ICCJ. Decizia nr. 3084/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acțiunea înregistrată la data de 28 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamanții D.M.E. și D.A.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Argeș anularea deciziilor din 11 iunie 2010, precum și a deciziilor de impunere din 29 iunie 2010 și din 29 iunie 2010, prin care le-au fost stabilite obligații fiscale în sumă totală de 512.723 RON.
Prin sentința nr. 324 din 1 aprilie 2011 a Tribunalului Argeș a fost admisă excepția de necompetență materială și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în conformitate cu care litigiile care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.
2. Hotărârea Curții de Apel
Prin sentința nr. 305 din 1 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești a fost admisă acțiunea formulată de contestatorii D.M.E. și D.A.M. în contradictoriu cu Intimata D.G.F.P. Argeș, în sensul că a fost obligată pârâta să soluționeze fondul contestației reclamanților.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Raportul de inspecție fiscală nr. 70661 din 26 noiembrie 2009, încheiat în urma verificării unor tranzacții imobiliare realizate de cei doi reclamanți în perioada 2006-2009, s-a stabilit că reclamanții datorează bugetului de stat suma de 512.723 RON, cu titlu de T.V.A. și accesorii.
La data de 26 noiembrie 2009, s-a emis decizia de impunere din 26 noiembrie 2009, numai pe numele reclamantului, iar în urma formulării contestației de către acesta, s-a emis decizia din 06 noiembrie 2009, care în loc să verifice susținerile părții, a condus la emiterea a două decizii de impunere pentru fiecare dintre părți, respectiv din 15 aprilie 2010 și din 15 aprilie 2010, motivându-se în drept pe dispozițiile prevăzute de art. 11 din O.M.F. nr. 1415/2009.
Cele două decizii de impunere au fost contestate de părți și au fost soluționate prin deciziile din 11 iunie 2010, prin care s-a stabilit emiterea unor noi decizii din 29 iunie 2010 și din 29 iunie 2010.
Suma stabilită prin raportul de inspecție fiscală s-a menținut în toate aceste acte fiscale.
Analizând actele dosarului, instanța de primă jurisdicție a reținut din modalitatea în care s-a derulat această procedură că, pârâta nu a soluționat contestația formulată de reclamanți, limitându-se doar să-și corecteze propriile greșeli, deși putea să rezolve ambele aspecte.
Procedând în acest mod, pârâta i-a vătămat pe reclamanți prin nesoluționarea contestației, prin aceea că a emis mai multe decizii de impunere, încercând să facă o executare silită, fără a ține cont de apărările părților și de achitarea parțială a sumei. I-a determinat să promoveze contestație la executare, fără a respecta cele stabilite, cu titlu irevocabil (sentința civilă nr. 6168 din 23 iulie 2010, pronunțată de Judecătoria Pitești).
Instanța a reținut că au fost încălcate dispozițiile art. 213 C. proc. fisc., care o obligă să soluționeze contestația depusă de părți în limitele sesizării, fără a le crea o situație mai grea în calea de atac. Câtă vreme pârâta nu a soluționat contestația părții, nu putea să emită noi decizii de impunere.
Instanța a constatat că pârâta nu putea să emită decât prima decizie de impunere, din moment ce nu s-a modificat baza de impunere, însă pârâta a susținut că nu mai sunt în ființă deciziile supuse anulării în prezenta cauză, deși actele intraseră în circuitul civil, iar pârâta a susținut că le-a revocat.
în recursul declarat de recurenta-pârâtă D.G.F.P. Argeș se invocă două motive motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul existenței unei motivări contradictorii în ceea ce privește soluția dispusă prin sentința atacată și motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aplicarea greșită a legii.
Se arată că în mod eronat și fără temei legal, instanța de fond a admis contestația intimaților și a obligat recurenta să soluționeze pe fond contestația formulată, în condițiile în care contestația a fost prin emiterea celor două decizii a căror anulare s-a solicitat în prezenta cauză.
