ICCJ. Decizia nr. 3166/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3166/2012
Dosar nr. 891/36/2010
Şedinţa publică de la 21 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei.
1.Obiectul cererii de chemare în judecată şi procedura în primă instanţă.
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC W.L. SRL a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa – Activitatea de Control Fiscal Constanţa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună;
- Anularea Deciziei nr. 49 din 01 iunie 2010 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Constanţa, privind soluţionarea contestaţiei formulată de SC W.L. SRL, contestaţie înregistrată sub nr. 5994 din 13 mai 2010, respectiv a Deciziei de impunere nr. 320 din 15 martie 2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi a Raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 15 martie 2010 de către organele de control ale Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Constanţa, Activitatea de Inspecţie Fiscală prin care s-a stabilit o bază impozabilă suplimentară de 8.462.907 lei pentru perioada 01 ianuarie 2009 – 31 martie 2009, precum şi obligaţii fiscale suplimentare de plată reprezentând TVA trimestrial în sumă de 1.607.952 lei pentru perioada verificată 01 ianuarie 2009 - 31 martie 2009, respectiv o bază impozabilă stabilită suplimentar pentru majorările de întârziere în sumă de 1.607.952 lei pentru perioada 26 aprilie 2009 - 15 martie 2010, precum şi majorările de întârziere pentru perioada 26 aprilie 2009 - 15 martie 2010 în sumă de 374.490 lei;
- Suspendarea executării deciziei nr. 320 din 15 martie 2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 29 septembrie 2010, Curtea de Apel, a respins cererea de suspendare a executării actelor administrativ fiscale contestate, ca nefondată, pentru considerentele reţinute în cuprinsul încheierii, şi totodată, respins ca nefiind utilă cauzei proba cu expertiză tehnică solicitată de reclamantă.
Prin cererea depusă la data de 09 noiembrie 2010 reclamanta a arătat că prin Încheierea de şedinţă din 22 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei faţă de debitoarea SC W.L. SRL, fiind desemnat administrator judiciar A.M.
Ulterior, prin Încheierea de şedinţă din 29 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, a fost înlocuit administratorul judiciar al debitoarei A.M. cu administratorul judiciar Z.I. SPRL – Filiala Constanţa, care a fost citată în cauză, iar prin punctul de vedere transmis prin fax la data de 16 mai 2011 a arătat că este de acord cu acţiunea astfel cum a fost formulată de reclamanta SC W.L. SRL.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 205/ CA din 22 iunie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta, SC W.L. SRL, prin administrator judiciar Z.I. SPRL- Filiala Constanţa, în contradictoriu cu pârâta, Direcţia Generală A Finanţelor Publice Constanţa - Activitatea de Inspecţie Fiscală Constanţa, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 49 din 01 iunie 2010 A.N.A.F. – Direcţia Generala a Finanţelor Publice Constanţa a respins ca nefondată contestaţia formulata de SC W.L. SRL împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plata nr. 320 din 15 martie 2010.
În motivarea deciziei, autoritatea fiscală a reţinut ca bază de impozitare în cazul schimbului de bunuri sau servicii, respectiv în contul daune interese se primeşte proprietatea unui imobil, fără a se face plata efectivă se consideră ca fiind valoarea normală a acestuia, respectiv tot ceea ce un cumpărător, care se afla în stadiul de comercializare trebuie să plătească unui furnizor/prestator independent în interiorul tarii, în momentul în care se realizează operaţiunea, în condiţii de concurenţa pentru a obţine acelaşi bun/ serviciu. Temeiul juridic invocat de pârâtă fiind dispoziţiile art. 130 si 137 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 571/2003.
Contestând această decizie, reclamanta a arătat că în mod greşit organul de control a apreciat că se aplica în cauza prevederile art. 130 din C. fisc. întrucât acesta are o sferă de aplicare strict determinata la situaţia în care o anumita operaţiune implică o livrare de bunuri sau schimb de servicii în schimbul unei livrări de bunuri sau schimb de servicii ceea ce nu este cazul în speţa de faţă unde stingerea raporturilor conflictuale dintre părţi a avut loc prin intermediul tranzacţiei încheiate şi a operaţiunii juridice de dare în plată.
