ICCJ. Decizia nr. 2955/2012. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2955/2012
Dosar nr.5083/2/2010
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 2256 din 22 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.N.S.S. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Ca urmare a controlului privind situaţia şi evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului efectuat în perioada 1 septembrie - 16 decembrie 2009 la societatea reclamantă a fost întocmit Procesul-verbal de constatare nr. 4973 din 22 decembrie 2009 în baza căruia a fost emisă Decizia nr. 3/2010 a Curţii de Conturi a României - Departamentul IV. Împotriva Deciziei, reclamanta a formulat contestaţia înregistrată sub nr. 2758 din 30 martie 2010, contestaţie ce a fost respinsă prin Încheierea nr. 472010, atacată în prezenta cauză.
Astfel, conform procesului-verbal de constatare s-au reţinut în sarcina reclamantei, printre altele: 1) nerespectarea prevederilor legale privind constituirea fondului de 6% din preţ necesar realizării, dezvoltării şi modernizării producţiei în sectorul extractiv minier şi 7) în perioada 2007 - 2008 Societatea Naţională a Sării a vândut la export cantitatea de 138.848,02 tone sare la preţuri sub costurile înregistrate, abateri contestate de societatea reclamantă.
Referitor la pct. 1 al Deciziei nr. 3/2010, văzând dispoziţiile art. 1, art. 2 şi art. 4 din HG nr. 765 din 4 noiembrie 1994 instanţa de fond a apreciat că includerea cotei de 6% din preţul de vânzare astfel cum prevede HG nr. 765/1994, nu este condiţionată de o analiză a pieţei, astfel cum pretinde reclamanta în motivarea cererii.
Curtea de apel a considerat că susţinerile reclamantei privind caracterul dispozitiv al dispoziţiilor HG 765/1994 sunt nefondate, raţiunea legiuitorului fiind aceea ca prin constituirea acestui fond să se asigure cheltuielile necesare completării surselor proprii de finanţare a obiectivelor de investiţii din sectorul extractiv.
Astfel, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor HG nr. 1049/1995 de modificare a HG nr. 765/1994, fondul respectiv finanţează următoarele categorii de lucrări: d) pentru substanţele nemetalifere, sare şi roci utile se vor finanţa lucrări pentru protecţia mediului, retehnologizarea şi modernizarea instalaţilor din dotare etc., iar ca urmare a controlului efectuat s-a constatat neretehnologizarea procesului de producţie cu consecinţe în obţinerea unor sortimente de sare la preţuri mari (Salina Ocna Mureş - Proces-verbal de constatare nr. 3586 din 16 octombrie 2009).
Cu privire la pct. 7 din Decizia nr. 3/2010 emisă de pârâtă, instanţa de fond a reţinut că, în baza contractelor nr. 303/2005; 109/2006; 301/2006; 14/2008; 46/2008; 19/2008 şi 24/2008 reclamanta a vândut la export cantitatea de 138.848,02 tone de sare, iar prin preţurile obţinute nu au fost acoperite costurile înregistrate de societate, consecinţa acestei abateri fiind nerealizarea unor venituri estimate în sumă de 662.547 euro.
Se reţine că aceste constatări sunt susţinute şi de Nota nr. 2790 din 13 octombrie 2009 întocmită de Compartimentul de Inspecţie Generală şi Control Intern, potrivit căreia în perioada 2007 - 2008 la export preţurile obţinute la unele sortimente exportate nu acoperă întreaga cheltuială, aceste pierderi fiind recuperate din veniturile obţinute prin alte activităţi (turism balnear).
În condiţiile în care, potrivit disp. art. 39, 39.8 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al S.N.S.S., reclamanta avea obligaţia de a asigura valorificarea produselor de sare la export în condiţii de „eficienţă maximă", instanţa de fond nu a reţinut susţinerile reclamantei în sensul că au fost practicate preţurile maximale acceptate de partenerii externi şi toate pierderile şi diferenţele nefavorabile au fost acoperite din profitul obţinut din desfăşurarea altor activităţi.
2. Recursul declarat în cauză
Împotriva Sentinţei nr. 2256 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta S.N.S.S., în temeiul art. 304 pct. 8 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut, în esenţă, următoarele:
Printr-un set de critici, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine recurenta că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii apreciind că susţinerile privind caracterul dispozitiv al dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi art. 4 din HG nr. 765/1994 sunt nefondate iar pe de altă parte a interpretat greşit actele deduse judecăţii, însuşindu-şi concluzia organului de control potrivit căreia nerespectarea HG nr. 765/1994 ar fi determinat neretehnologizarea procesului de producţie cu consecinţe în obţinerea unor sortimente de sare la preţuri mari.
