ICCJ. Decizia nr. 2858/2012. Contencios
| Comentarii |
|
1. Soluția instanței de fond
Prin cererea adresată Curții de Apel Cluj reclamanta P.R. a chemat în judecată D.G.F.P. Cluj solicitând anularea deciziei de impunere din 27 aprilie 2010, suspendarea deciziei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
D.G.F.P. Cluj a depus întâmpinare la data de 15 februarie 2011, invocând excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată deoarece potrivit art. 218 C. proc. fisc. obiectul acțiunii în contencios administrativ îl constituie decizia prin care se soluționează contestația fiscală formulată împotriva deciziei de impunere, astfel că acțiunea formulată direct împotriva deciziei de impunere, este inadmisibilă.
La data de 31 martie 2011 reclamanta prin reprezentantul acesteia a depus o precizare de acțiune, de fapt o completare a acțiunii, solicitând pe lângă anularea deciziei de impunere din 27 aprilie 2010 și a deciziei de soluționare a contestației din 30 iulie 2010.
Raportat la completarea de acțiune, D.G.F.P. Cluj a invocat prescripția dreptului la precizare a acțiunii solicitând respingerea acțiunii împotriva deciziei nr. 134/2010 a D.G.F.P., ca urmare a admiterii acestei excepții.
Prin sentința nr. 361 din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune împotriva deciziei din 30 iunie 2010 a D.G.F.P. Cluj.
Instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii împotriva deciziei de impunere din 27 aprilie 2010 a D.G.F.P. Cluj și a dispus, în consecință, respingerea acțiunii formulată de reclamanta P.R., precum și respingerea cererii de suspendare formulată în contradictoriu cu D.G.F.P. Cluj.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin decizia de impunere din 27 aprilie 2010 s-au stabilit în sarcina reclamantei P.R., obligații fiscale suplimentare reprezentând 1.094.990 RON, constând în 689.497 RON T.V.A. și 405.493.000 RON majorări de întârziere.
Reclamanta a formulat contestație administrativ fiscală soluționată prin decizia din 30 iulie 2010 de către D.G.F.P. Cluj prin respingerea contestației depuse ca neîntemeiată.
Instanța a reținut că acțiunea reclamantei a fost formulată împotriva deciziei de impunere la data de 20 ianuarie 2011, iar completarea de acțiune împotriva deciziei din 30 iulie 2010 a fost formulată la data de 31 martie 2011.
Raportat la excepția prescripției introducerii acțiunii împotriva deciziei din 30 iulie 2010, Curtea a solicitat din oficiu dovada comunicării acestei decizii cu reclamanta. Potrivit confirmării de primire, reclamanta a primit decizia din 30 iulie 2010 la data de 5 august 2010.
De la această dată a primirii deciziei nr. 134/2010 și până la 31 martie 2011, când reclamanta a completat acțiunea, solicitând anularea acestei decizii, instanța a apreciat că s-a împlinit termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a constatat că este prescrisă acțiunea împotriva acestei decizii.
Instanța a analizat excepția inadmisibilității acțiunii împotriva deciziei de impunere din 27 aprilie 2010 și a constatat că este întemeiată, dat fiind faptul că acțiunea împotriva deciziei de soluționare a contestației este prescrisă, potrivit art. 218 C. proc. fisc., iar reclamanta nu poate solicita în mod direct anularea deciziei de impunere.
în ceea ce privește cererea de suspendare, dată fiind soluția asupra acțiunii principale, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 și art. 215 C. proc. fisc. deoarece nu există cazul bine justificat și nu a fost dovedită paguba iminentă.
2. Calea de atac exercitată
2.1. împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamanta care, fără a se raporta la vreunul dintre motivele de recurs enumerate la art. 304 C. proc. civ., a formulat critici care pot fi subsumate prevederilor art. 3041C. proc. civ.
Astfel, fără a contesta realitatea situației de fapt reținută, reclamanta susține că instanța de fond a manifestat un exces de formalism pentru a justifica nesoluționarea pe fond a acțiunii sale.
Recurenta-reclamantă argumentează că Legea nr. 554/2004 nu impune obligativitatea atacării deciziei de soluționare a contestației fiscale formulată de persoana vătămată, ci se referă la actul administrativ vătămător, care poate fi atacat în fața instanței de contencios.
