ICCJ. Decizia nr. 2814/2012. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2814/2012
Dosar nr. 885/35/2010
Şedinţa publică de la 5 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 03 septembrie 2010, reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 1926 din 10 iunie 2010 şi a Deciziei de impunere nr. 31713 din 02 martie 2010 emise de Primăria municipiului Oradea - Direcţia economică, pentru suma de 1.241.474,44 lei reprezentând impozit pe teren.
În motivarea acţiunii s-a arătat că prin Decizia de impunere nr. 31713 din 2 martie 2010, emisă de către Primăria Municipiului Oradea - Direcţia Economică, înregistrată la D.G.F.P. Bihor sub nr. 49388 din 31 martie 2010, s-a comunicat faptul că potrivit Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, a H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Codului Fiscal şi a H.C.L. Oradea nr. 852/2009, D.G.F.P. Bihor figurează în evidenţele fiscale cu obligaţii de plată restante în suma totală de 1.241.474,44 lei reprezentând impozit pe terenuri intravilane la data de 31 decembrie 2009.
Împotriva deciziei de impunere, s-a arătat de către reclamantă, a promovat în termen legal contestaţia înregistrată la Primăria Municipiului Oradea sub nr. 131341 din 30 aprilie 2010 şi soluţionată prin Dispoziţia nr. 1926 din 10 iunie 2010 prin care s-a respins contestaţia.
S-a mai arătat că D.G.F.P. Bihor nu are în proprietate terenuri, nu a încheiat nici un fel de contracte cu alte persoane fizice sau juridice şi nu desfăşoară activităţi economice, motiv pentru care a invocat excepţia lipsei calităţii de debitor a D.G.F.P. Bihor.
Pe de altă parte, s-a arătat că în documentele comunicate nu se face dovada că D.G.F.P. Bihor deţine în proprietate terenuri pentru care să se datoreze impozit în sumă de 1.241.474,44 lei. De asemenea nu s-au comunicat actele care au stat la baza emiterii deciziei de impunere, extrasele de carte funciară din care să rezulte că terenurile în cauză sunt intabulate pe D.G.F.P. Bihor sau pe statul Român şi nici H.C.L. Oradea nr. 852/2009.
Totodată s-a mai arătat că D.G.F.P. Bihor nu poate avea în proprietate terenuri întrucât nu este ordonator principal de credite, neavând un buget propriu.
S-a mai precizat că dacă Primăria Municipiului Oradea a acţionat în sensul comunicării deciziei de impunere şi a înştiinţării de plată cu D.G.F.P. Bihor şi nu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a procedat contrar legilor. D.G.F.P. Bihor nu acţionează în numele Ministerului Finanţelor Publice decât în baza unui mandat/ împuternicire potrivit art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009.
Prin întâmpinarea depusă la data de 13 ianuarie 2011, pârâta solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală şi menţinerea dispoziţiei nr. 1926 10 iunie 2010 şi a Deciziei de impunere nr. 31713 din 02 martie 2010 emise de Primăria municipiului Oradea, ca fiind legale şi temeinice.
S-a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al Statului român a D.G.F.P. Bihor.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 110/CA din 6 mai 2011 Curtea de Apel Oradea - secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii de reprezentant al Statului român a reclamantei D.G.F.P. Bihor şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de aceasta.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentat al Statului român şi a calităţii de debitor a D.G.F.P. Bihor, instanţa a constatat că titlul de creanţă prin care s-a stabilit debitul principal reprezentând impozitul pe teren în sumă de 429.576 lei, nu a fost atacat de debitor, astfel cum rezultă şi din Decizia nr. 933 din 17 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Oradea.
Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate analiza în fond temeinicia stabilirii debitului principal în sarcina reclamantei, respectiv calitatea D.G.F.P. Bihor de reprezentant legal al Statului român, câtă vreme titlul de creanţă iniţial nu a fost atacat şi produce efecte juridice.
În concluzie, s-a reţinut că în baza acelui titlu de creanţă, D.G.F.P. Bihor este debitor, iar excepţia lipsei calităţii de debitor este neîntemeiată.
S-a mai reţinut că rămânând în vigoare titlul de creanţă respectiv, evident că şi accesoriile aferente debitului principal sunt stabilite tot în sarcina debitorului datoriei principale, în speţă D.G.F.P. Bihor, în calitate de reprezentant al Statului român.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor este neîntemeiată.
Decizia de impunere nr. 2337 din 05 februarie 2008, respectiv Decizia de impunere nr. 31713 din 02 martie 2010 nu modifică baza de impunere şi nu stabileşte un alt impozit decât cel stabilit iniţial în anul 2005, respectiv impozitul pe terenuri aferent anului 2004, în sumă de 429,576 lei.
