ICCJ. Decizia nr. 2749/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2749/2012
Dosar nr. 1353/59/2011
Şedinţa publică de la 1 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii şi procedura derulată în prima instanţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta N.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 8.374 din 28 iulie 2011, a raportului de inspecţie fiscală cu acelaşi număr şi a Deciziei privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA, cu nr. 37558 din 01 august 2011, emise de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, pentru stabilirea în sarcina reclamantei a unor obligaţii fiscale suplimentare, în sumă de 3.542.329 RON, cu titlu de TVA, 3.915.928 RON - majorări de întârziere şi 531.349 RON - penalităţi de întârziere de 15%.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a efectuat în perioada 01 ianuarie 2005 - 09 octombrie 2009 mai multe operaţiuni cu bunuri imobile aflate în patrimoniul său, în proprietate exclusivă ori comună, acestea fiind supuse controlului fiscal în perioada septembrie 2009 - iulie 2011.
Controlul s-a finalizat printr-un proces-verbal de constatare, din conţinutul căruia rezultă că acţiunea de control a fost demarată urmare a adresei emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală cu nr. 866013 din 08 septembrie 2009, de verificare a respectării normelor C. fisc. referitoare la TVA de către persoane fizice care au derulat tranzacţii imobiliare, precum şi că nu a fost stabilită nicio obligaţie fiscală suplimentară în sarcina reclamantei.
A mai precizat reclamanta că ulterior, acelaşi organ fiscal a declanşat o nouă inspecţie fiscală, în baza Avizului de inspecţie fiscală nr. 3.397 din 26 martie 2010, iar prin Adresa nr. 11.423 din 30 septembrie 2010, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a dispus suspendarea inspecţiei fiscale, până la obţinerea unei decizii a comisiei fiscale pentru aplicarea unitară a legislaţiei în materia tranzacţiilor imobiliare efectuate de persoanele fizice. Ulterior la data de 19 iulie 2011, reclamantei i-a fost comunicată pe fax o înştiinţare referitoare la data discuţiei finale asupra constatărilor şi consecinţelor inspecţiei fiscale, stabilită la 26 iulie 2011, deşi nu i se comunicase anterior vreo adresă de reluare a inspecţiei fiscale, după dispariţia motivelor de suspendare.
A mai precizat reclamanta că la 22 iulie 2011 s-a prezentat la organul de control fiscal cu documente doveditoare, susţinând că nu se poate constata existenţa unor obligaţii suplimentare de plată a TVA în sarcina sa, iar la 12 august 2011 i-au fost comunicate prin poştă Decizia de impunere nr. 8.374 din 28 iulie 2011 şi raportul de inspecţie fiscală cu acelaşi număr, fiind obligată la plata unor obligaţii suplimentare de 7.989.606 RON, din care 3.542.329 RON - TVA şi 4.447.277 RON - majorări şi penalităţi.
A mai arătat reclamanta că împotriva acestor acte a formulat contestaţie administrativă, în temeiul art. 205 şi următoarele C. proc. fisc. şi art. 7 din Legea nr. 554/2004, în prezenta cauză solicitând suspendarea executării acestora până la soluţionarea acţiunii de fond, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi art. 215 alin. ( 2) C. proc. fisc.
A opinat reclamanta că în cauză sunt îndeplinite cerinţele legal impuse pentru suspendarea executării actelor, respectiv existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente, existând şi dovada declanşării procedurii prealabile administrative.
Astfel, a susţinut reclamanta, că obligaţia de plată a TVA s-a stabilit în mod eronat în sarcina sa, întrucât nu a desfăşurat acte sau fapte de comerţ ca persoană fizică, iar terenurile ce au făcut obiect al vânzărilor nu erau construibile la momentul înstrăinării lor, în accepţiunea legilor atunci în vigoare. Totodată, a mai precizat reclamanta, în perioada 01 ianuarie 2007 - 01 ianuarie 2008 era prevăzută în art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. o scutire de la plata TVA, aplicabilă persoanelor care nu aveau drept de deducere, iar inspectorii fiscali au determinat nelegal baza impozabilă, stabilind TVA datorat prin raportare la valoarea integrală a terenurilor, deşi o parte a acestora a fost deţinută în codevălmăşie cu fostul soţ sau în coproprietate cu numita V.A., în acelaşi scop fiind aplicate valorile minime stabilite de expertizele notariale, nefiind valorificate preţurile înscrise în contracte, fiind inclusă în baza impozabilă în mod eronat şi valoarea unui contract de schimb încheiat de reclamantă în urma unei tranzacţii judiciare.
