau directori executivi adjuncţi în funcţie sau reintegraţi se afectează atât exercitarea atributelor de funcţie publică, cât şi încetarea raporturilor de serviciu. Or, în condiţiile în care funcţia publică trebuie să se bucure de stabilitate, o atare măsură nu poate decât să încalce prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că, astfel cum a stabilit prin Decizia nr. 1.039 din 9 iulie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 582 din 21 august 2009, „unul dintre principiile care stau la baza dreptului la muncă este stabilitatea raporturilor juridice care iau naştere odată cu încheierea contractului individual de muncă, acest principiu decurgând din obligaţia statului de a crea cadrul legislativ menit să asigure salariaţilor siguranţa şi garanţia păstrării locului de muncă". Acest considerent de principiu îşi găseşte aplicabilitatea, mutatis mutandis, cu atât mai mult în raport cu funcţionarii publici, din moment ce unul dintre scopurile Legii nr. 188/1999 este asigurarea unui serviciu public stabil. încălcarea acestui principiu constituţional ce derivă din dreptul la muncă are drept rezultat, în mod evident, înfrângerea principiului constituţional al statului de drept prevăzut de art. 1 alin. (3) şi a principiului supremaţiei Constituţiei prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Faţă de considerentele reţinute de Curtea Constituţională, se constată că petitul privind acordarea drepturilor salariale şi a stimulentelor pentru perioada 12 iulie 2010 - 30 septembrie 2010 este întemeiat. Aceasta este singura modalitate în care prejudiciul material cauzat reclamantului prin modificările succesive ale raportului de serviciu poate fi recuperat.
În ceea ce priveşte petitul privind daunele morale, se constată că reclamantul a făcut dovada prejudiciului moral cauzat. Astfel, având în vedere declaraţia martorului audiat în cauză din care rezultă că încetarea raportului de serviciu al reclamantului i-a produs reale prejudicii morale, atât în ceea ce priveşte sănătatea cât şi onoarea, demnitatea şi prestigiul public, se impune recuperarea acestui prejudiciu însă cuantumul daunelor morale pretinse de reclamant este excesiv.
În legislaţie nu sunt prevăzute criterii privind evaluarea daunelor morale, singura modalitate de stabilire a întinderii acestora decurgând din evaluarea efectelor produse asupra persoanei, efecte cu consecinţe în plan fizic, psihic şi moral.
În cauză reclamantul a suferit atât în plan fizic, fiind în situaţia de a apela la serviciile medicale, cât şi în plan psihic şi moral. Consecinţa încetării raportului de serviciu s-a resimţit atât în familie, ca urmare a situaţiei materiale dificile prin care au trecut reclamantul şi familia sa, cât şi în societate, persoane din anturajul reclamantului discutând despre motivele pentru care acesta „ a fost dat afară" şi de situaţia concretă în care se află.
Martorul a mai relevat faptul că a constatat o schimbare a atitudinii reclamantului, acesta fiind supărat şi neîngrijit datorită faptului că nu avea resursele financiare necesare pentru a-şi întreţine familia şi copilul la facultate.
Pentru toate aceste suferinţe cauzate reclamantului prin măsura nelegală a încetării raportului de serviciu, instanţa constată că acesta a suferit un prejudiciu moral ce poate fi reparat prin acordarea daunelor morale în cuantum de 5.000 lei.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta.
În motivarea căii de atac întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., pârâta critică hotărârea instanţei de fond, reiterând argumentele invocate ca apărări în faţa primei instanţe şi susţinând, în esenţă, că situaţia juridică contestată de intimatul-reclamant nu este decât consecinţa aplicării de către autoritatea recurentă a prevederilor O.U.G. nr. 3 7/2009 şi nr. 105/2009 şi, cum în cauză nu a avut loc o încălcare a legii ci, dimpotrivă, aplicarea acesteia, nu se impunea acordarea daunelor materiale şi morale către intimat, care nu a făcut dovada prejudiciului suferit.
Prin notele scrise depuse la dosar, intimatul a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că acesta reprezintă o simplă înşiruire de afirmaţii fără a avea legătură cu vreunul dintre motivele de casare sau modificare expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
De asemenea, a invocat excepţiile lipsei capacităţii juridice a numitei D.D.P. de a semna documente în numele C.N.P.P. şi de a reprezenta această autoritate.
În motivarea acestor din urmă excepţii, s-a arătat că la 1 ianuarie 2011 Legea nr. 19/2000 a fost abrogată şi a intrat în vigoare Legea nr. 263/2010 şi de la aceeaşi dată trebuia să-şi înceteze efectele juridice şi Decizia nr. 68 din 9 ianuarie 2009 a Primului-ministru prin care aceasta a fost numită preşedinte al C.N.P.P. pentru că în prezent este tot preşedintele C.N.P.A.S.; drept urmare, aceasta nu putea să reprezinte instituţia şi să semneze acte ca reprezentant legal în numele C.N.P.P., pentru că această instituţie s-a desfiinţat şi funcţia de preşedinte al acesteia nu mai există.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele şi argumentele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că nu subzistă motive care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
De asemenea, Înalta Curte va respinge excepţiile invocate de intimat, ca neîntemeiate.
