ICCJ. Decizia nr. 2815/2012. Contencios. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2815/2012
Dosar nr. 4864/1/2011
Şedinţa de la 5 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Circumstanţele cauzei.
Conţinutul cererii de chemare în judecată.
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, reclamanta SC M.B.C. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale U.M. obligarea acestuia la plata sumei de 3.293.648,37 lei compusă din 2.990.124,90 lei reprezentând debit restant (preţ neachitat pentru produsele neachitate pârâtei în temeiul contractului de furnizare nr. 20 din 31 martie 2006) şi 303.523,47 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 13 noiembrie 2006 şi în continuare până la data achitării integrale a debitului.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 31 februarie 2006 a încheiat cu pârâta contractul de furnizare produse nr. 20 având ca obiect furnizarea de către reclamantă a cantităţii de 12.488,88 tone din produsul combustibil lichid pentru focare tip 2, fabricat de producătorul SC N.I. SRL, folosit drept combustibil la centralele termice.
Contractul a fost încheiat ca rezultat al procedurii de achiziţie publică organizată prin licitaţie deschisă din data de 06 martie 2006 prin care reclamanta a fost desemnată câştigător.
S-a mai arătat că deşi au fost declaraţi câştigători ai licitaţiei pentru produsul combustibil lichid pentru focare tip 2, pârâta a solicitat în perioada de început a derulării contractului ca în documentele dintre părţi să apară produsul combustibil lichid uşor tip 3.
A mai arătat reclamanta că în scopul eliminării neînţelegerilor dintre părţi, a fost încheiată la data de 15 mai 2006 prin care s-a convenit că denumirea produsului ce face obiectul contractului să fie combustibil lichid pentru focare tip 2.
Ulterior la 12 iulie 2006 părţile au încheiat actul adiţional nr. 2 prin care s-a modificat graficul de livrare.
A arătat reclamanta că deşi a efectuat livrări aferente lunii august 2006 până la data de 21 august 2006 în valoare totală de 2.990.124,90 lei şi a emis un număr de 45 de facturi, pârâta nu a achitat aceasta sumă până în prezent, însă a solicitat prezentarea cuantumului accizelor plătite pentru cantităţile de produs livrat.
Astfel, întrucât nu a dat curs acestei solicitări, pârâta a comunicat că suspendă derularea contractului de furnizare nr. 20/2006.
Prin adresa nr. A-9311 din 09 octombrie 2006 pârâta a notificat reclamantei decizia de reziliere a contractului cu privire la care reclamanta a somat-o precizând că nu exista nici un motiv de reziliere întrucât şi-a executat obligaţiile ce ii revin.
Reclamanta a arătat că a livrat pârâtei în luna august 2006, 76 tone produs care nu a fost achitat şi a cărui contravaloare o solicita prin cererea dedusă judecăţii, potrivit calculului din cuprinsul cererii.
1.1. La data de 23 ianuarie 2007, reclamanta a depus o cerere precizatoare şi modificatoare la cererea introductivă şi a arătat că renunţă parţial la primul capăt de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata debitului restant ca urmare a plăţii efectuată de pârâtă la 21 decembrie 2006 şi şi-a majorat câtimea penalităţilor calculate până la 13 noiembrie 2006 la suma de 473.960,58 lei reprezentând penalităţi datorate până la data de 21 decembrie 2006.
Pârâta legal citată a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia lipsei procedurii prealabile pe considerentul că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii acestei proceduri potrivit art. 7201 C. proc. civ.
Această excepţie a fost respinsă de instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 27 februarie 2007 cu motivarea cuprinsă în considerentul încheierii.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea capătului de cerere principal ca rămas fără obiect întrucât a efectuat plata debitului restant, aspect ce rezultă din ordinele de plată depuse la dosar.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională şi a solicitat rezilierea contractului nr. 20 din 31 martie 2006 încheiat cu reclamanta.
Reclamanta a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională şi a solicitat respingerea acesteia ca nefondată.