Reclamanta a expus pe larg argumente de fapt şi de drept în susţinerea criticilor sale, subliniind că a fost de bună-credinţă în relaţia cu organele fiscale, care au creat o stare de insecuritate juridică, astfel încât nu ar putea fi obligată la plata unor majorări de întârziere sau penalităţi.
Din perspectiva procedurală, reclamanta a invocat încălcarea prevederilor art. 105 alin. (5) C. proc. fisc., prin reverificarea aceloraşi obligaţii fiscale în cadrul unei inspecţii fiscale realizate prin sondaj, după finalizarea celei desfăşurate prin control inopinat, cu toate că primul control, finalizat prin Procesul-verbal de control nr. 3427 din 29 martie 2010, nu a stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale de plată.
Reclamanta a subliniat că încălcarea principiului unicităţii inspecţiei fiscale atrage nulitatea actelor întocmite în cursul celei de a doua acţiunii de control.
În subsidiar, în măsura în care instanţa urma să aprecieze că procesul-verbal de control nu poate fi calificat decât act de constatare a unei situaţii de fapt, reclamanta a solicitat a se reţine ca un caz bine justificat încălcarea de către organul de inspecţie fiscală a duratei maxime de efectuare a inspecţiei fiscale, stabilite de art. 104 alin. (1) C. proc. fisc., învederând că data demarării inspecţiei fiscale este cea la care s-a efectuat controlul inopinat, în septembrie 2009, înregistrându-se mai mult de trei luni până în septembrie 2010, când s-a dispus suspendarea inspecţiei fiscale, această întârziere fiind vătămătoare, conducând la acumularea unor penalităţi de întârziere exclusiv datorită modului defectuos de conducere al inspecţiei fiscale.
În ce priveşte paguba iminentă reclamanta a arătat că suma stabilită în sarcina sa are un cuantum foarte ridicat, de aproximativ 1.900.000 euro, neavând surse de venit din care să acopere aceste debite, obţinând doar venituri din salariul încasat în calitate de administrator la o societate de tranzacţii imobiliare, care însă nu mai înregistrează profit după anul 2009.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a formulat întâmpinarea prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei, opinând că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării deciziei de impunere.
Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat de asemenea întâmpinare, prin care a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, pe fond arătând că cererea reclamantei este neîntemeiată, pentru argumente similare pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Prin Încheierea de şedinţă din 14 decembrie 2011 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
La acelaşi termen de judecată a fost invocată excepţia de inadmisibilitate a cererii de suspendare în privinţa raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA, de către pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, excepţia fiind pusă în discuţie la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2012, când reprezentantul pârâtei a arătat că nu mai susţine excepţia în privinţa deciziei de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa Civilă nr. 71 din 27 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea reclamantei a fost respinsă.
Analizând cu prioritate excepţia invocată aşa cum aceasta a fost precizată, instanţa a constatat că este întemeiată, reţinând că după cum s-a statuat în literatura de specialitate şi în practica judiciară, raportul de inspecţie fiscală nu poate fi calificat act administrativ fiscal, întrucât nu produce efecte juridice prin el însuşi, în sensul că nu dă naştere, nu modifică şi nici nu stinge raporturi juridice de drept fiscal. O atare calificare poate fi dată exclusiv actelor care, potrivit art. 41 C. proc. fisc., fiind emise de organele fiscale competente, dau naştere, modifică ori sting drepturi şi obligaţii fiscale.
Cât priveşte legătura indisolubilă existentă între raport şi decizia de impunere emisă în baza sa, la care face referire reclamanta, instanţa a apreciat că, deşi indeniabilă, aceasta nu justifică soluţionarea în sens contrar a excepţiei supuse analizei, sub acest aspect, instanţa luând act că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 îi permite ca, în analizarea legalităţii unui act administrativ, să ia în considerare şi legalitatea operaţiunilor administrative ce s-au derulat pentru emiterea sa, fără, însă, ca această posibilitate să implice şi anularea acelor operaţiuni.
Ca atare, instanţa a admis excepţia de inadmisibilitate a cererii de suspendare a raportului de inspecţie fiscală, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. cercetarea urmând a fi limitată la solicitarea de suspendare a executării deciziei de impunere.
În ce priveşte petitul vizând decizia de impunere, prima instanţă a reţinut că în speţă nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea solicitată.
