ICCJ. Decizia nr. 3237/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3237/2012
Dosar nr. 9248/2/2010
Şedinţa publică de la 27 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei.
1.Procedura în faţa primei instanţei.
Prin acţiunea înregistrată la 6 octombrie 2010 şi completată la 9 mai 2011, reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti a solicitat să se constate nesoluţionarea de către pârâtul Guvernul României a cererii înregistrate sub nr. 5/5116 din 2 iulie 2010 la Cabinetul primului ministru şi sub nr. 20/13770/DNA din 5 iulie 2010 la Secretariatul General al Guvernului, pentru emiterea unei hotărâri de guvern prin care să se declare utilitatea publică pentru lucrări de interes naţional în privinţa imobilului (teren şi construcţie de birouri nefinalizate) situat în Bucureşti, denumit C.P., beneficiar SC M.B.D. SRL, în vederea exproprierii şi apoi, a demolării.
Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtului Guvernul României să emită o hotărâre de guvern prin care să declare utilitatea publică pentru lucrări de interes naţional în privinţa imobilului menţionat anterior, în vederea exproprierii şi apoi, a demolării.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâtul a refuzat în mod nejustificat să soluţioneze cererea sa formulată în baza Legii nr. 554/2004, a Legii nr. 422/2001 şi a Legii nr. 33/1994 pentru declararea utilităţii publice şi exproprierea imobilului care încalcă zona de protecţie a monumentelor istorice, vătămând de asemenea libertatea religioasă dreptul de asociere şi dreptul de proprietate, garantate prin dispoziţiile art. 29, 40 şi 44 din Constituţie.
Reclamanta a învederat că refuzul pârâtului de a da curs solicitării sale reprezintă o modalitate de manifestare a excesului de putere, întrucât dreptul de apreciere invocat de către Guvernul României nu poate fi exercitat decât în limitele în care a fost recunoscut prin dispoziţiile art. 5, 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, conform cărora, utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes naţional, fiind de utilitate publică salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, precum şi cele privind prevenirea urmărilor dezastrelor naturale.
Pârâtul Guvernul României a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost invocată prin raportare la dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu motivarea că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, întrucât cererea vizează luarea măsurilor de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, pentru care este reglementată o altă procedură judiciară în Legea nr. 50/1991, astfel că este inadmisibilă prezenta cerere de obligare a Guvernului României la adoptarea unei hotărâri de expropriere.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost invocată în raport cu procedura de declarare a utilităţii publice prevăzută de Legea nr. 33/1994, care nu permite ca iniţiativa acesteia să aparţină altcuiva decât organelor administrative stabilite expres în capitolul 2 al legii respective, iar reclamanta nu este un asemenea organ administrativ al statului.
La data de 28 martie 2010, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând să se constate că acţiunea este fără obiect faţă de răspunsul pe care l-a comunicat reclamantei cu adresa nr. 3480 din 9 august 2010, dar şi prematură, faţă de împrejurarea că, resursele financiare necesare executării unei hotărâri de guvern cu obiectul de reglementare precizat prin acţiune nu au fost identificate, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 din H.G. nr. 561/2009, care condiţionează realizarea procedurii exproprierii de alocarea resurselor financiare necesare.
2.Soluţia instanţei de fond.
Curtea de apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr. 5558 din 3 octombrie 2011 prin care a respins excepţiile privind inadmisibilitatea, prematuritatea şi lipsei de obiect a acţiunii, excepţia lipsei calităţi procesuale active a reclamantei şi cererea de intervenţie formulată în interes propriu de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată şi completată ulterior de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut ca fiind neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de împrejurarea că obiectul acţiunii este un pretins refuz nejustificat al autorităţii publice abilitată să ia măsura solicitată, iar interesul formulării unei asemenea cereri este unul legitim, direct, personal şi actual, fără a fi înlăturat prin posibilitatea recunoscută de alte dispoziţii legale care permit reclamantei să solicite eventual desfiinţarea construcţiilor ridicate în baza unei autorităţii anulată irevocabil în temeiul Legii nr. 50/1991. În consecinţă, s-a apreciat că reclamanta poate solicita declararea utilităţii publice în procedura reglementată de Legea nr. 33/1994, care constituie dreptul comun în materia declarării utilităţii publice şi a exproprierii pentru utilitate publică.
Excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, avându-se în vedere că există o identitate între persoana care a formulat acţiunea şi persoana căreia dispoziţiile legale îi permit solicitarea cenzurării unui refuz nejustificat al pârâtului de a emite un astfel de act administrativ, care vizează chiar situaţia specifică în care se află reclamanta.
Excepţia lipsei de obiect a fost respinsă ca neîntemeiată pentru că nu a fost emis actul administrativ solicitat prin acţiune, iar excepţia prematurităţii acţiunii a fost respinsă cu motivarea că, argumentele invocate vizează fondul cauzei.
În ceea ce priveşte fondul pricinii, instanţa de fond a reţinut că, actul administrativ de declarare a utilităţii publice poate fi emis numai după ce în prealabil autoritatea publică competentă în materie a întreprins procedura cercetării prealabile, care să stabilească dacă există elemente care să justifice interesul naţional sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care susţin necesitatea lucrărilor şi nu pot fi realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum şi încadrarea în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, potrivit legii.
Avându-se în vedere că obiectul acţiunii, respectiv constatarea refuzului pretins nejustificat al pârâtului de a emite o hotărâre de declarare a utilităţii publice şi de a emite un astfel de act administrativ, în absenţa efectuării cercetării prealabile de către o comisie special constituită în acest sens şi fără ca obiectul acţiunii să fie şi cenzurarea refuzului pârâtului de a dispune constituirea unei astfel de comisii care să întocmească un proces verbal potrivit legii, instanţa de fond a reţinut că refuzul pârâtului de a emite un act administrativ de declarare a utilităţii publice nu poate fi calificat ca fiind emis cu exces de putere.
În măsura admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, prin obligarea pârâtului la emiterea în mod direct a unei asemenea hotărâri, fără efectuarea unei cercetări prealabile care să stabilească oportunitatea constatării utilităţii publice, s-a considerat că ar fi depăşită competenţa pârâtului de a declara utilitatea publică ori ar fi încălcate drepturile şi interesele legitime ale persoanei vizate de o astfel de măsură, care ar conduce în final la transmiterea drepturilor de proprietate în patrimoniul Statului Român.
Celelalte argumente invocate de reclamantă cu privire la încălcarea dreptului la libertate religioasă, a principiului legalităţii (inclusiv dreptul la o bună administrare) au fost respinse, considerându-se că pârâtul are un drept de apreciere asupra declarării utilităţii publice numai după analiza rezultatului cercetării prealabile de către o comisie specială constituită în acest scop, astfel că o asemenea apreciere a pârâtului ar fi supusă controlului instanţei de judecată prin prisma aplicării dispoziţiilor art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.
3.Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti, solicitând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9, art. 3041 C. proc. civ., să fie modificată în parte hotărârea atacată, în sensul admiterii acţiunii, să se constate nesoluţionarea de către Guvernul României a cererii de emitere a unei hotărâri de guvern prin care să se declare utilitatea publică pentru lucrări de interes naţional pentru imobilul (teren şi construcţie de birouri nefinalizate) situat în Bucureşti, denumit C.P., beneficiar SC M.B.D. SRL, în vederea exproprierii şi apoi, a demolării, să fie obligat pârâtul să emită o hotărâre de guvern prin care să declare utilitatea publică pentru lucrări de interes naţional pentru acest imobil, în vederea exproprierii şi apoi, a demolării, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate prin care au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii, lipsei de obiect şi prematurităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
Recurenta a susţinut că, instanţa de fond a reţinut că acţiunea se circumscrie condiţiilor speciale din Legea nr. 422/2001 cu privire la declararea utilităţii publice, stabileşte totuşi că soluţionarea cererii impunea îndeplinirea condiţiilor din legea generală în materia declarării utilităţii publice şi a exproprierii.