Astfel, susţine recurenta că aşa cum rezultă în mod explicit din prevederile art. 1 al HG nr. 765/1994, raţiunea legiuitorului şi scopul reglementării pentru constituirea acestui fond, au fost acelea de a asigura cheltuielile necesare completării surselor proprii de finanţare a obiectivelor de investiţii din sectorul extractiv, pentru asigurarea realizării, dezvoltării şi modernizării producţiei de substanţe minerale utile din sectorul extractiv minier, aşa încât consideră ca fiind neîndoielnic faptul că această completare prevăzută de legiuitor se justifică numai în situaţia în care sursele deja existente nu ar fi fost suficiente.
Prin urmare, arată recurenta că întrucât din analiza prevederilor capitolului de investiţii din bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate de acţionarii societăţii pe anii 2007 şi 2008, precum şi a modului de realizare a acestora, a rezultat că sursele proprii de finanţare erau suficiente pentru asigurarea investiţiilor în planul de investiţii aprobat de conducerea societăţii, nu s-a mai procedat la colectarea cotei de cheltuieli, întrucât aceasta nu mai era necesară, cu atât mai mult cu cât parte din aceste surse au rămas neconsumate.
Mai susţine recurenta că, chiar şi în condiţiile în care HG nr. 765/1994 nu prevede expres că includerea cotei de 6% din preţul de vânzare ar fi condiţionată de o analiză a pieţei, cum a argumentat instanţa de fond, este neîndoielnic că întregul mecanism şi criterii prevăzute de acest act normativ impun o astfel de analiză oricărui management eficient.
Printr-o altă critică formulată se susţine că este neîndoielnic că prevederile art. 2 din HG nr. 765/1994, se referă exclusiv la destinatarii de pe piaţa românească ai produselor S., nu şi la destinatarii de la export, iar din documentele supuse controlului şi deduse judecăţii rezultă că o bună parte din producţia de sare gema a fost exportată, fapt ignorat de organele de control, ca şi de instanţa de fond care neţinând cont de această împrejurare, a făcut o aplicare greşită a HG nr. 765/1994.
Referitor la nerespectarea dispoziţiilor legale privind vânzarea de produse la export şi încălcarea dispoziţiilor art. 6 lit. e) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi ale Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al societăţii aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 1/2004, consideră recurenta că instanţa de fond a făcut o interpretare greşită a actelor deduse judecăţii, însuşindu-şi concluzia nefundamentată a organului de control.
În acest sens arată recurenta că instanţa de fond în soluţionarea cauzei nu a ţinut seama că prin Hotărârea nr. 13/2006 şi Decizia nr. 34/2009 pronunţate de Consiliul de Administraţie, acest organ de conducere a admis o anumită politică comercială pentru societate, în sensul practicării unor preţuri maximale acceptate de partenerii externi şi acoperirea tuturor pierderilor şi diferenţelor nefavorabile din profitul obţinut de societate din alte activităţi, cum ar fi turismul balnear.
Mai arată recurenta că practica de subvenţionare a unor operaţiuni comerciale din profitul altor activităţi, astfel încât pe total societate să se înregistreze profit, dictată din raţiuni de menţinere a activităţii unor saline şi implicit al locurilor de muncă aferente, se bazează pe o serie de prevederi din contractul de management nr. 1659 din 11 august 2008 al directorului general al societăţii în intervalul 2007 - 2008, care stabilesc că mandatarul are obligaţia de a asigura managementul funcţionării societăţii ca întreg.
Această politică de subvenţionare, care presupune şi practicarea comerţului în condiţiile de vânzare încriminate de cei doi auditori publici care au efectuat controlul, a fost aprobată de Consiliul de Administraţie şi Adunarea Generală a Acţionarilor odată cu aprobarea situaţiilor financiare întocmite la sfârşitul anilor 2007 şi 2008 şi descărcarea de gestiune, situaţii ce includ bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, date informative şi balanţele centralizatoare la 31 decembrie 2007 şi la 31 decembrie 2008, documente din care rezultă fără echivoc că profitul scontat prevăzut în bugetul de venituri şi cheltuieli a fost realizat.
Consideră recurenta că în condiţiile în care, atât la nivelul sucursalelor cât şi la nivelul întregii societăţi aceste pierderi au fost acoperite din venitul realizat, rezultă că în speţă nu există prejudiciu şi nu au fost încălcate dispoziţii fiscale în vigoare.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, pentru considerentele arătate în continuare.
Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează, cu mici nuanţe, la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiţii în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor motive de recurs, în sensul art. 304 C. proc. civ.
Astfel, În ceea ce priveşte punctul 1 al Deciziei nr. 3/2010, Înalta Curte constată că esenţială pentru soluţionarea prezentei cauze este corecta interpretare a dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi art. 4 din HG nr. 765 din 4 noiembrie 1994 privind stabilirea cotelor de cheltuieli necesare realizării, dezvoltării şi modernizării producţiei în sectorul extractiv minier, ţiţei şi gaze naturale, în sensul stabilirii caracterului imperativ, cum susţine intimata, sau dispozitiv, cum apreciază recurenta, al respectivelor norme legale, precum şi conţinutul şi limitele obligaţiei de constituire a fondurilor necesare realizării, dezvoltării şi modernizării producţiei în sectorul extractiv minier.
Astfel, potrivit art. 1 „Se aprobă cotele de cheltuieli prevăzute în anexa nr. 1, necesare completării surselor proprii de finanţare a obiectivelor de investiţii din sectorul extractiv, pentru asigurarea realizării, dezvoltării şi modernizării producţiei de substanţe minerale utile din sectorul extractiv minier, ţiţei şi gaze naturale; de asemenea, în art. 2 se prevede că, cotele de cheltuieli prevăzute la art. 1 sunt cuprinse în preţurile cu ridicata ale produselor specifice din sectorul extractiv şi se adaugă la costul produselor livrate consumatorilor din economie; iar potrivit art. 4 Sumele calculate pe baza cotelor de cheltuieli aprobate prin prezenta hotărâre se colectează la nivelul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale, pe măsura valorificării şi încasării producţiei."
Faţă de conţinutul normelor legale cu caracter imperativ mai sus redate, Înalta Curte constată că este fără putere de tăgadă faptul că, constituirea fondurilor necesare realizării, dezvoltării şi modernizării producţiei în sectorul extractiv minier, ca rezultat a includerii cotelor de cheltuieli prevăzute la anexa 1 în preţul cu ridicata al produselor livrate, atât pe piaţa internă cât şi pe piaţa externă, este o obligaţie legală şi nu o opţiune, raportată la investiţiile propuse sau la sursele proprii de finanţare aferente, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Aşadar, în condiţiile în care legiuitorul nu condiţionează obligaţia de constituire a respectivelor fonduri de preţul pieţei rezultat în urma unei analize a pieţei sau de alte împrejurări, cum ar fi deţinerea unor surse capabile a acoperi investiţiile în derulare, recurenta avea obligaţia să constituie fondurile necesare pentru finanţarea unor lucrări pentru dezvoltarea şi modernizarea producţiei în sectorul extractiv minier, tehnologizarea procesului de producţie cu consecinţe în obţinerea unor sortimente de sare la costuri mai puţin ridicate şi efectuarea unor lucrări de protecţie a mediului înconjurător.
Raţiunea legiuitorului pentru constituirea acestui fond a fost aceea de a sprijini şi încuraja, în egală măsură, efectuarea de investiţii în domeniul minier prin asigurarea constituirii unui fond necesar completării surselor proprii de finanţare a obiectivelor de investiţii din sectorul extractiv, ceea ce nu presupune că societăţile implicate în sectorul extractiv minier pot decide sau nu constituirea unui asemenea fond în raport de valoarea investiţiilor aprobate şi de limitele propriilor surse de finanţare, cum în mod greşit încearcă să sugereze recurenta.
Totodată, cum în art. 4 legiuitorul prevede că, colectarea respectivelor sume se realizează la nivelul regiei autonome este de necontestat faptul că obligaţia de constituire a fondului se realizează la nivelul tuturor sucursalelor şi nu în mod selectiv cum a apreciat recurenta care a înţeles să constituie respectivul fond doar la nivelul a 2 sucursale.
Aşadar, nu este justificată neaplicarea unitară a prevederilor HG nr. 765/1994 la nivelul celor 7 sucursale, întrucât prevederile acestui act normativ nu sunt opţionale, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs, iar constituirea acestui fond este prevăzută ca element de cheltuială cuprins în preţul cu ridicata al produselor livrate, atât pe piaţa internă cât ţi pe cea externă.