Susţinerea reclamantei a fost considerată ca fiind neîntemeiata şi a fost înlăturată de instanţa de fond.
Curtea de Apel, a reţinut că prin actul intitulat „T.” şi încheiat la data de 31 decembrie 2008, SC W.L. SRL a fost de acord să achite SC B. SRL suma de 200.000 euro în vederea stingerii tuturor pretenţiilor acesteia şi a rezilierii pe cale amiabilă a contractului nr. 2 din 07 aprilie 2008. Totodată SC W.L. SRL a fost de acord să dea în plată către SC B. SRL clădirile aflate în ansamblul rezidenţial central în stadiul de execuţie existent împreuna cu terenul aferent de 3.006 mp. SC B. SRL a declarat că este de acord cu stingerea litigiului şi a creanţei deţinute.
Părţile au convenit modificarea sumei stabilită pentru rezilierea contractului din suma de 400.000 euro în suma de 438.000 euro reprezentând penalităţi contractuale şi suma de 200.000 euro reprezentând daune interese. Stingerea creanţei de 200.000 euro reprezentând daune interese urmând a se realiza prin darea în plata a imobilului din Constanta, compus din teren de 3.006 mp şi construcţia Complex rezidenţial de locuinţe.
Conform Actului de dare în plată autentificat sub nr. 243 din 28 ianuarie 2009 de B.N.P., C.P. si A.E.G., la lit. c) de la pct. II – obiectul contractului, se menţionează:
„Subscrisa SC B. SRL sunt de acord ca în schimbul creanţei mele în sumă de 438.000 EUR, respectiv 200.000 EURO reprezentând penalităţi contractuale, sumă care a fost deja achitata şi 200.000 EURO reprezentând daune interese născută din contractul nr. 2 din 07 aprilie 2008 să primesc prin dare în plată de la debitoarea mea dreptul de proprietate asupra imobilului”.
Între părţi va avea valoare tranzacţia încheiată, chiar dacă s-a constatat că valoarea imobilului este mai mare decât cea a creanţei întrucât este de natura tranzacţiei ca fiecare parte să renunţe la ceva.
Un particular nu poate opune însă convenţia încheiata cu un alt particular în scopul obţinerii unor efecte contrare dispoziţiilor legale.
Prin urmare, părţile au fost libere să intituleze cum au vrut actul juridic pe care l-au încheiat însa din punct de vedere fiscal speţei i se aplică dispoziţiile art. 130 din Legea nr. 571/2003 întrucât în fapt a avut loc un schimb de bunuri – creanţa în schimbul imobilului.
Acelaşi lucru s-a întâmplat si cu plata taxelor notariale si ale A.N.C.P.I., acestea fiind stabilite la valoarea reala a imobilului.
Instanţa de fond a reţinut că în mod corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 571/2003 şi s-a stabilit ca bază de impozitare valoarea reală a bunului, 9.310.707 lei, stabilită prin cele doua rapoarte de evaluare.
Susţinerea reclamantei potrivit căreia prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 571/2003 ar fi încălcat libertatea contractuala şi, prin urmare reglementările actuale derivate din apartenenţa la Uniunea Europeana, nu poate fi reţinuta întrucât acestea nu au efect între părţile contractante, înţelegerea lor fiind perfect valabila, ci au efect doar în ceea ce priveşte obligaţiile fiecăreia dintre ele în raport cu statul, normele prevăzute de Legea nr. 571/2003 fiind de drept public, părţile neputând prin convenţia lor să treacă peste dispoziţiile imperative ale legii.
În ceea ce priveşte trimiterea la jurisprudenţa C.E.D.O., instanţa a constatat că spetele invocate nu au legătură cu cauza de faţă.
3. Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta SC W.L. SRL Constanţa a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamată a făcut o expunere rezumativă a datelor esenţiale ale cauzei şi a susţinut că organul fiscal a aplicat în mod greşit prevederile art. 137 alin. (1) lit. e) din C. fisc., stabilind în mod eronat baza de impozitare, considerând ca în cauză a avut loc un schimb de bunuri sau servicii, deturnând astfel interpretarea logico juridică a convenţiei părţilor iar prima instanţă a considerat că din punct de vedere fiscal spetei i se aplică dispoziţiile art. 130 din Legea nr. 571/2003 întrucât în fapt a avut loc un schimb de bunuri-creanţa în schimbul imobilului.