Recurenta a precizat că prin Ordinul nr. 2314/2004 emis de Ministerul Culturii şi cultelor Catedrala S.I. este clasificată ca monument istoric de valoare naţională şi universală, ceea ce dovedeşte inutilitatea cercetării de către o comisie specială a categoriei de importanţă a lucrării de protejare şi de punere în valoare a Catedralei, cu valoare de interes public naţional.
Din moment ce declararea utilităţii publice nu este condiţionată de procedura legii comune, înseamnă că în adoptarea unei astfel de soluţii nu este obligatorie procedura numirii unei comisii care să realizeze o cercetare prealabilă privind categoria de importanţă a lucrării.
Recurenta a mai arătat că, deşi instanţa de fond a analizat existenţa unui refuz nejustificat de emitere a actului administrativ, ceea ce se încadrează în prima ipoteză a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, face o gravă confuzie cu ipoteza a doua din acelaşi text de lege, fără a observa că, atât operaţiunile administrative, cât şi emiterea actului solicitat sunt de competenţa guvernului, astfel încât acesta odată sesizat, avea nu numai competenţa, dar şi obligaţia de a îndeplini toate operaţiunile prealabile necesare emiterii actului final solicitat. Recurenta a învederat că pârâtul nici nu a formulat apărări în acest sens, iar raţionamentul instanţei de fond conduce către admiterea unei veritabile excepţii de inadmisibilitate a acţiunii pentru neîndeplinirea unei etape prealabile.
Faţă de acte emise de Guvernul României, recurenta a arătat că singura motivaţie care rezultă pentru refuzul de emitere a actului administrativ solicitat este legată de neidentificarea resurselor financiare necesare exproprierii, însă pentru declararea utilităţii publice nu este necesară alocarea de fonduri, pentru că aceasta se analizează numai în faza exproprierii, care presupune o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Atât timp cât identificarea resurselor financiare nu este o condiţie de exercitare a dreptului de a declara utilitatea publică, recurenta a considerat că refuzul este lipsit de temei legal şi deci are caracterul exprimării cu exces de putere a voinţei de a nu soluţiona cererea sa, încălcând astfel dreptul la o bună administraţie, dreptul la respectarea legalităţii actelor administrative, dreptul la soluţionarea petiţiilor, dreptul la exercitarea liberă şi nestânjenită a cultului religios, dreptul de protecţie al monumentelor istorice,dreptul la un mediu nealterat, dreptul de a cere şi obţine punerea în valoare a unui bun de importanţă naţională şi universală. Cum nici unul din aceste drepturi nu mai poate fi exercitat plenar, s-a arătat că situaţia expusă corespunde dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. n) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât decizia administrativă exprimată cu exces de putere permite o ingerinţă nejustificată a arbitrariului în ordinea de drept.
Recurenta a criticat şi concluzia instanţei de fond cu privire la necesitatea stabilirii oportunităţii declarării utilităţii publice, în contextul în care caracterul oportun al unui asemenea demers rezultă din toate probele administrate în cauză. În acelaşi sens, s-a arătat că însăşi instanţa de judecată poate aprecia dacă este sau nu oportună stabilirea utilităţii publice şi a demolării unei construcţii care afectează un monument istoric de valoare naţională şi universală, întrucât textul de lege nu poate fi interpretat că dă numai în competenţa pârâtului dreptul de apreciere asupra oportunităţii unui anumit demers, chiar dacă acesta vizează utilitatea publică a unui imobil. În situaţia prerogativelor sale legale şi constituţionale, instanţa de judecată poate să stabilească dacă un organ administrativ în executarea obligaţiilor care-i revin emite sau nu un act administrativ cu exces de putere.