În condiţiile în care este de necontestat faptul că în perioada 2007 - 2008 recurenta nu a constituit şi evidenţiat în contabilitate, la nivelul a 5 din cele 7 sucursale ale sale, fondul necesar realizării, dezvoltării şi modernizării producţiei în sectorul extractiv al sării în cotă de 6% din preţul cu ridicata al produselor livrate în sumă totală de 12.309.036 RON, în mod corect s-a constatat, nerespectarea prevederilor art. 1, art. 2 şi art. 4 din HG nr. 765/1994, la pct. 1 al Deciziei nr. 3/2010 emisă de intimata Curtea de Conturi a României.
Prin urmare, vor fi înlăturate toate criticile formulate de recurentă pe fondul cauzei, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a cadrului legal incident în cauză, prin raportare la o situaţie de fapt corect reţinută în baza probelor administrate în cauză.
În ceea ce priveşte constatările reţinute la punctul 7 al Deciziei nr. 3/2010 emisă de intimata Curtea de Conturi a României, problema supusă dezbaterii vizează respectarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 39.8 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al S.N.S.S., aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 1/2004 care prevedea obligaţia de a asigura valorificarea produselor de sare la export în condiţii de eficienţă maximă.
În perioada 2007 - 2008 intimata a vândut la export cantitatea de 138.848,02 tone sare la preţuri sub costurile înregistrate, costuri care diferă de costurile de producţie, ceea ce a dus la nerealizarea de venituri estimate la valoarea de 662.547 euro, fapt ce nu poate fi justificat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 13 din 21 decembrie 2006 prin care s-a luat doar act asupra Notei privind cheltuielile efective şi preţurile de livrare la sortimentele de sare destinate exporturilor şi constatarea că au fost practicate preţurile maximale acceptate de piaţă, menţinând în acest mod forţa de muncă, neexistând convulsii sociale, aşadar nu s-a dispus luarea de măsuri pentru remedierea situaţiei şi nici prin Decizia nr. 34 din 15 octombrie 2009 care vizează perioada 2009 - 2010 şi nu cea supusă controlului şi cu atât mai puţin prin clauzele înscrise în contractul de mandat nr. 1659 din 11 august 2008 în condiţiile în care obligaţiile privind asigurarea managementului societăţii ca întreg ca şi cea privind asigurarea funcţionării societăţii în totalitate nu poate justifica încălcarea unor dispoziţii legale şi nu justifică derogarea de la obligaţia valorificării produselor de sare la export în condiţii de eficienţă maximă.
Aşadar, în perioada 2007 - 2008, preţul de vânzare la export pentru sortimentul sare nu acoperea costul complet, cost de producţie la care se adaugă cheltuielile generale şi de desfacere, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 39.8 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al S.N.S.S., aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 1/2004 care prevedea, în sarcina recurentei, obligaţia de a asigura valorificarea produselor de sare la export în condiţii de eficienţă maximă, ceea ce presupune obţinerea de profit sau cel puţin acoperirea costurilor înregistrate de societate, din vânzări şi nu din alte operaţiuni comerciale desfăşurate de societate, cum în mod greşit susţine recurenta.
De altfel, practicarea unor preţuri maximale impuse de piaţă externă, în perioada 2007 - 2008, inferioare costurilor totale înregistrate de societatea recurentă, nu poate fi justifica prin dorinţa de a rămâne pe o piaţă externă, cum în mod greşit susţine recurenta, în condiţiile în care de esenţa oricărei activităţi comerciale este obţinerea de profit.
De asemenea, în aprecierea eficienţei unei tranzacţii comerciale nu are relevanţă faptul că per total societate, prin practicarea unei politici de subvenţionare a unor operaţiuni comerciale din profitul altor activităţi, s-a obţinut profit sau că nu s-a înregistrat vreun prejudiciu în patrimoniul societăţii, cum în mod greşit consideră recurenta.
Aşadar, este de necontestat că activitatea comercială supusă analizei, nu s-a efectuat în condiţii de eficienţă în condiţiile în care preţurile obţinute din contractele încheiate nu numai că nu au condus la înregistrarea de profit dar nu au acoperit costurile integrale cu livrarea acestor cantităţi, iar în unele situaţii preţul obţinut la unele sortimente de sare vândute la export în perioada 2007 - 2008, nu au acoperit costurile înregistrate, diferenţele de preţ neacoperite la export, fiind acoperite pe total societate din profitul altor activităţi.
Pentru toate considerentele expuse, constatând că nu există motive pentru modificarea ori casarea sentinţei atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S.N.S.S. împotriva Sentinţei civile nr. 2256 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 2954/2012. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 2956/2012. Contencios → |
|---|