Recurenta-reclamantă apreciază că raţionamentul instanţei de fond este fundamental nelegal pentru că nu există probabilitatea legală în a asimila din punct de vedere juridic si economic contractul de tranzacţie si/sau dare în plată cu contractul de schimb reglementat de prevederile C. fisc.
În cuprinsul cererii de recurs sunt reluate consideraţiile făcute la fondul cauzei prin concluziile scrise depuse la dosar, fila 162 asupra limitării libertăţii economice a agenţilor economici în cazurile expres prevăzute de lege, apreciind ca în cauză au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ., precum şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, direct aplicabile în România.
Drepturile contestatoarei au fost încălcate şi sub reglementările actuale derivate din apartenenţa la Uniunea Europeană, respectiv art. 4 alin. (2) din Tratatul Comunităţii Europene, ratificat prin Legea nr. 157/2005, referitor la respectarea principiilor economiei de piaţa libere şi deschise liberei concurenţe.
4. Apărările Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Constanţa.
Prin întâmpinarea înregistrată la 10 noiembrie 2011, intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
După prezentarea istoricului litigiului şi a documentelor puse în discuţie intimata punctează că în mod corect instanţa a reţinut faptul ca părţile au efectuat un schimb de bunuri, creanţa în schimbul imobilului, din punct de vedere fiscal fiind aplicabile dispoziţiile art. 137 din legea 571/2003, şi s-a stabilit ca bază de impozitare valoarea reală a bunului de 9.310.707 lei.
II. Considerentele Înaltei Curţi, asupra recursului.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi sub toate aspectele după cum permit dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Recurenta-reclamantă SC W.L. SRL Constanţa a supus controlului de legalitate, în condiţiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. Decizia nr. 49 din 01 iunie 2010 a Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa prin care, în cadrul procedurii administrativ fiscale i s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiei fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 320 din 15 martie 2010 cu consecinţa anularii măsurii privind achitarea obligaţiilor fiscale suplimentare in suma de 1.607.952 lei, respectiv a sumei de 374.490 lei reprezentând majorări.
În esenţă, după cum s-a prezentat rezumativ la pct. I.1 din această decizie, societatea reclamantă a fost supusă unei inspecţii fiscale având ca obiect, verificarea taxei pe valoarea adăugată dispusă prin Decizia nr. 32 din 29 ianuarie 2010 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, prin care s-a desfiinţat decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. 501 din 16 iulie 2009.
Astfel în etapa administrativă, cât şi la judecata în primă instanţă SC W.L. SRL a arătat că în mod greşit organul de control a apreciat că în speţă, se aplică prevederile art. 130 din C. fisc. care are o sferă de aplicare strict determinată la situaţia în care o anumită operaţiune implică o livrare de bunuri sau schimb de servicii în schimbul unei livrări de bunuri sau schimb de servicii iar în cauza de faţă stingerea raporturilor conflictuale dintre părţi a avut loc prin intermediul tranzacţiei încheiate la data de 31 decembrie 2008 cu constructorul SC B. SRL şi a operaţiunii juridice de dare în plată prin actul de dare în plată autentificat sub nr. 243 din 28 ianuarie 2009.
Prima instanţă a verificat punctual toate motivele de fapt şi de drept ale acţiunii judiciare, ajungând la concluzia că actele administrativ fiscale sunt legale.
Această concluzie este corectă.
Referitor a cadrul normativ aplicabil.
Potrivit art. 130 din Legea nr. 571/2003 „În cazul unei operaţiunii care implică o livrare de bunuri şi/sau o prestare de servicii în schimbul unei livrări de bunuri şi/sau o prestare de servicii, fiecare persoană impozabilă se consideră că a efectuat o livrare de bunuri şi/sau o prestare de servicii cu plata”.
În speţă s-a reţinut că fiecare din părţile convenţiei a efectuat o operaţiune de livrare de bunuri, recurenta-reclamantă a livrat imobilul compus din teren şi construcţie iar SC B. SRL a livrat creanţa pe care o avea asupra reclamantei, aşa cum s-a consemnat în cuprinsul Actului de dare în plată la pct. II lit. c) „obiectul contractului”.