Mai argumentează recurenta că, din moment ce autoritatea fiscală îi soluționase nefavorabil contestația, "nu văd o problemă deosebită în neatacarea și a soluției comisiei odată cu atacarea deciziei de impunere".
Cu alte cuvinte, referindu-se la dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 parag. 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, recurenta afirmă că prin soluția pronunțată, instanța i-a îngrădit accesul liber la justiție.
2.2. Autoritatea fiscală competentă a depus întâmpinare răspunzând criticilor recursului și solicitând respingerea acestuia ca nefondat, susținând, în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică.
3. Soluția instanței de recurs
Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
în cauză este necontestat că recurenta-reclamantă a sesizat Curtea de Apel la data de 20 ianuarie 2011 cu cerere care viza anularea și suspendarea deciziei de impunere fiscală din 27 aprilie 2010 emisă de A.G.F.P. Cluj și că la data de 15 februarie 2011 autoritatea fiscală pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de anulare formulată direct în fața instanței de contencios administrativ.
De asemenea, este necontestat că reclamanta, după ce la termenul din 17 februarie 2011 a solicitat amânarea cauzei pentru angajarea unui avocat, iar la termenul din 10 martie 2011 a cerut amânarea pentru că avocatul angajat se afla în concediu de odihnă, la data de 31 martie 2011 a depus decizia din 30 iulie 2010 prin care îi fusese soluționată contestația fiscală formulată împotriva deciziei de impunere, precum și o cerere prin care și-a completat acțiunea cu un capăt de acțiune separat privind anularea deciziei depuse, în raport cu care s-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.
Totodată, este necontestat că decizia din 30 iulie 2010 a fost comunicată recurentei-reclamante, potrivit confirmării de primire, la data de 5 august 2010, iar cererea de anulare a acestei decizii a fost depusă la instanță la data de 31 martie 2011.
Potrivit art. 205 alin. (1) C. proc. fisc., actele administrative fiscale (decizia de impunere fiscală în cauza de față) pot fi atacate cu contestație, lucru făcut și de recurenta-reclamantă, iar potrivit art. 218 alin. (2) din același cod, deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate la instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile Legii nr. 554/2004.
Astfel, din coroborarea prevederilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. cu cele ale art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a reținut în mod judicios că termenul de sesizare a instanței de contencios administrativ cu cererea de anulare a deciziei din 30 iulie 2010 este de 6 luni de la comunicarea acesteia, care a fost depășit în cauza de față.
în concluzie, soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune privind decizia nr. 134/2010 este legală și temeinică.
De asemenea, este legală și soluția de admitere a excepției inadmisibilității cererii de anulare a deciziei de impunere din 27 aprilie 2010, care potrivit art. 205 alin. (1) C. proc. fisc. poate fi contestată la organul fiscal competent, iar nu la instanța de contencios administrativ unde, potrivit art. 218 alin. (2) poate fi contestată doar decizia de soluționare a contestației fiscale împotriva deciziei de impunere.
Susținerile recurentei-reclamante, că Legea nr. 554/2004 nu impune obligativitatea atacării la instanța de contencios administrativ a deciziei de soluționare a contestației fiscale, sunt lipsite de temei legal și ignoră faptul că actul administrativ fiscal este o specie a actului administrativ, astfel că dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. derogă de la dispozițiile Legii nr. 554/2004 care au caracter general în ceea ce privește procedura contenciosului administrativ.
Susținerile recurentei-reclamante cu referire la dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu constituie temeiuri pentru afirmația că instanța de fond i-ar fi îngrădit accesul liber la justiție.
Astfel, este cunoscut că în jurisprudența sa constantă, C.E.D.O. a statuat că accesul liber la justiție nu are un caracter absolut "ci este un drept ce poate fi supus unor limitări", implicit prin reglementarea unor proceduri, prevederea unor termene, etc.
De altfel, Curtea Constituțională, la rândul său, prin numeroase decizii, a statuat că "nu se poate susține că instituirea unor termene de prescripție ar constitui o îngrădire a accesului liber la justiție" (v.Dec. nr. 427/2003, Dec.485/2005, ș.a.).
în fine, pe cale de consecință, este legală și temeinică și soluția de respingere a cererii de suspendare a executării deciziei de impunere, pe care de altfel, recurenta-reclamantă nici nu a criticat-o.
în concluzie, pentru considerentele de mai sus, recursul a fost nefondat, sentința recurată fiind legală și temeinică.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2856/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2864/2012. Contencios → |
|---|