Astfel, prin actul administrativ în litigiu, respectiv Decizia nr. 31713 din 02 martie 2010 s-a stabilit că reclamanta are obligaţii de plată restante în sumă de 429.576 lei reprezentând debitul principal şi penalităţi calculate până la data de 31 decembrie 2005, în cuantum de 27.815 lei, conform dispoziţiilor Legii nr. 571/2003 în vigoare la acea dată, precum şi penalităţi de întârziere calculate până la 02 martie 2010 în sumă de 784.083,44 lei, iar prin Decizia nr. 2337 din 05 februarie 2008 de asemenea s-a stabilit că, la obligaţia principală restantă, în sumă de 429.576 lei debitoarea datora până la acea dată majorări de întârziere în sumă de 487.138,98 lei.
S-a menţionat că prin aceste decizii de impunere s-au stabilit doar accesoriile aferente debitului principal (429,576 lei), aducându-se la cunoştinţa reclamantei că are un debit restant, la acesta calculându-se majorări de întârziere şi penalităţi, fără să se modifice baza de impunere.
Titlul executoriu din 31 august 2005 nu a fost anulat de instanţa judecătorească, aşa încât el produce efecte juridice, ca urmare a respingerii acţiunii formulate împotriva acestui act administrativ, prin Decizia nr. 933 din 17 septembrie 2007, irevocabilă.
În opinia Curţii de apel, chiar dacă nu s-a modificat baza de impunere, este legală emiterea celor două acte administrative în litigiu (Decizia nr. 2337/2008 şi Decizia nr. 31713/2010), întrucât conform dispoziţiilor art. 86 C. proc. fisc. sunt asimilate deciziilor de impunere şi deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii.
În concluzie a apreciat Curtea, câtă vreme nu a fost anulat debitul principal, respectiv impozitul pe teren aferent anului 2004, instanţa judecătorească nu poate dispune anularea deciziilor de impunere referitoare la obligaţiile de plată accesorii, deoarece nu se poate constata nelegalitatea perceperii acestora, din moment ce există un debit principal neachitat, dar nici nelegalitatea stabilirii debitului principal, deoarece acest debit nu a fost impus prin actele administrative atacate şi nu face obiectul prezentului litigiu.
3. Recursul declarat de D.G.F.P. a judeţului Bihor
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Bihor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând generic dispoziţiile art. 3041 şi art. 312 C. proc. civ., precum şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Recurenta nu şi-a structurat criticile formulate în motive de recurs, ci a reluat practic susţinerile din cererea de chemare în judecată.
Sistematizând aspectele învederate, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului care guvernează toate etapele procesului civil (lato sensu), Înalta Curte reţine că sentinţa atacată este combătută, întrucât:
3.1. Instanţa a soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii de debitor a reclamantei, potrivit recurentei, D.G.F.P. Bihor nu poate avea în proprietate terenuri, întrucât nu desfăşoară activităţi economice şi nu este ordonator principal de credite; de asemenea, recurenta susţine că nu are calitate de reprezentant al Statului român, această calitate revenind Primăriei Municipiului Oradea care este în culpă pentru că nu şi-a intabulat dreptul de proprietate la Cartea funciară şi nu şi-a corectat baza de date.
3.2. pe fondul cauzei s-au aplicat eronat dispoziţiile art. 86 C. proc. fisc., neobservându-se că pârâta nu a emis în anul 2005 un titlu de creanţă prin care să fie stabilită baza de impunere, ci a emis doar titlu executoriu şi somaţie; ca urmare, recurenta consideră că trebuia rezolvat fondul problemei, adică să se stabilească dacă terenurile pentru care s-a calculat impozit şi accesorii sunt „în evidenţa Statului român prin primărie sau a Statului român prin M.F.P. – D.G.F.P.”, recurenta necontestând că „aceste terenuri sunt ale Statului român”.
4. Apărările Primăriei Municipiului Oradea
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 1 martie 2012, intimata Primăria Municipiului Oradea a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând principalele considerente ale sentinţei.
În plus, intimata a precizat că prin înştiinţarea de plată emisă de Biroul impunere persoane juridice la data de 25 ianuarie 2005 i-a comunicat recurentei suma totală a debitelor restante la data respectivă, reprezentând impozit teren de 4.295.755.620 lei şi accesorii aferente, în anexa ataşată figurând lista cu terenurile proprietate de stat pentru care s-a procedat la impunerea din oficiu a D.G.F.P., în reprezentarea Statului român, ca titular de drepturi şi obligaţii pentru terenurile proprietatea acestuia. Acest act nu a fost contestat de debitoare pe calea contenciosului administrativ, aşa încât, mai arată intimata, la acest moment nu mai poate solicita anularea debitului principal. Cât priveşte accesoriile calculate prin cele două decizii atacate, acestea au ca temei dispoziţiile art. 86 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 coroborate cu art. 119 alin. (4) din acelaşi act normativ, neexistând motiv pentru a fi desfiinţate.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, după cum permit dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă D.G.F.P. Bihor a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu două acţiuni având ca obiect anularea Deciziei de impunere din 5 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului Oradea – Direcţia Economică, respectiv a Deciziei de impunere din 2 martie 2010 cu acelaşi emitent, care au fost conexate în temeiul art. 164 C. proc. civ., dată fiind strânsa legătură dintre ele.