În acest sens, instanţa a constatat îndeplinite în cazul reclamantei condiţiile procedurale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admiterea cererii de suspendare, anume, consemnarea cauţiunii stabilite de instanţă, respectiv formularea unei contestaţii administrative în procedura prealabilă sesizării instanţei actului administrativ, respectiv a deciziei emise de DFGP Timiş sub nr. 8.374 din 28 iulie 2011 şi a raportului de inspecţie fiscală cu acelaşi număr, care a stat la baza emiterii acesteia.
În schimb, prima instanţă a constatat că reclamanta nu a dovedit existenţa unui caz bine justificat pentru luarea măsurii de suspendare solicitate.
Sub acest aspect, s-a reţinut că potrivit practicii judiciare şi literaturii de specialitate aspectele de legalitate a actelor administrative fiscale care ar putea justifica suspendarea executării în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 vizează exclusiv condiţiile de valabilitate privind competenţa autorităţii emitente, privind procedura de emitere şi cerinţele de formă ale acestuia, iar nicidecum cerinţele de drept material, referitoare la respectarea actelor normative în baza cărora actul administrativ este emis.
Din această perspectivă s-a apreciat că aspectele invocate de reclamantă reprezintă o problemă de temeinicie a actului administrativ, iar nu de legalitate în sensul restrâns la care face referire art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, astfel încât nu ar putea fi reţinute pentru a se stabili existenţa unui caz bine justificat de suspendare a executării, motiv pentru care nu pot fi analizate în detaliu.
Instanţa a apreciat că dintre argumentele reclamantei ar putea fi supuse analizei în mod distinct doar susţinerile reclamantei referitoare la nerespectarea procedurii de efectuare a inspecţiei fiscale, prin încălcarea principiului unicităţii inspecţiei fiscale, consacrat de art. 105 alin. (5) C. proc. fisc., precum şi a dispoziţiilor art. 104 alin. (1) din acelaşi act normativ, referitor la durata maximă a inspecţiei fiscale.
Cu privire la aceste aspecte s-a constatat că nu pot fi reţinute ca un caz bine justificat de suspendare a executării deciziei de impunere, întrucât, cel puţin în aparenţă, nu s-ar putea constata că aceasta a fost supusă unei inspecţii fiscale repetate pentru aceeaşi perioadă şi pentru aceleaşi obligaţii fiscale, deoarece controlul inopinat efectuat de organul fiscal pârât în perioada octombrie 2009 - martie 2010 nu ar putea echivala unei inspecţii fiscale, aceasta din urmă având ca obiect stabilirea existenţei şi întinderii creanţelor fiscale ori a obligaţiilor fiscale, definite de art. 21 şi 22 din acelaşi C. proc. fisc., pe când controlul inopinat reglementat, alături de controlul încrucişat, de art. 97 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., este o procedură de control susceptibil a fi aplicată în cadrul inspecţiei fiscale, constând în activitatea de verificare faptică şi documentară, în principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscale, fără anunţarea în prealabil a contribuabilului. Aşadar, a apreciat prima instanţă, această procedură de control este reglementată doar ca o metodă de lucru, presupunând exclusiv o activitate de documentare, pentru stabilirea unor stări de fapt ce, eventual, ar prezenta relevanţă în cadrul raporturilor de drept fiscal, iar nicidecum de stabilire a unor obligaţii fiscale ori creanţe fiscale, pentru a putea fi considerată activitate de inspecţie fiscală.
S-a mai constatat că art. 97 alin. (2) C. proc. fisc. prevede că la finalizarea controlului inopinat sau încrucişat se încheie un proces-verbal, în timp ce art. 109 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ stabileşte că rezultatul inspecţiei fiscale se consemnează, în scris, într-un raport de inspecţie fiscală, în care se prezintă constatările inspecţiei fiscale din punct de vedere faptic şi legal. Raportul de inspecţie fiscală se întocmeşte la finalizarea inspecţiei fiscale şi cuprinde toate constatările în legătură cu perioadele şi obligaţiile fiscale verificate, iar în cazul în care contribuabilul şi-a exercitat dreptul prevăzut la art. 107 alin. (4), raportul de inspecţie fiscală cuprinde şi opinia organului de inspecţie fiscală, motivată în drept şi în fapt, cu privire la acest punct de vedere.
În concluzie, prima instanţă a constatat că instituţia inspecţiei fiscale, reglementată de C. proc. fisc. cuprinde şi activitatea de control inopinat, dar implică o activitate suplimentară, de stabilire a existenţei şi, după caz, a întinderii unor obligaţii fiscale ori a unor creanţe fiscale, prin stabilirea relevanţei legale a stărilor de fapt eventual stabilite prin activitatea de documentare din cursul controlului inopinat.