În privinţa unei eventuale încălcări a unor drepturi ale terţilor ca urmare a transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul statului a acestor drepturi, recurenta a susţinut că prima instanţă a făcut o nouă confuzie între etapele legale şi efectele lor în planul drepturilor terţilor, dat fiind că, prin declararea utilităţii publice nu se transferă dreptul de proprietate şi aceasta reprezintă numai o fază a întregului proces.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
1.Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Acţiunea formulată şi completată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti are ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtului Guvernul României de a-i soluţiona cererea înregistrată sub nr. 5/5116 din 2 iulie 2010 şi sub nr. 20/13770/DNA din 5 iulie 2010 pentru emiterea unei hotărâri de guvern de interes naţional la imobilul teren şi construcţie nefinalizată de birouri situat în Bucureşti, denumit C.P., beneficiar SC M.B.D. SRL în vederea exproprierii şi apoi, a demolării, precum şi obligarea pârâtului să emită o hotărâre de guvern de declarare a utilităţii publice lucrări de interes naţional la acest imobil, în vederea exproprierii şi apoi, a demolării.
În drept, acţiunea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, care prevăd exproprierea pentru cauză de utilitate publică a monumentelor istorice şi a zonelor de protecţie a acestora şi pe dispoziţiile art. 5, 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, republicată, conform cărora, utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrări de interes naţional, fiind de utilitate publică lucrările privind salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice.
Monumentul istoric pentru care reclamanta a solicitat aplicarea măsurilor legate de protecţie este Catedrala romano-catolică S.I. Bucureşti, clasată împreună cu zona sa de protecţie ca monument istoric de valoare naţională şi universală.
Din nota anexată adresei nr. 66 din 15 ianuarie 2009 întocmită de Institutul Naţional Monumentelor Istorice rezultă că, în baza H.C.M. nr. 661/1955 Catedrala romano-catolică S.I. a fost recunoscută ca monument istoric şi i s-a atribuit calitatea de monument istoric, fiind înscrisă la poz.155 a „Listei monumentelor de cultură de pe teritoriul României”, aprobată prin H.C.M. nr. 1160/1955.
Urmare reactualizării acestei liste în baza Decretului C.F.N.S. nr. 91 din 5 februarie 1992, codul Catedralei romano-catolice S.I. în Lista monumentelor istorice pentru oraşul Bucureşti din anul 1992.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 422/2001, a fost menţinut statutul Catedralei romano-catolice S.I., care se află înscrisă la poz.402, în Lista monumentelor istorice aprobată în baza Ordinelor Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2682 din 13 iunie 2003 şi nr. 2314/2004, publicată în M. Of. nr. 646 bis din 16 iulie 2004.
Conform codului atribuit prin această listă a monumentelor istorice, în vigoare la data prezentului litigiu şi anume Cod L.M.I. 2004. Catedrala romano-catolică S.I. este inclusă în grupa A, ca fiind monument istoric de valoare naţională şi universală.
Zona de protecţie pentru Catedrala romano-catolică S.I. a fost instituită în conformitate cu prevederile art. 61 ale O.U.G. nr. 228/2000 şi ale art. 59 din Legea nr. 422/2001, republicată, pentru o suprafaţă delimitată cu o rază de 100 m măsuraţi de la conturul exterior al catedralei, prin planul de urbanism zonal aprobat prin Hotărârea nr. 278 din 21 decembrie 2000 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, reactualizat prin planul de urbanism zonal prin Hotărârea nr. 213 din 29 septembrie 2005 adoptată de aceeaşi autoritate a administraţiei publice locale.