2. Primul ciclu procesual. Prima hotărâre pronunţată în cauză pe fondul cererii.
Prin sentinţa civilă nr. 12383 din 30 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată şi a fost obligată pârâta M.A.N. U.M. la plata sumei de 473.960,58 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 21 decembrie 2006, data achitării debitului restant, s-a constatat că nu a operat rezilierea contractului de furnizare de produse nr. 20 din 31 iunie 2006 prin manifestarea unilaterală de voinţă exprimată prin adresa nr. A-9311 din 9 octombrie 2006.
De asemenea a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâtă împotriva reclamantei şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 7.926,13 lei taxă de timbru şi a sumei de 40.902,37 lei onorariu avocat în favoarea reclamantei.
2.1. Prin decizia comercială nr. 278 din 11 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială a fost respins ca nefondat apelul formulat de Ministerul Apărării Naţionale – U.M. şi a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată.
2.2. A formulat recurs apelanta, iar prin Decizia nr. 21 din 13 ianuarie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a respins recursul M.A.N. U.M., ca nefondat.
Ulterior a fost formulată contestaţie în anulare de către Ministerul Apărării împotriva Deciziei nr. 21/2009, iar prin Decizia nr. 2214 din 30 septembrie 2009 a fost admisă contestaţia în anulare, a fost anulată decizia atacată şi a fost acordat termen pentru rejudecarea recursului.
2.3. Prin Decizia civilă nr. 3278 din 9 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării împotriva Deciziei nr. 278 din 11 iunie 2008, a fost casată decizia atacată ca şi sentinţa primei instanţe şi a fost trimisă cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ si fiscal.
La 24 februarie 2010 cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.
Prin încheierea din 8 septembrie 2010 s-a admis cererea de conexare a dosarului nr. 8575/3/2009 la dosarul nr. 1812/1/2009.
După conexare la 3 noiembrie 2010 au fost depuse înscrisuri de către reclamantă şi a fost acordat cuvântul părţilor pe excepţiile lipsei procedurii prealabile şi pe cererea de revizuire a taxei de timbru formulată de reclamantă la 15 octombrie 2010.
Prin încheierea din 10 noiembrie 2010 instanţa a respins excepţia lipsei procedurii prealabile pentru motivele arătate în încheierea de la acea dată, precum şi cererea reclamantei de restituire a taxei de timbru.
3. Al doilea ciclu procesual. Hotărârea pronunţată în fond de instanţa de contencios administrativ.
Prin sentinţa nr. 1161 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată reclamanta SC M.B.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale – U.M. Bucureşti, precizată şi completată, a constatat că rezilierea contractului de furnizare de produse nr. 20/2006 nu a operat prin manifestarea de voinţă exprimată prin adresa A 9311 din 9 octombrie 2006 şi a respins în rest, acţiunea reclamantei precizată şi pe cea conexă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele.
Potrivit art. 16.1 alin. (1) din contractul părţilor nr. 20/2006 achizitorul are obligaţia de a efectua plata produsului finit în baza documentelor indicate, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că pe facturi se vor mai specifica printre altele denumirea integrală a produsului şi codul acestuia (cel specificat în anexa 1).
La acelaşi aliniat se prevede că în caz contrar achizitorul, respectiv pârâta va restitui facturile pentru ca acestea să fie întocmite1 corespunzător, răspunderea privind întârzierea plăţilor revenind în exclusivitate furnizorului.
Prin art. 16.2 decontarea urma să se facă prin ordin de plată, pe care achizitorul îl emitea după primirea tuturor documentelor prevăzute la clauza 16.1.
Astfel a apreciat instanţa că din analiza facturilor emise de reclamantă reiese că aceasta nu a indicat pe nici o factură codul C.P.S.A., deşi s-a prevăzut expres prin contract obligativitatea inserării acestui cod, precum şi faptul că facturile vor fi returnate în caz că această obligaţie a furnizorului nu este respectată.
A mai reţinut instanţa că această situaţie a îndreptăţit-o pe pârâtă să returneze facturile care nu respectau prevederile contractului (conform dispoziţiilor din contract mai sus indicate), aducând la cunoştinţa reclamantei în termen util şi rezonabil lipsurile facturilor solicitându-i acesteia remedierea lipsurilor.