Astfel excepţia nulităţii recursului, întemeiată pe împrejurarea că criticile formulate nu au legătură cu vreunul dintre motivele de casare sau modificare expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ., este nefondată în raport cu dispoziţiile art. 3041 şi art. 306 alin. (3) C. proc. civ., faţă de care Curtea apreciază că recursul este motivat.
De asemenea, sunt nefondate excepţiile lipsei capacităţii juridice şi a capacităţii de reprezentare a C.N.P.P.
Într-adevăr, Preşedintele Casei Naţionale de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, D.D.P., a fost numită în această funcţie prin Decizia nr. 68 din 9 ianuarie 2009 a Primului Ministru al Guvernului României, în baza Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările ulterioare.
Pe parcursul soluţionării cauzei, Legea nr. 19/2000 a fost abrogată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010.
În motivarea excepţiilor, intimatul a făcut referire la dispoziţiile Legii nr. 263/2010 şi apreciază că se impunea emiterea unei noi decizii de numire a preşedintelui Casei Naţionale de Pensii Publice.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, „De la data intrării în vigoare a prezentei legi, Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale devine Casa Naţională de Pensii Publice, denumită în continuare C.N.P.P., instituţie care păstrează modul de organizare şi funcţionare, preia personalul, cât şi drepturile şi obligaţiile acesteia".
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că nu a încetat existenţa Casei Naţionale de Pensii şi alte Drepturi şi Asigurări Sociale ci că această instituţie s-a reorganizat, dobândind o nouă denumire - Casa Naţională de Pensii Publice, păstrând modul de organizare şi funcţionare şi preluând personalul existent.
Este adevărat că prin art. 133 din Legea nr. 263/2010 s-a stabilit că mandatul preşedintelui C.N.P.P. este de 5 ani însă, în cauză, fiind vorba de o reorganizare a aceleiaşi persoane juridice, mandatul preşedintelui C.N.P.A.S., acordat conform art. 140 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, este valabil, neîncetând de drept, iar Primul-ministru, care putea să numească un alt preşedinte al C.N.P.P., nu a făcut acest lucru.
Faptul că legea prevede preluarea personalului, fără a face precizarea dacă acesta ocupă funcţii de conducere sau de execuţie, este încă un argument în sprijinul concluziei că mandatul acordat preşedintelui C.N.P.A.S. potrivit Legii nr. 19/2000 este valabil şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010.
Sentinţa atacată este temeinică şi legală şi în ceea ce priveşte fondul cauzei.
Astfel, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond şi este necontestat în cauză, actele administrative prin care raportul de serviciu al intimatului-reclamant, care ocupa - în baza promovării unui concurs - o funcţie publică de conducere în cadrul autorităţii recurente, a fost modificat în mod succesiv în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 şi O.U.G. nr. 105/2009, acte normative care au fost declarate neconstituţionale.
Pentru argumentarea soluţiei adoptate în legătură cu problema de drept dedusă judecăţii, raportat la motivele de recurs şi la criticile aduse sentinţei atacate, se impune prezentarea următoarelor consideraţii cu privire la excepţia de neconstituţionalitate şi efectele acesteia.
Astfel, controlul de constituţionalitate exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate şi conformare a legii sau ordonanţelor guvernamentale cu dispoziţiile Constituţiei, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform alin. (4) din articolul aflat în discuţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Ca atare, deciziile Curţii Constituţionale privind admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate sunt de imediată aplicare, cu consecinţa înlăturării normei declarate neconstituţionale din sistemul normativ.
Cu alte cuvinte, în situaţia în care soluţia Curţii Constituţionale nu ar avea aplicare directă şi imediată, întreaga procedură de control a constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor ar fi lipsită de finalitate.
Cu privire la acest aspect, poate fi amintită şi decizia Curţii Constituţionale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanţele judecătoreşti trebuie să facă aplicarea directă a dispoziţiilor constituţionale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituţionale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.
Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanţa constituţională a declarat neconstituţională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituţionalităţii afectează însuşi actul normativ aprobat prin această lege.
De asemenea, prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanţa constituţională a declarat neconstituţională şi O.U.G. nr. 105/2009.
În considerentele deciziilor enunţate, Curtea Constituţională a arătat, în esenţă, că modalitatea de reglementare a funcţiei publice, respectiv „actul administrativ" de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator şi a naturii juridice a contractului de management.
In plus, instanţa constituţională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituţie, statutul juridic al funcţiei publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţă materială.
Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, acţiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanţe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operaţiuni administrative.
Acelaşi text de lege reglementează, la alin. (4), situaţia acţiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituţională ordonanţa prin admiterea unei excepţii într-o altă cauză.
Din analiza acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţional itate a ordonanţei într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepţiei, şi în cauze similare, care au ca temei juridic aceleaşi prevederi declarate neconstituţionale.
În speţa de faţă, intimatul-reclamant a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanţe, temeiul juridic al cererii sale fiind Legea nr. 554/2004.
După cum s-a arătat anterior, măsurile contestate au avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 şi O.U.G. nr. 105/2009, care au fost declarate neconstituţionale.
Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, efectele deciziilor instanţei constituţionale se extind şi asupra celorlalte cauze având ca obiect măsuri luate în temeiul celor două ordonanţe de urgenţă.
Pe de altă parte, înalta Curte reţine că eliberarea recurentului-reclamant din funcţia publică pe care o deţinea ca urmare a promovării unui concurs, în alte situaţii decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcţie, care se circumscrie noţiunii de securitate socială, protejată prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi actele comunitare, precum şi prin alte tratate internaţionale la care România este parte şi a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.
Rezultă, pe cale de consecinţă, că actele şi măsurile adoptate în baza acestor ordonanţe sunt afectate de viciul de neconstituţional itate şi, drept urmare, în mod corect a constatat instanţa de fond că reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului material cauzat prin modificările succesive ale raportului de serviciu, dispuse în temeiul actelor normative declarate neconstituţionale.
De altfel în Deciziile nr. 413/2010 şi nr. 414/2010, Curtea Constituţională a reţinut că, începând cu 28 februarie 2010 continuă să-şi producă efectele juridice Legea nr. 188/1999, cu conţinutul său normativ de dinainte de modificările neconstituţionale care i-au fost aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 şi prin art. 1 pct. 1-5 şi 26, art. 3, art. 5, art. 8, şi anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009.
Se constată, aşadar, că în mod corect a procedat prima instanţă la acordarea către reclamant a despăgubirilor materiale, în raport cu deciziile pronunţate de Curtea Constituţională referitor la modificările legislative ce au condus la modificarea raportului de serviciu al acestuia, întrucât, deşi a dispus repunerea sa în funcţia de conducere, autoritatea pârâtă nu a readus întreaga situaţie juridică, în ceea ce-l priveşte pe reclamant, la forma anterioară adoptării celor două ordonanţe de urgenţă, fiind ignorate, astfel, cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 413/2010, potrivit căreia "În momentul de faţă, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009".
Nu pot fi, deci, primite ca întemeiate criticile autorităţii recurente sub aspectul obligării acesteia la plata către intimatul-reclamant a drepturilor salariale, inclusiv stimulente, pentru perioada cuprinsă între 21 iulie 2010 şi 30 septembrie 2010, când, prin Ordinul nr. 1055, a fost repus în funcţia de conducere ocupată prin concurs, şi a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale, temeiul juridic al acestei soluţii constituindu-l prevederile art. 106 alin. (1) teza finală din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulteriore, art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (5) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
În ce priveşte acordarea daunelor morale, Curtea reţine că între emiterea nelegală a actelor administrative care au afectat dreptul intimatului-reclamant la stabilitatea în funcţia publică legal ocupată, conform dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999, şi prejudiciul suferit de acesta, ca urmare a actelor administrative care au condus la modificarea raportului său de serviciu, există o evidentă legătură de cauzalitate, astfel că în mod judicios, prin raportare la circumstanţele cauzei, instanţa de fond a stabilit în favoarea reclamantului, prin apreciere, un cuantum al daunelor morale în sumă de 5.000 lei.
Potrivit declaraţiei martorului audiat de instanţa de fond (f. 75-76), reclamantul, în calitatea sa de persoană publică importantă în comunitatea locală, nu numai că a suferit, urmare măsurilor administrative nelegale, grave prejudicii ale imaginii, ale onoarei, ale prestigiului şi ale demnităţii, dar a fost supus, în plus, unei puternice presiuni psihice ce a avut ca şi consecinţă deteriorarea stării de sănătate. Nivelul daunelor morale, astfel cum a fost cuantificat de instanţa de fond, nu este excesiv şi nu constituie o îmbogăţire nejustificată, ci reprezintă o satisfacţie justă, rezonabilă şi echitabilă, criticile fiind, deci, neîntemeiate şi sub acest aspect.
În ceea ce priveşte elementul subiectiv al răspunderii civile, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. proc. civ., ce stau la baza acordării daunelor morale, Înalta Curte reţine că acesta este dat, aşa cum s-a prefigurat, de altfel, în cele ce preced, de atitudinea autorităţii recurente, constând în neaplicarea de îndată, în ce-l priveşte pe intimat, a prevederilor Deciziei nr. 413/2010 a Curţii Constituţionale, conform cărora "În momentul de faţă, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 3 7/2009". Această atitudine de pasivitate, manifestată între data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 413/2010 a Curţii Constituţionale - 4 mai 2010, dar mai ales a intrării în vigoare a Legii nr. 140/2010 - 11 iulie 2010, şi data repunerii efective în funcţie a intimatului - 30 septembrie 2010, este imputabilă în cauză autorităţii recurente.
Considerentele arătate, reţinând, aşadar, că şi daunele morale suferite au fost dovedite, recursul va fi respins, ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate,
Respinge excepţiile invocate.
Respinge recursul declarat de pârâta Casa Naţională de Pensii Publice împotriva sentinţei nr. 46/ F din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Cu opinia separată a d-nei judecător L.M.P., în sensul admiterii recursului, modificării în parte a sentinţei atacate şi respingerii, în totalitate, a cererii privind acordarea daunelor morale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2119/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2667/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