Astfel, s-a reţinut că cel puţin în aparenţă, nu se poate deduce din împrejurarea că în speţă organul fiscal pârât ar fi fost încălcat principiul unicităţii inspecţiei fiscale, reglementat de art. 105 alin. (3) C. proc. fisc.
S-au constatat de asemenea a fi neîntemeiate şi susţinerile reclamantei care privesc nelegalitatea deciziei de impunere pentru depăşirea duratei maxime a inspecţiei fiscale, reglementate de art. 104 alin. (1) C. proc. fisc., instanţa reţinând că dispoziţiile menţionate nu stabilesc sancţiunea ce intervine în cazul depăşirii termenului maxim, în lipsa unei vătămări cauzate reclamantei (care nu s-a prevalat decât de situaţia de incertitudine în care pretinde că s-ar fi aflat în perioada de la demararea până la finalizarea inspecţiei fiscale), neputându-se conchide, cel puţin în aparenţă, că argumentul invocat atrage nulitatea actului încheiat la finalizarea inspecţiei fiscale ori a deciziei de impunere ce a fost emisă în baza acestuia.
De asemenea, nu poate fi reţinută ca un caz bine justificat comunicarea cu întârziere a adresei de reluare a inspecţiei fiscale după încetarea motivelor ce au condus la suspendarea dispusă la 29 septembrie 2010, de vreme ce reclamanta nu a relevat vreo vătămare cauzată de această întârziere, singurele acte ce s-au mai desfăşurat în cadrul inspecţiei după reluarea sa fiind discuţie finală cu contribuabilul, din data de 22 iulie 2011, la care aceasta recunoaşte că a participat şi emiterea raportului de inspecţie fiscală, care i-a fost comunicat.
Cu privire la condiţia pagubei iminente s-a apreciat că valoarea şi caracterul executoriu al actului administrativ în privinţa căruia se solicită suspendarea executării nu reprezintă, în sine, un motiv pentru acordarea suspendării, aceste elemente nefăcând dovada, prin ele însele, a îndeplinirii cerinţei în acest sens.
În raport cu cerinţa îndeplinirii în mod cumulativ a celor două condiţii, prima instanţă a apreciat că deşi reclamanta a invocat şi a dovedit împrejurări concrete care ar justifica concluzia că executarea actului administrativ ar fi de natură a-i crea o pagubă iminentă, în condiţiile în care cazul bine justificat nu a fost reţinut, analizarea detaliată a susţinerilor reclamantei referitoare la paguba iminentă este lipsită de finalitate.
3. Recursul exercitat împotriva sentinţei Curţii de Apel
Reclamanta a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta-reclamantă a arătat, pe de o parte, că hotărârea primei instanţe este nelegală prin prisma modului eronat în care a caracterizat şi explicitat înţelesul noţiunii de "caz bine justificat", pornind de la premisa greşită că aparenţa de nelegalitate ar putea viza doar aspecte de ordin procedural, iar nu şi aspecte de drept substanţial, şi făcând o scindare artificială între nelegalitatea internă şi nelegalitatea externă a actului administrativ.
Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a art. 14 din Legea nr. 554/2004, arătând şi explicând pe larg în ce constau, în speţă, cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube.
Cu privire la cazul bine justificat, a arătat că indiciile de nelegalitate decurg din modul inconsecvent în care a fost reglementată materia TVA pentru tranzacţiile imobiliare efectuate de persoane fizice, confuzia asupra naturii juridice a terenurilor înstrăinate şi maniera incorectă în care au fost calculate baza de impozitare şi debitele accesorii, iar sub aspect procedural, nelegalitatea actelor fiscale rezidă în încălcarea principiului unicităţii inspecţiei fiscale şi durata ce depăşeşte intervalul de timp stabilit de C. proc. fisc.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, recurenta-reclamantă a arătat că executarea unui debit în cuantum atât de ridicat (7.989.606 RON) o lipseşte de surse de venit pentru întreţinerea familiei şi că activitatea sa în cadrul SC T.B. SRL este strâns legată de evoluţia pieţii imobiliare, aflate în cădere.
4. Apărările formulate şi procedura derulată în recurs
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că actele administrativ fiscale se bucură de prezumţia de legalitate şi de veridicitate, instanţa de fond efectuând o analiză corectă a datelor speţei prin prisma prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, depuse la dosar de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 305 C. pen., conform borderoului aflat la dosar: documente cu privire la îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, documente cu privire la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente şi jurisprudenţă în materie.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările autorităţilor fiscale, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Debitul fiscal stabilit prin actele administrative fiscale a căror suspendare de executare o solicită recurenta-reclamantă constă în taxa pe valoarea adăugată, cu accesoriile aferente, aplicată asupra unor tranzacţii imobiliare (construcţii şi terenuri arabile situate în intravilan extins şi intravilan fără interdicţie de construire), efectuate în perioada 2007 - 2010.
