ICCJ. Decizia nr. 3075/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la nr. 3723/104/2010, reclamantul I.R.G. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Managementul Resurselor Umane și Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea ordinului nr. 1181 din 25 mai 2010 emis de Ministerul-Finanțelor Publice pentru nelegalitate și netemeinicie, obligarea pârâtelor să emită decizie de reintegrare cu data de 25 mai 2010 și decizie de plată a drepturilor bănești ce i se cuvin, începând cu data de 01 iunie 2010 până la reintegrarea efectivă precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
în subsidiar, s-a solicitat plata drepturilor bănești pe perioada 1 iunie 2010 - 4 octombrie 2010, constatarea prelungirii de fapt și de drept a valabilității contracutului de management din 25 mai 2009 și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Olt a formulat întâmpinare invocând, pe cale de excepție, necompetența materială a Tribunalului Olt, motivat de faptul că Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1181 din 25 mai 2010 nu poate fi contestat decât la Curtea de Apel Craiova, potrivit art. 3 C. proc. civ.
Prin sentința nr. 676 pronunțată la 07 decembrie 2010 de Tribunalul Olt s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Olt invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul I.R.G. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice- Direcția Generală Managementul Resurselor Umane și Autoritatea Națională a Vămilor -Direcția Regională pentru accize și Operațiuni Vamale Craiova, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.
l.Hotărârea Curții de Apel
Prin sentința nr. 191 din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul I.R.G. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Managementul Resurselor Umane, Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru accize și Operațiuni Vamale Craiova și Autoritatea Națională a Vămilor.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin ordinul nr. 1434 din 25 mai 2009 emis de Ministerul Finanțelor Publice, reclamantul a fost numit pe o perioadă de un an în funcția de director coordonator în cadrul Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Olt, în conformitate cu dispozițiile art. III alin. (4) și art. IV din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice.
Instanța de fond a reținut că exercitarea funcției în care a fost numit reclamantul s-a făcut în baza contractului de management încheiat cu ministrul finanțelor publice, pentru o perioadă de 1 an începând cu data de 25 mai 2009. La art. 10 alin. (1) lit. a) din contract se prevede că acesta încetează la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.
La data expirării termenului de un an prevăzut în ordinul nr. 1434 din 25 mai 2009 și contractului de management din 25 mai 2009 a fost emis ordinul nr. 1181 din 25 mai 2010 al Ministerului Finanțelor Publice, prin care a încetat contractul de management și ordinul de numire. Ordinul a fost emis în temeiul art. 10 alin. (4) din H.G. nr. 34/2009, Legea nr. 188/1999,Deciziile Curții Constituționale nr. 413/2010 și nr. 414/2010, art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, avizul A.N.A.F. și art. 10 alin. (1) lit. k) din contractul de management din 25 mai 2009.
Instanța a constatat că, prin ordinul din 25 mai 2009 emis de Ministerul Finanțelor Publice, reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator în cadrul Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Olt pentru o perioadă determinată de 1 an, în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activități administrației publice.
Pe de o parte, prin O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 264 din 22 aprilie 2009, au fost eliminate din categoria funcțiilor publice de conducere funcțiile de director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate. Prin aceeași ordonanță a fost înființată funcția de director-coordonator al acestor servicii. Prin urmare, se constată că aceste funcții au trecut din regimul funcției publice în regim contractual. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 758/6.11.2009, pronunțată într-un control a priori de constituționalitate, prevederile legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, deci și ale O.U.G., au fost declarate neconstituționale. Lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative date în aplicarea celor două ordonanțe de urgență).
Pe de altă parte, la sfârșitul perioadei pentru care a fost numit reclamantul în funcția menționată, respectiv perioada de un an începând cu 25 mai 2009, s-a încheiat la data de 25. mai 2010, astfel că emiterea ordinului din 25 mai 2010 prin care s-a constatat încetarea efectelor ordinului de numire și contractului de management s-a făcut în mod legal.
De asemenea, potrivit art. 10 alin. (1) lit. a) din contractul de management încetarea contractului are loc la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, adică la expirarea perioadei de 1 an prevăzută la art. 3 din contract.
Instanța de primă jurisdicție a reținut că, potrivit art. 3 din contractul încheiat cu reclamantul, nu exista obligația prelungirii contractului de management, ci numai posibilitatea prelungirii prin act adițional cu actualizarea, modificarea și completarea obiectivelor și indicatorilor de performanță, conform art. 9 din contract.