Art. 137,- Baza de impozitare pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii efectuate în interiorul ţării, prevede la lit. e) în cazul schimbului prevăzut la art. 130 şi, în general, atunci când plata se face parţial ori integral în natură sau atunci când valoarea plăţii pentru o livrare de bunuri ori o prestare de servicii nu a fost stabilită de părţi sau nu poate fi uşor stabilită, baza de impozitare se consideră ca fiind valoarea de piaţă pentru respectiva livrare/prestare. în sensul prezentului titlu, valoare de piaţă înseamnă suma totală pe care, pentru obţinerea bunurilor sau serviciilor în cauză la momentul respectiv, un client aflat în aceeaşi etapă de comercializare la care are loc livrarea de bunuri sau prestarea de servicii ar trebui să o plătească în condiţii de concurenţă loială unui furnizor ori prestator independent de pe teritoriul statului membru în care livrarea sau prestarea este supusă taxei. Atunci când nu poate fi stabilită o livrare de bunuri sau o prestare de servicii comparabilă, valoarea de piaţă înseamnă:
1. Pentru bunuri, o sumă care nu este mai mică decât preţul de cumpărare al bunurilor sau al unor bunuri similare sau, în absenţa unui preţ de cumpărare, preţul de cost, stabilit la momentul livrării;
2. Pentru servicii, o sumă. care nu este mai mică decât costurile complete ale persoanei impozabile pentru prestarea serviciului.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante instanţa de control judiciar constată că mod corect prima instanţă a reţinut ca fiind incidente speţei dispoziţiile art. 130 şi 137 alin. (1) lit. e) din legea nr. 571/2003.
Astfel, organul de inspecţie a procedat la recalcularea taxei pe valoarea adăugată, deoarece schimbul de bunuri sau servicii, respectiv când se primeşte proprietatea unui imobil, fără a se face plata efectivă, intră în sfera de aplicare a art. 130 din C. fisc. Baza de impozitare în cazul schimbului prevăzut, se consideră ca fiind valoarea normală a acestuia, respectiv tot ceea ce un cumpărător, care se află în stadiu de comercializare, trebuie să plătească unui furnizor/prestator independent în interiorul ţării, în momentul în care se realizează operaţiunea, în condiţii de concurenţă, pentru a obţine acelaşi bun/serviciu. Chiar dacă între părţi sunt incidente prevederile art. 969 C. civ. în vigoare la data tranzacţiei (în prezent art. 1270 C. civ.) având valoare convenţia încheiată, din punct de vedere fiscal, se aplică art. 130 din C. fisc., baza de impozitare fiind valoarea reală a bunului, aşa cum a fost de altfel stabilită prin cele două rapoarte de evaluare.
De altfel, chiar plata taxelor notariale au fost stabilite tot la valoarea reală a imobilului având relevanţă în cauză preţul de piaţă care aici e cel stabilit de notar.
E clar că disproporţia vădită între preţul stabilit de părţi şi preţul de piaţă, estimat prin raportare la probe e un argument suficient în sensul menţinerii actelor fiscale contestate, iar convenţia inserată în actul autentificat sub nr. 243/2009 nu poate fi invocată de recurentă în cazul obţinerii unor efecte contrare dispoziţiilor legale chiar dacă părţile convenţiei şi-au construit artificial o situaţie juridică aceasta are efecte în ce priveşte obligaţiile fiecăreia dintre ele nu şi în raport cu statul, normele prevăzute de cadrul fiscal fiind de drept public, organele fiscale apreciind în concret relevanţa stărilor fiscale.
Critica recurentei în legătură cu incidenţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, este nefondată, deoarece aceasta priveşte o altă problemă de drept şi nici nu au legătură cu cauza de faţă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu a fost încălcată libertatea contractuală, între părţi se aplica principiul forţei obligatorii a convenţiei însă aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului normele prevăzute de C. fisc. sunt de drept public iar părţile nu pot prin Convenţia lor să treacă peste dispoziţiile imperative ale legii.
Conchizând Înalta Curte, constată că raportul juridic fiscal a fost corect examinat de Curtea de apel, neexistând motive pentru modificarea ori casarea sentinţei atacate.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC W.L. SRL Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 205/ CA din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3162/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3213/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