Prin urmare s-a apreciat că, în îndeplinirea obligaţiilor contractuale culpa aparţine în primul rând reclamantei care a refuzat fără nici un temei completarea facturilor în conformitate cu prevederile contractuale şi a determinat returnarea facturilor incomplete potrivit aceluiaşi contract.
A constatat instanţa că este neîntemeiată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de penalităţi pentru achitarea cu întârziere a facturilor, întârzierea datorându-se tocmai refuzului reclamantei de a întocmi facturile potrivit prevederilor contractuale.
Cu privire la capătul de cerere prin care se solicita să se constate că rezilierea contractului de furnizare de produse nr. 20/2006 nu a operat prin manifestarea unilaterală de voinţă a pârâtei din 9 octombrie 2006 s-a reţinut că acest capăt de cerere este întemeiat, deoarece în contractul părţilor nu a fost prevăzută nici o clauză care să permită rezilierea unilaterală a contractului de către achizitor pentru motivul neîntocmirii facturilor în conformitate cu prevederile contractuale.
Astfel a reţinut Curtea, motivul de reziliere invocat de pârâtă nu se încadrează în prevederile art. 20.2 din contract, obligaţia esenţială a furnizorului fiind aceea de a livra marfa.
Cu privire la cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciu nerealizat, s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii Răspunderii civile delictuale conform art. 998 - 999 C. civ., deoarece nelivrarea de către reclamantă a combustibilului conform contractului nr. 20/2006 dintre părţi este urmarea refuzului reclamantei de a insera în facturile emise pentru combustibilul livrat a menţiunilor obligatorii conform contractului, precum şi a atitudinii acesteia pe parcursul procedurii de conciliere.
Cu privire la cererea reconvenţională s-a constatat că pârâta a solicitat instanţei rezilierea contractului de furnizare de produse la data de 21 februarie 2007.
Potrivit art. 4.2. din contractul părţilor nr. 20 din 31 martie 2006 acesta a fost încheiat pe o durată de timp determinată, respectiv până la 22 decembrie 2006.
Ca urmare, la data formulării cererii de reziliere, contractul îşi încetase existenţa prin ajungerea la termen, instanţa nemaiputând astfel să dispună rezilierea unui contract ce nu se mai afla în fiinţă, indiferent dacă acesta a fost respectat în totalitate sau nu de către părţile contractuale.
4. Recursul promovat de recurenta-reclamantă.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC M.B.C. SRL.
Apreciind că hotărârea instanţei de fond este parţial nelegală şi netemeinică, sens în care a solicitat modificarea numai în parte a sentinţei pronunţate de prima instanţă, respectiv în sensul de a se dispune obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naţionale – U.M. la plata sumelor de (I) 437.099,33 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 21 decembrie 2006, data achitării debitului restant şi de (II) 1.258.066,8 lei despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii unilaterale şi cu rea credinţă a Contractului de furnizare produse nr. 20 din 31 septembrie 2006, recurenta-reclamantă a dezvoltat, în contextul prezentării modalităţii de derulare a raporturilor contractuale, următoarele critici în raport de hotărârea atacată, invocând ca temei legal al demersului său, prevederile art. 304 alin. (8) şi (9) şi art. 3041 C. proc. civ.:
- În toate etapele ciclurilor procesuale parcurse în cauză instanţele judecătoreşti investite au reţinut că reclamanta a respectat condiţiile impuse pentru emiterea facturilor precum şi împrejurarea că nu a operat rezilierea contractului de furnizare de produse nr. 20 din 31 iunie 2006 prin manifestare unilaterală de voinţă, însă cu toate acestea instanţa de fond, după casare, a reţinut contrariul cu referire la emiterea facturilor şi pe acest considerent a respins atât capătul de cerere privind penalităţile cât şi cel referitor la beneficiul nerealizat;