Se constată că motivele reținute de instanța de fond sunt contradictorii și nu justifică soluția pronunțată, care nu poate fi adusă la îndeplinire deoarece nu poate fi emisă a doua decizie de soluționare a contestației în condițiile în care contestația a fost soluționată, deciziile de impunere anulate și au fost emise alte decizii de impunere, împotriva cărora nu s-a formulat plângere prealabilă.
Se arată că în cauză au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 - normă cu caracter general, în condițiile în care actele contestate au fost emise în baza Legii nr. 571/2003 rep. privind cadrul fiscal și O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., care se aplică cu prioritate.
Se arată că instanța de fond nu a aplicat dispozițiilor speciale și pe cale de consecință a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, care nu poate fi pusă în executare.
Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.
Analizând recursul declarat, în raport de motivele, Curtea îl apreciază ca nefondat, în cauză urmând a se face aplicarea art. 304 alin. (5) C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - aplicarea greșită a legii și nepronunțarea pe fondul cererii de chemare în judecată.
în fapt prin deciziile nr. 97 din 11 iunie 2010 și nr. 98 din 11 iunie 2010 D.G.F.P. Argeș prin Biroul soluționare contestații a desființat actele administrative emise, respectiv deciziile de impunere întocmite de către organele de control fiscal întrucât nu îndeplineau condițiile de procedură instituite de lege în ceea ce privește emiterea deciziilor de impunere.
Astfel, cu ocazia soluționării contestației pe cale administrativă, s-a constatat că organele de inspecție fiscală au procedat la emiterea deciziei de impunere nr. 32457 din 15 aprilie 2010 și deciziei de impunere nr. 32458 din 15 aprilie 2010 fără înscrierea tuturor elementelor obligatorii prevăzute de lege, respectiv numele și prenumele persoanei împuternicite ale organului fiscal, încălcând astfel prevederile art. 43 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată.
Astfel, în condițiile în care organele de inspecție fiscală au procedat la emiterea celor două decizii de impunere fără a ține seama de prevederile legale de mai sus, în soluționarea contestației administrative s-a făcut aplicarea prevederilor ari. 213 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare care precizează:
Art. 213 alin. (5) Organul de soluționare competent se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, iar când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei", procedându-se la aplicarea prevederilor art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată conform căruia:
Art. 216 alin. (3) Prin decizie se poate desființa total sau parțial actul administrativ atacat, situație în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluționare... "
Ca urmare a emiterii deciziilor din 11 iunie 2010 prin care a fost soluționată contestația, s-au emis de organele fiscale noi decizi de impunere respectiv decizia nr. 55697 și decizia nr. 55701 din 29 iunie 2010 care nu au fost comunicate intimaților la data de 12 iulie 2010 și care nu au fost contestate.
în mod greșit și nelegal prima instanță a admis contestația și a obligat recurenta să soluționeze pe fond contestația formulată în condițiile în care nu au fost anulate ultimele decizii prin care a fost soluționată contestația. în concret instanța de fond nu s-a pronunțat pe fondul cererii, iar soluția dispusă nu poate fi pusă în executare nefiind posibilă emiterea unei a doua decizii de soluționare a contestației, fiind dată cu interpretarea greșită a legii și cu neaplicarea dispozițiilor speciale respectiv a dispozițiilor Legii nr. 571/2003 și a O.G. nr. 92/2003.
Față de cele expuse mai sus, Curtea a apreciat că în cauză au fost îndeplinite condițiile motivului de recurs prevăzut de art. 312 alin. (5) C. proc. civ. în ipoteza nepronunțarea pe fondul cererii și în consecință Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. a admis recursul și a casat sentința atacată trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se pronunța pe cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată în raport de dispozițiile C. fisc. și ale C. proc. fisc.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3087/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3080/2012. Contencios → |
|---|
