ICCJ. Decizia nr. 2735/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2735/2012
Dosar nr. 880/36/2011
Şedinţa publică de la 31 mai 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârile care au declanşat conflictul negativ de competenţă.
Prin cererea înregistrată la data de 27 iulie 2011 pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii Primarul comunei Amzacea, Primăria comunei Amzacea şi Comuna Amzacea, prin primar au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi a judeţului Constanţa, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se dispună:
- anularea încheierii nr. VI.286 din 07 iulie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, în urma soluţionării contestaţiei administrative formulate împotriva măsurilor prevăzute prin Decizia nr. 49 din 07 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Constanţa;
- anularea parţială a Deciziei nr. 49 din 07 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Constanţa, respectiv punctul nr. 1;
- anularea parţială a procesului verbal de constatare nr. 1892 din 15 noiembrie 2010, acte administrative apreciate ca fiind nelegale şi netemeinice.
În motivare, se arată că la nivelul Primariei Comunei Amzacea a fost efectuat un control de către reprezentaţii Camerei de Conturi Constanţa, un audit financiar al conturilor de execuţie bugetară pentru anul 2009, aspectele constatate fiind cuprinse în procesul verbal nr. 1892 din 15 noiembrie 2010, în baza căruia a fost emisă Decizia nr. 49 din 07 decembrie 2010, act administrativ împotriva căruia a fost formulată constestaţie, respinsă prin Încheierea nr. VI.286 din 07 iulie 2011.
Se mai susţine în esenţă că sumele de bani reţinute în actul de control ca fiind acordate în mod nelegal, au fost alocate pentru anul 2009, în baza acordului/contractului colectiv de muncă, iar încheierea acordului/contractului colectiv de muncă s-a făcut cu respectarea prevederilor L. nr. 130/1996, L. nr. 53/2003, L. nr. 54/2003, L. nr. 215/2001, L. nr. 188/1999 şi L. nr. 161/2003.
În şedinţa publică din 12 octombrie 2011 Curtea de apel a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei, faţă de dispoziţiile art. 159 alin. (2) din C. proc. civ. raportat la art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa nr. 334 din 12 octombrie 201, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut în esenţă că, deşi se contestă Încheierea emisă de comisia de soluţionare a contestaţiilor constituită la nivelul departamentului de coordonare a verificării bugetelor unităţilor administrativ teritoriale din cadrul Curţii de Conturi, litigiul priveşte Decizia nr. 49 din 07 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Constanţa, structură fără personalitate juridical, ce exercită, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992, funcţiile Curţii de Conturi în unitatea administrativ-teritorială a judeţului Constanţa.
Curtea de apel a apreciat că nu pot fi incidente dispoziţiile art. 228 din Regulamentul Curţii de Conturi aprobat prin Hotărârea Curţii de Conturi nr. 130, în vigoare începând cu 1 ianuarie 2011, în condiţiile în care, aceste dispoziţii au înlocuit fără o anumită justificare dispoziţiile din Hotărârea nr. 1/2009 (art. 107 şi 108) a Curţii de Conturi, prin care se reglementa o competenţă materială diferită, în funcţie de emitentul actului, respectiv: secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, pentru încheierile emise de către structurile centrale ale Curţii de Conturi şi secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalelor judeţene, în cazul încheierilor emise la nivelul camerelor de conturi.
Ţinând seama de ierarhia actelor normative şi având în vedere că prin atribuţiile conferite de lege Curtea de Conturi nu are îndrituirea de a stabili o competenţă specială şi derogatorie a instanţelor de judecată, Curtea de apel a reţinut ca fiind incidentă competenţa instituită de lege şi nu pe cea stabilită de hotărârea Curţii de Conturi, în sensul că, litigiul priveşte un act emis de o autoritate publică locală, iar competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului Constanţa, în raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 498 din 14 februarie 2012 a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa.
Prin aceeaşi sentinţă a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi în conformitate cu art. 21 C. proc. civ., a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din L. nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi s-a stabilit că ”Litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate.”
Pe de altă parte, a reţinut că potrivit pct. 228 din Regulamentul Curţii de Conturi aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010, publicată în M.Of.nr. 832/2010, sesizarea instanţei specializate de contencios administrativ în raport cu activitatea de audit financiar desfăşurată de către Curtea de Conturi se poate face doar în referire la încheierea emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor, acesta fiind singurul actul administrativ de natură a investi o instanţă de judecată, sesizarea distinctă a instanţei cu solicitarea de analizare a legalităţii şi temeiniciei actelor administrative, proces verbal de control şi decizie, fiind inadmisibilă.
Reţinând că actul administrativ de referinţă în sesizarea instanţei, încheierea nr. VI.286 din 07 iulie 2011, a fost emis de către Curtea de Conturi sub imperiul prevederilor Hotărârii nr. 130/2010, pârâta reprezentând un organ al administraţei publice centrale, Tribunalul Constanţa a apreciat că actele contestate urmează a fi supuse controlului de legalitate de către Curtea de Apel Constanţa, prin raportare la dispoziţiile art. 3 pct. 1 din C.proc.civ. şi art. 10 din Legea nr. 554/2004.
2. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca regulator de competenţă.
Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 20 C. proc. civ., reţine că a fost legal investită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Pentru a soluţiona conflictul negativ de competenţă, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii nr. VI. 286 din 07 iulie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, în soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva Decizia nr. 49 din 07 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Constanţa, anularea parţială a Deciziei nr. 49 din 07 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Constanţa, respectiv pct. 1 şi anularea parţială a procesului verbal de constatare nr. 1892 din 15 noiembrie 2010;
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, partea 1, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile sus-menţionate din regulament fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinţei civile nr. 112/2011 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-a admis excepţia de nelegalitate şi s-a constatat nelegalitatea dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel de cauze.
În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a pronunţat şi prin Deciziile nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, nr. 243/2012 şi nr. 245/2012.
Cum în cauză, contestaţia împotriva Deciziei nr. 49 din 07 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Constanţa a fost respinsă prin Încheierea nr. VI. 286 din 07 iulie 2011. pronunţată de Curtea de Conturi a României, Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse şi în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii Primăria comunei Amzacea, Comuna Amzacea, prin primar şi Primarul comunei Amzacea, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi a judeţului Constanţa, în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2734/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2736/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