Prin efectul clasării sale ca monument istoric de valoare naţională şi universală, Catedrala romano-catolică S.I. Bucureşti beneficiază de măsurile de protecţie asigurate şi garantate de stat prin Legea nr. 422/2001, republicată, în sensul definit de art. 2 alin. (2) din această lege, ca fiind ansamblul de măsuri cu caracter ştiinţific, juridic, administrativ, financiar, fiscal şi tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidenţa, conservarea, inclusiv decizia şi întreţinerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice şi integrarea lor social-economică şi culturală în viaţa colectivităţilor locale.
Toate aceste activităţii şi măsuri de protejare a monumentelor istorice se realizează în interes public, recunoscut în mod expres prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din legea susmenţionată pentru monumentele istorice aparţinând patrimoniului cultural naţional şi care fac obiectul protecţiei reglementate la nivel legislativ.
Ca măsură de protejare a monumentelor istorice, Legea nr. 422/2001, republicată, prevede la art. 10 alin. (3) exproprierea pentru cauză de utilitate publică a monumentelor istorice şi a zonelor de protecţie a acestora sau instituirea unor servituţi, care poate fi iniţiată şi aplicată numai cu avizul Ministerul Culturii şi Cultelor.
Legea cadru în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică este Legea nr. 33/1994, republicată, care la art. 7 alin. (1) art. 8 şi 9 alin. (1) prevede că, utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes naţional, după efectuarea unei cercetării prealabile de către o comisie numită de Guvern şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localitatea sau zona unde se intenţionează a fi executată.
Prin legea susmenţionată, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost reglementată ca o operaţiune administrativă complexă, care presupune o succesiune de acte administrative aflate într-o strânsă interdependenţă şi anume, declararea utilităţii publice de către autoritatea competentă, pe baza unei cercetări prealabile efectuate de comisia numită în acest scop şi ulterior, întocmirea anchetei parcelare, prin executarea planurilor, cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre a fi expropriate cu indicarea numelui proprietarilor şi a condiţiilor de despăgubire.
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, este supusă aceleiaşi reglementări cu caracter general cuprinsă în Legea nr. 33/1994, numai că fiind o măsură de protejare a monumentelor istorice, nu poate fi iniţiată şi aplicată decât cu avizul Ministerului Culturii şi Cultelor.
Prin adresa nr. 13770/DNA din 15 aprilie 2010 pârâtul Guvernul României a răspuns cererilor înregistrate sub nr. 5/5116 din 2 iulie 2010 şi nr. 20/13770/DNA din 5 iulie 2010, comunicând reclamantei că, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, solicitarea acesteia a fost transmisă spre analiză şi emiterea unui punct de vedere la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
În contradicţie cu apărările formulate în procedura judiciară, prin adresa susmenţionată, pârâtul Guvernul României nu a contestat regimul juridic conferit Catedralei romano-catolică S.I. Bucureşti prin clasarea în grupa A, ca monument istoric de valoare naţională şi universală şi nici protecţia de care beneficiază în baza Legii nr. 422/2001. De asemenea se reţine că, prin răspunsul respectiv, pârâtul Guvernul României nu a contestat nici legala sa sesizare prin cererile formulate de către reclamantă la 2 şi respectiv 5 iulie 2010 pentru exercitarea atribuţiilor care îi revin în aplicarea Legii nr. 33/1994, în calitate autoritate competentă să declare utilitatea publică pentru lucrări de interes naţional şi pentru numirea comisiei de efectuare a cercetării prealabile.
Faţă de competenţele legale ale pârâtului Guvernul României în materia exproprierii pentru cazul de utilitate publică prevăzut de art. 6 din Legea nr. 33/1994, republicată şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, ca măsură de protejare a unui imobil clasat în grupa A, ca monument istoric de valoare naţională şi universală, instanţa de fond a respins în mod greşit primul capăt de cerere din acţiunea completată de reclamantă şi prin care a solicitat să se constate nesoluţionarea petiţiilor sale înregistrate sub nr. 5/5116 din 2 iulie 2010 şi nr. 20/13770/DNA din 5 iulie 2010.