Prin Decizia de impunere din 5 februarie 2008 s-a comunicat recurentei că la data de 31 decembrie 2007 figurează în evidenţa fiscală a Direcţiei Economice cu obligaţii de plată restante pentru impozit terenuri intravilane reprezentând:
- sold rămăşiţe – 429.576 lei;
- majorări de întârziere – 487.138 lei.
Prin cealaltă decizie din 2 martie 2010, i s-a comunicat că datorează cu acelaşi titlu la data emiterii actului fiscal:
- sold rămăşiţe – 429.576 lei;
- majorări de întârziere – 784.083 lei;
- penalităţi – 27.815 lei.
După cum rezultă din prezentarea de la pct. I, contestaţia judiciară vizează debitul principal în cuantum de 429.576 lei, teza recurentei fiind în sensul că acesta a fost calculat nelegal şi, corelativ, nu sunt datorate nici accesoriile.
Curtea de apel a stabilit în mod justificat că în această etapă nu se mai poate examina legalitatea impunerii debitului principal realizată în anul 2005, mai ales că acţiunea reclamantei împotriva titlului executoriu din 31 august 2005 fusese respinsă irevocabil şi, ca urmare, nu există temei pentru anularea celor două decizii de impunere care privesc accesoriile.
Instanţa de control judiciar a adoptat aceeaşi concluzie, după cum se va detalia în continuare.
Din înscrisurile administrate la fondul cauzei rezultă că în ansamblul raporturilor juridice fiscale dintre părţi se decelează două etape relevante:
- etapa stabilirii impozitului pe teren pentru anul 2004;
- etapa calculării accesoriilor aferente, corespunzătoare anilor 2008 şi 2010.
După cum s-a arătat deja, obiectul cauzei de faţă priveşte actele administrativ fiscale emise în cea de-a doua etapă, ca urmare a neachitării debitului principal în cuantum de 429.576 lei, indicat de emitent ca reprezentând „sold rămăşiţe”.
Cu toate acestea, criticile de nelegalitate privesc actele administrativ fiscale emise în prima etapă, respectiv în anul 2005, acte care nu au fost atacate în epoca respectivă, după cum a reţinut explicit Tribunalul Oradea în Decizia civilă nr. 933 din 17 septembrie 2007, irevocabilă, pronunţată în contestaţia la executare formulată de D.G.F.P. Bihor.
În acest context, Înalta Curte constată că recurenta nu mai poate invoca lipsa calităţii sale de debitor fiscal ori nelegalitatea impunerii, câtă vreme actele fiscale iniţiale, îndeosebi actul din 28 ianuarie 2005 emis de Primăria Municipiului Oradea – Direcţia Economică este definitiv în sistemul căilor administrative de atac.
Prin acest act, emis în urma unei corespondenţe susţinute dintre părţi pe tema impozitului pe teren ce incumbă recurentei, s-a calculat suma datorată cu acest titlu, reţinându-se, în esenţă, că „pentru unele terenuri de pe raza administrativ-teritorială a municipiului Oradea, proprietar este Statul român. Luând în considerare pct. 54 din H.G. nr. 1574 din 18 decembrie 2003 actualizată privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, conform căruia M.F.P. „reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii (…)”, precum şi faptul că D.G.F.P. Bihor este reprezentantul ministerului pe plan local, am procedat în conformitate cu art. 80 alin. (4) din O.G. nr. 92/2004 republicată, privind Codul de procedură fiscală la stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale prin estimarea bazei de impunere, întrucât nu aţi dat curs solicitării noastre de impunere – adresa din 29 iunie 2004 - răspunsul Dvs. din 24 septembrie 2004. Terenurile în folosinţă (suprafaţă şi locaţie), utilizatorii actuali (conform declaraţiilor proprii şi evidenţei fiscale) şi impozitul aferent sunt prezentate în anexă”.
Împrejurarea că intimata nu a intitulat actul „decizie de impunere” nu poate avea consecinţa scontată de recurentă, câtă vreme forma şi conţinutul său corespund exigenţelor stabilite de art. 87 raportat la art. 43 C. proc. fisc. În plus, în sistemul nostru de drept procesual fiscal, nu se pot invoca nulităţi virtuale (implicite), aşa încât, în măsura în care destinatarul actului fiscal dorea înlăturarea acestuia din realitatea juridică trebuia să-l conteste în termenele şi condiţiile prevăzute de art. 205-207 din acelaşi cod.
În altă ordine de idei, menţionarea în cuprinsul deciziilor prin care s-au calculat accesoriile, a debitului principal restant de 429.576 lei, ca bază de calcul, nu o repune pe recurentă în termenul legal de contestare a acestuia, câtă vreme deciziile atacate au fost emise în limitele art. 86 alin. (6) şi art. 119 alin. (4) C. proc. fisc., fără a modifica baza de impunere iniţială.
Conchizând, Înalta Curte constată că nu au fost identificate motive de modificare ori de casare a sentinţei atacate, care reflectă o abordare coerentă şi convingătoare a situaţiei de fapt şi de drept.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Bihor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 110/CA/2011 din 6 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea – secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2813/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2825/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