Înalta Curte, ca instanţă de control judiciar, nu împărtăşeşte concluzia la care a ajuns Curtea de Apel, în sensul că, în speţă, reclamanta nu a dovedit existenţa unui caz bine justificat pentru a se putea dispune măsura provizorie a suspendării executări actelor administrativ fiscale.
Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) literele ş) şi t) din acelaşi act normativ.
Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
Cazul bine justificat poate fi reţinut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate, identificate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea şi consistenţa dovezilor ce urmează a fi administrate în cadrul acţiunii în anularea actului, pentru că în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu poate fi prejudecat fondul litigiului.
În speţă, prima instanţă a reţinut că nu există o aparenţă de nelegalitate a procedurii de efectuare a inspecţiei fiscale, în raport cu prevederile art. 104 alin. (1) şi 105 alin. (5) C. proc. fisc., dar nu a analizat în niciun fel, considerând că exced procedurii sumare a suspendării de executare, aspectele de drept substanţial, referitoare la calitatea de persoană impozabilă şi la calificarea juridică a tranzacţiilor imobiliare efectuate de recurenta-reclamantă, prin prisma prevederilor art. 127 şi 141 C. fisc., a normelor din legislaţia secundară în materie şi a jurisprudenţei naţionale şi europene relevante.
Este adevărat că în cadrul procedurii suspendării de executare nu se poate face o analiză aprofundată a conţinutului raportului juridic dedus judecăţii, pentru a nu se prejudeca fondul cauzei, dar aceasta nu înseamnă că împrejurările de fapt sau de drept care ar putea crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ se limitează la dimensiunea formală a acesteia.
Dimpotrivă, aparenţa de nelegalitate poate viza şi aspecte de drept material, esenţial fiind ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.
Curtea reţine, în acest sens, că împrejurările amplu şi detaliat descrise în cererea de chemare în judecată şi susţinute prin înscrisurile depuse la dosar conturează o îndoială serioasă în ceea ce priveşte aplicarea art. 127 C. fisc. în perioada supusă inspecţiei fiscale, îndoială decurgând din lipsa de coerenţă a conduitei autorităţilor fiscale, cu consecinţa imposibilităţii contribuabililor de a-şi orienta propria conduită într-o manieră adecvată, fiind încălcat, astfel, principiul certitudinii impunerii, conform căruia legiuitorului - atunci când elaborează norma fiscală - şi autorităţii - atunci când aplică norma pentru determinarea sarcinii fiscale - le revine sarcina să nu ajungă la interpretări arbitrare şi să stabilească în mod precis termenele, modalitatea şi sumele de plată pentru fiecare plătitor, pentru ca aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.
Îndoiala serioasă, generată de caracterul confuz al reglementării, planează, de asemenea, asupra modului de calcul al bazei de impozitare în situaţia reconsiderării statului vânzătorului de persoană impozabilă, în scopuri de TVA, pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene aflându-se, în prezent, cauzele conexe C-249/12 şi C-250/12, având ca obiect cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare pentru interpretarea art. 73 şi 78 din Directiva 2006/112/CE.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, condiţie a cărei îndeplinire nu a fost, de altfel, contestată prin întâmpinarea formulată în recurs, Înalta Curte reţine cuantumul foarte ridicat al sumei în litigiu, a cărei executare silită ar afecta negativ patrimoniul personal al recurentei-reclamante, luând în considerare şi rezultatele financiare ale societăţii comerciale de la care obţine venituri, în calitate de asociat şi administrator, în contextul actualei crize economice.
Acestea sunt argumentele pe baza cărora, fără a prejudeca fondul, Înalta Curte reţine îndeplinirea, în speţă, a condiţiilor prevăzute în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, ce conduc către concluzia că sentinţa atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 14 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat în temeiul art. 14 alin. (4) din aceeaşi lege şi va modifica sentinţa în sensul admiteri cererii reclamantei potrivit art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de N.M. împotriva Sentinţei civile nr. 71 din 27 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa în sensul că admite cererea reclamantei.
Suspendă executarea Deciziei de impunere nr. 8.374 din 28 iulie 2011, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, până la soluţionarea în primă instanţă a acţiunii în anulare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 2741/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2752/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