- Instanţa de fond a înlăturat sau nu a ţinut cont de probe pertinente şi concludente, considerându-le irelevante, cum ar fi, de exemplu, împrejurarea că ulterior încheierii contractului părţile au stabilit de comun acord modalitatea în care urmau să fie emise facturile, pe considerentul că produsul ce face obiectul contractului de furnizare nu are cod C.P.S.A. ci numai cod N.C., astfel că nu s-ar fi putut insera în mod legal codul C.P.S.C. al combustibilului lichid uşor tip III, cu trimitere directă la corespondenţa purtată (adresele nr. 295 din 25 aprilie 2006 şi respectiv cea de răspuns nr. 2972 din 26 aprilie 2006);
- Recurenta-reclamantă a respectat condiţiile impuse de art. 16.1 alin. (2) din contractul de furnizare privitor la condiţiile emiterii facturilor, acestea cuprinzând contrar celor statuate de instanţa de contencios administrativ, toate elementele necesare, aspect de altfel confirmat chiar şi prin conduita achizitorului pârât care şi-a îndeplinit obligaţia corelativă asumată, de a plăti contravaloarea facturilor;
- Obligaţiile recurentei de plată a impozitelor către bugetul de stat nu constituie un considerent pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate de către pârâtă;
- Inserarea codului C.P.S.A. sau lipsa acestuia pe facturile anterioare nu este de natură a face dovada neîndeplinirii condiţiilor răspunderii delictuale, aceasta neconstituind o cauză ce exclude culpa pârâtei în nepreluarea unei cantităţi rămase de 4.193.556 tone combustibil, fiind evident că motivul a fost invocat numai pentru a nu se mai respecta obligaţiile de preluare a produsului, ceea ce însă a creat un prejudiciu societăţii recurente;
- Până la acest moment, nu s-a stabilit de nici-o instanţă judecătorească că s-ar fi săvârşit vreo faptă de către societatea recurentă ce ar fi avut ca efect prejudicii aduse statului prin necalcularea şi nevirarea accizei, astfel cum a susţinut intimata-pârâtă, instanţa omiţând că la data rezilierii contractului nici măcar nu se începuse urmărirea penală pentru presupusa faptă săvârşită de administratorul societăţii, a cărui răspundere este însă strict personală;
- Culpa pârâtei ca element al răspunderii delictuale este dovedită de înscrisurile depuse la dosar.
5. Întâmpinarea la motivele ce recurs formulate de intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale (M.A.N.)
Prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs ale recurentei-reclamante, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că deşi calea de atac exercitată se întemeiază pe dispoziţiile pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., se constată că nu sunt aduse critici efective hotărârii contestate, raportat la situaţia de fapt.
A mai arătat intimatul că de altfel, prin O.P. din 17 ianuarie 2008, U.M. Bucureşti a achitat reclamantei suma de 522.789,08 lei compusă din 473.960,58 lei penalităţi de întârziere, 7.926,13 lei taxa de timbru şi 40.902,37 lei onorariu de avocat, cu menţiunea că deşi temeiul legal în baza căruia au fost achitate sumele a fost desfiinţat, apare ca inadmisibilă solicitarea recurentei-reclamante de obligare la plata sumelor deja încasate cu titlu de penalităţi.
S-a mai arătat, de altfel şi cu ocazia dezbaterilor orale asupra recursului cu referire la sumele solicitate de recurenta-reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere, că nu a fost menţionată modalitatea de calcul a acestora, cuantumul arătat fiind contestat dar şi nedovedit.
În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere ce vizează despăgubirile reprezentând beneficiul nerealizat urmare a rezilierii unilaterale a contractului, intimatul-pârât a indicat că nici acesta nu este întemeiat, soluţia instanţei de fond fiind legală şi sub acest aspect, în condiţiile unei corecte evaluări a situaţiei de fapt şi de drept a cauzei.
6. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentei, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a apărărilor şi susţinerilor intimatului-pârât, dar şi faţă de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi raportat la probele administrate în toate ciclurile procesuale, Înalta Curte, reţine că recursul de faţă este fondat în limitele în continuare arătate şi urmează a fi admis, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, fiind incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. vizând necesitatea administrării de probe noi, în considerarea celor expuse.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, a soluţionat în fond acţiunea precizată şi completată a societăţii reclamante, urmare a investirii sale prin Decizia civilă nr. 3278 din 9 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în considerarea naturii juridice a contractului ce formează obiectul litigiului de faţă.
Raportat şi la motivele de recurs înfăţişate de recurenta-reclamantă ce vizează numai capetele de cerere respinse prin hotărârea atacată, Înalta Curte, arată, cu titlu prealabil, că în mod legal şi cu pertinenta interpretare a prevederilor contractuale examinate s-a constatat că rezilierea contractului de furnizare de produse nr. 20/2006 nu a operat prin manifestarea de voinţă exprimată prin adresa A 9311 din 09 noiembrie 2006, împărtăşind argumentele judecătorului fondului cu referire la nelegala reziliere unilaterală a contractului de către pârâtul intimat.
Examinând criticile recurentei-reclamante Înalta Curte, reţine că acestea sunt întemeiate în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea pârâtului-intimat la plata penalităţilor de întârziere, cuantificate şi evaluate prin cererea precizatoare şi notele scrise din data de 19 noiembrie 2011, la 437.099,33 lei, calculate până la data achitării debitului restant.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte, apreciază raportat la clauzele contractului şi cu referire specială la prevederile art. 16.2 şi 19.2 din cuprinsul acestuia, că societatea reclamantă este îndreptăţită a primi penalităţile de întârziere solicitate, dată fiind, în mod necontestat, efectuarea cu întârziere a plăţilor facturilor de către intimatul-pârât.
Apărările intimatului-pârât referitoare la modalitatea pretins defectuoasă de completare a facturilor de către societatea reclamantă nu pot fi primite, nefiind circumscrise prevederilor art. 19.1 din contract, ce reglementează ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor de către furnizor, cu referire specială la nelivrarea produsului la termen.
În plus este de reţinut şi poziţia procesuală, este adevărat nu lipsită de contradicţii şi neclarităţi a pârâtului intimat, care, în faţa instanţei de recurs a arătat, prin întâmpinarea depusă, pe de-o parte că nu achiesează la calculul penalităţilor de către recurentă, iar pe de alta că ar fi efectuat deja plata acestor penalităţi, împreună cu alte sume, la data de 17 ianuarie 2008, prin O.P. din aceeaşi dată.
Cum recurenta-reclamantă nu a confirmat primirea acestei sume nici în faţa instanţei de recurs, solicitând în continuare obligarea pârâtei la achitarea penalităţilor indicate, în lipsa dovezii efective a plăţii dar şi a acordului părţilor cu privire la cuantumul şi respectiv la formula de calcul a penalităţilor pe care este îndreptăţită reclamanta recurentă a le primi, Înalta Curte, constată incidenţa în cauză a motivului de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., atras de necesitatea administrării de probe suplimentare, clarificatoare şi edificatoare pe aspectul menţionat.
Înalta Curte, arată că se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în limitele stabilite prin prezenta decizie şi cu aplicarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. pe aspectul acordării penalităţilor de întârziere, pentru a nu încălca efectiv, nu numai formal, dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.
Urmează aşadar ca instanţa de rejudecare, în temeiul art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., să administreze probele apreciate ca necesare şi utile pe aspectul cuantumului penalităţilor solicitate, în contextul plăţilor pretins a fi fost deja efectuate şi a stabilirii naturii juridice a acestora.
În fine, urmează totodată a se examina de către instanţa de rejudecare, ca apărări de fond şi celelalte motive de recurs şi critici cuprinse în cererea de recurs a recurentei-reclamante, vizând neacordarea despăgubirilor reprezentând beneficiul nerealizat (1.258.066,8 lei), care dată fiind casarea cu trimitere dispusă, pe temeiul sus arătat, nu s-au mai impus a fi cercetate de instanţa de control judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC M.B.C. SRL Timişoara împotriva sentinţei nr. 1161 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2777/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 288/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