Astfel, deşi a reţinut corect că, declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, instanţa de fond nu a avut în vedere că realizarea acestor operaţiuni din cadrul producerii de expropriere pentru cauză de utilitate publică a fost solicitată de către reclamantă prin cele două petiţii adresate pârâtului, în calitatea sa de autoritate competentă pentru lucrările de interes naţional.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut corect că nu sunt incidente prevederile Legii nr. 50/1991, respingând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că este aplicabilă Legea nr. 33/1994, dar a interpretat greşit această ultimă lege, considerând fără temei că este justificat refuzul pârâtului de a soluţiona petiţiile adresate de reclamantă pentru exercitarea atribuţiilor conferite prin legea respectivă cu privire la declararea utilităţii publice în cazul exproprierii.
În raport cu aceste atribuţii legale ale pârâtului Guvernul României, se constată că, răspunsul comunicat reclamantei cu adresa nr. 13770/DNA din 15 iulie 2010 nu poate constitui dovada soluţionării petiţiilor nr. 5/5116 din 2 iulie 2010 şi nr. 20/13770/DNA din 5 iulie 2010, întrucât nu corespunde criteriilor minime de motivare a unei decizii individuale prin care se refuză aplicarea măsurilor legale de protejare a monumentelor istorice. Adresa respectivă nu cuprinde considerentele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat manifestarea de voinţă a autorităţii administrative şi trimite la o procedură ulterioară celei prevăzută expres în competenţa sa şi pentru realizarea căreia a fost corect sesizată de către reclamantă.
În atare situaţie, se constată că a fost greşit respins primul capăt din acţiune, deşi reclamanta a dovedit că, adresa nr. 13770/DNA din 15 iulie 2010 reprezintă un refuz nejustificat al pârâtului de a soluţiona petiţiile sale, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.
Reclamanta a dovedit şi susţinerea sa privind existenţa în cauză a unui exces de putere, definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din legea susmenţionată ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţelor prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Sub acest aspect, autoritatea pârâtă a invocat neîntemeiat beneficiul unui drept discreţionar, dat fiind că un asemenea drept nu poate fi exercitat decât în limitele legii prin care a fost recunoscut şi în consecinţă, existenţa lui nu poate exonera administraţia de obligaţia de a-şi motiva decizia spre a se verifica dacă oportunitatea măsurii adoptate este compatibilă cu legea şi dacă nu este rezultatul depăşirii puterii discreţionare.
Fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în privinţa primului capăt de cerere, se va dispune modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul că va fi admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă şi va fi obligat pârâtul ca, în termen de 60 de zile de la data prezentei decizii, să soluţioneze petiţiile adresate de aceasta în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.
Celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate vor fi menţinute, întrucât nu a fost recurată soluţia de respingere a excepţiilor de procedură, iar soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtului să emită actul administrativ de declarare a utilităţii publice, în vederea exproprierii şi apoi a demolării, este legală şi temeinică, în condiţiile în care nu a fost finalizată procedura administrativă, în considerarea căreia va fi admis primul capăt de cerere din acţiunea formulată şi completată de reclamantă.
2 Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia.
Pentru considerentele care au fost expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite prezentul recurs şi pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul că, va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti.
Aplicând prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va dispune obligarea pârâtului Guvernul României, ca în termen de 60 de zile de la data prezentei decizii, să soluţioneze în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 cererea reclamantei de emitere a unei hotărâri de guvern privind declararea utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional la imobilul (teren şi construcţie de birouri nefinalizată) C.P., situat în Bucureşti, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Arhiepiscopia Romano Catolică din Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5558 din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte hotărârea recurată, în sensul că admite în parte acţiunea formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti.
Obligă pârâtul Guvernul României ca în termen de 60 de zile de la data prezentei decizii să soluţioneze în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, cererea reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern privind declararea utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional la imobilul teren şi construcţie C.P., situat în Bucureşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3217/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3245/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