Referitor la împrejurarea că ordinul nr. 1181/2010 s-a emis în perioada în care reclamantul se afla în incapacitate de muncă, instanța a reținut că încetarea contractului de management s-a făcut de drept, ca urmare a expirării termenului pentru care a fost încheiat, fiind lipsit de relevanță faptul că acesta s-ar fi aflat la data de 25 aprilie 2010 în incapacitate temporară de muncă.
Cât privește celelalte cereri, privind reintegrarea și plata drepturilor bănești cuvenite pentru perioada 01 iunie 2010 și până la reintegrarea efectivă, instanța, față de soluția de respingere a cererii de anulare a ordinului nr. 1181/2010, le-a respins.
3. Recursul declarat de I.R.G.
Prin motivele de recurs formulate, recurentul a criticat soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, reiterând pe larg motivele cererii de chemare în judecată.
Recurentul a arătat că hotărârea instanței de fond se bazează pe o apreciere eronată a dispozițiilor legale și a probatoriilor administrate în cauză.
S-a susținut că și după data pronunțării Deciziei nr. 1257/2009 de către Curtea Constituțională, contractul său de management a rămas valabil, nefiind denunțat de autoritatea pârâtă pentru motive de nelegalitate, apreciindu-se că nu se poate reține o încetare de drept a contractului de management.
Recurentul a precizat că instanța de fond a fost în eroare cu privire la temeiul de drept privind încetarea contractului, deoarece în Ordinul nr. 1181 din 25 mai 2010 nu se constată expirarea termenului de numire. S-a susținut că a fost remunerat după data de 25 mai 2010, împrejurare care este de natură a presupune existența unui acord tacit între părți de prelungire a contractului de management.
Recurentul a criticat soluția instanței de fond întrucât a reținut că nu poate opera prelungirea tacită a contractului de management.
S-a arătat că este greșită reținerea instanței de fond cu privire la faptul că încetarea contractului de management duce automat la încetarea consecințelor acestuia, inclusiv din punctul de vedere al asigurărilor sociale, precum și reținerea instanței a faptului că a fost plătit pentru incapacitate de muncă din fondurile instituției 2 zile și din fondurile C.A.S.S. încă 4 zile.
De asemenea, recurentul a precizat că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la cererea privind plata drepturilor bănești pe perioada 1 iunie 2010-4 octombrie 2010, arătând că instanța a analizat numai perioada 25 mai -1 iunie 2010.
Recurentul a precizat că ordinul atacat a fost comunicat de instituția pârâtă la data de 4 octombrie 2010, astfel încât se poate reține culpa angajatorului pentru necomunicarea ordinului și angajarea răspunderii cu privire la consecințele și prejudiciile cauzate petentului, prin neîncasarea drepturilor bănești.
Decizia instanței de recurs
înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Analizând actele și lucrările cauzei înalta Curte a reținut că este esențial în cauză faptul că reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator în baza prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, ordonanță prin care a fost înființată funcția de director-coordonator al serviciilor publice deconcentrate, funcție ce ține de regimul contractual.
Așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin decizia nr. 413/2010, O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, iar O.U.G. nr. 105/2009 a continuat dispozițiile O.U.G. nr. 3 7/2009, astfel încât, chiar și ulterior Deciziei Curții Constituționale nr. 1257/2009, conducerea serviciilor publice deconcentrate a fost încredințată acelorași directori-coordonatori.
înalta Curte reține că ordinul ce face obiectul acțiunii judiciare de față, respectiv ordinul nr. 1181 din 25 mai 2010 a fost emis în temeiul Legii nr. 188/199, având în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 413/2010 și nr. 414/2010, avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și art. 10 alin. (1) lit. k) din contractul de management din 25 mai 2009.
Așadar, înalta Curte nu poate reține niciuna dintre criticile formulate de recurent prin motivele de recurs formulate, întrucât soluția instanței de fond este legală și temeinică.
Rezultă din actele dosarului că eliberarea din funcție a recurentului nu apare ca o sancțiune, ci este o consecință firească a contractului de management încheiat.
înalta Curte a constatat că respingerea capătului de cerere privind anularea ordinului atacat atrage după sine și respingerea cererilor privind plata drepturilor salariale aferente funcției de director coordonator, începând cu data emiterii ordinului, soluționarea acestor cereri fiind strâns legată de soluționarea petitului principal, astfel încât critica adusă de recurent faptului că instanța a omis să se pronunțe cu privire la o anumită perioadă pentru acordarea drepturilor este nefondată.
Văzând că nu au fost motive de casare sau modificare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3070/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3045/2012. Contencios → |
|---|
