ICCJ. Decizia nr. 3226/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 ianuarie 2011, reclamanții D.V.V. și B.G. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 56.384,36 lei cu titlu de despăgubiri, conform Deciziei nr. 6598 din 30 iunie 2009 a CCSD.
în motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că, urmare a derulării procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 247/2005, a fost emisă de către CCSD decizia susmenționată, prin care a fost emis titlul de despăgubire în cuantum de 56.384,36 lei în favoarea reclamanților.
Drept urmare, reclamanții au optat pentru primirea despăgubirilor în numerar, însă de la data de 26 octombrie 2009, data exercitării dreptului de opțiune și până la promovarea acțiunii, nu li s-a efectuat nicio plată și nici nu au fost înștiințați asupra stadiului în care se află solicitarea lor de plată în numerar.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 14 iunie 2011, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prematurității acțiunii, faptul că emiterea titlului de plată și plata despăgubirilor în numerar către persoanele îndreptățite se va dispune în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare în contul ANRP, în ordinea depunerii cererilor. Or, astfel de disponibilități nu există. Excepția prematurității a fost recalificată de instanță ca apărare de fond.
Pe fond, pârâta ANRP a invocat exact aceleași considerente și reglementări legale ca cele invocate în susținerea prematurității acțiunii, în sensul că încă nu există disponibilități financiare, în raport de plasarea reclamanților în ordinea depunerii cererii.
Prin sentința civilă nr. 4220 din 15 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții D.V.V. și B.G., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților.
A obligat pârâta A.N.R.P. prin D.A.D.N., să achite reclamanților suma de 56.384,36 lei reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit Deciziei nr. 6598 din 30 iunie 2009 a CCSD, privind emiterea titlului de despăgubire.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin Decizia nr. 6598 din 30 iunie 2009, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea reclamanților în cuantum de 56.384,36 RON, conform sentinței civile nr. 573 din 02 iunie 2005 a Tribunalului București.
în temeiul dispozițiilor art. 18 alin. 1 și ale art. 181alin. (2) și art. 18 din Legea nr. 247/2005, reclamanții au formulat cerere de opțiune în data de 26 octombrie 2009, pentru emiterea titlului de plată, în vederea plății sumei în integralitate în numerar.
Din textul mai sus redat nu reiese că emiterea titlului de plată ar fi condiționată de existența disponibilităților financiare, ci valorificarea titlului de plată.
Prima instanță a apreciat că textul nu instituie nici un termen sau vreun alt moment nici pentru prezentarea beneficiarului la ANRP cu titlul de despăgubire, nici pentru eliberarea titlului de plată, doar valorificarea titlului de plată urmând a se face conform lit. a, adică în termen de 15 zile de la existența disponibilităților bănești.
în ceea ce privește obligația de plată propriu zisă a despăgubirii, Curtea a reținut că potrivit aceluiași art. 18 lit. a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, aplicabil în cauză, adică despăgubirea în numerar le va fi transferată "în termen de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilităților financiare".
în acest context, instanța a reținut ca fiind incident textul art. 3 lit. h) din Titlul VII al legii care statuează că "Sumele aferente despăgubirilor în numerar în cuantum de maxim 250.000 lei se vor plăti într-o singură tranșă ".
Curtea de apel a apreciat că din interpretarea coroborată a celor două texte reiese că termenul de un an de la emiterea titlului de plată este termenul maxim pentru plata despăgubirilor și că, în funcție de existența disponibilităților financiare, ANRP are o marjă pentru efectuarea plății doar în cadrul acestui termen. O interpretare în sensul invocat de pârâtă ar lipsi de efect textul art. 3 lit. h din Titlul VII al legii.
A concluzionat prima instanță în sensul că soluția adoptată în practica ANRP, de emitere a titlului de plată doar în momentul existenței disponibilităților bănești, nu are nici o acoperire legală, încercându-se astfel doar amânarea curgerii termenului maximal, de un an în speță.
Singura modalitate în care instanța poate sancționa atitudinea și practica ANRP relativ la situația reclamantelor și de a asigura respectarea art. 3 lit. h din Titlul VII al legii, este de a reține ca moment în care începe să curgă termenul de maxim un an pentru plata despăgubirilor data de 26 octombrie 2009, la care a fost exercitat dreptul de opțiune, și la care trebuia emis și titlul de plată.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, prin invocarea dispozițiilor art. 304 punctul 9 și ale art. 304 ind. 1 C. proc. civ.
S-a precizat în motivele de recurs că potrivit Legii nr. 247/2005, titlul de plată se emite în termen de 15 zile de la data disponibilităților financiare, iar potrivit art. 182pct. 5 din H.G. nr. 128/2008 se pot emite titluri de plată cu prioritate dar în ordinea înregistrării cererilor de opțiune și în funcție de gravitatea afecțiunii persoanei îndreptățite.
Recurenta a susținut că potrivit art. III din O.U.G. nr. 62/2010 s-a suspendat emiterea titlurilor de plată pe o perioadă de doi ani, titlurile de despăgubire urmând a fi valorificate prin conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea.
înalta Curte, examinând motivele de recurs, acțiunea, probele cauzei și legislația aplicabilă, reține:
Analiza legislației naționale aplicabile în cauză relevă că art. 11 alin. (2) din Constituția României dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispozițiile alin. (2) din art. 20 al Constituției României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că în baza art-20 din Constituția României, instanța în fata căreia se invocă existenta unei neconcordanțe între legislația națională și dispozițiile Convenției, va aplica sancțiunea inaplicabilității normei interne contrare Convenției pentru raportul juridic concret și cu privire la situația conflictuală supusă examinării.
în baza aceluiași temei constituțional, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în sistemul român de drept, pe temeiul principiului subsidiarității.
Urmare a prevederilor constituționale enunțate, rezultă că în cauza de față judecătorul trebuia să stabilească existența unei neconcordanțe între Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 și O.U.G. nr. 62/2010 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Judecătorul fondului a apreciat că autoritatea pârâtă a nesocotit jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Soluția adoptată este greșită, deoarece chiar instanța europeană a arătat în cauza Broniowski c/Pologne, că situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri. S-a subliniat că alegerea acestor măsuri poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietăți sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară, cum pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1, important fiind ca nivelul indemnizării să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție.
în acest context, înalta Curte arată că despăgubirea trebuie acordată într-un termen rezonabil, pentru a fi adecvată.
însă, în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/ 2007 și O.U.G. nr. 62/2010 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.
De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010 s-a suspendat emiterea titlurilor de plată, în această perioadă titlurile de despăgubire urmând a fi valorificate numai prin conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea.
O asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.
La aprecierea asupra compatibilității legislației naționale cu normele Convenției, înalta Curte are în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale (cauza Saggio c/Italie).
Lipsa de resurse financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesele generale.
înalta Curte consideră că în cauză, dreptul de apreciere în adoptarea măsurilor nu este disproporționat, ținând seama și de numărul foarte mare al solicitărilor și că în măsura în care s-ar înlătura prevederile din Legea nr. 247/2005 s-ar ajunge la o situația de haos economic, mai mult chiar justiția ar fi o sursă de instabilitate în raport cu celelalte persoane îndreptățite.
De altfel, prin mai multe decizii Curtea Constituțională a României a statuat că prevederile art. Ill din O.U.G. nr. 62/2010 sunt constituționale și corespund exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Jurisprudenței Curții Europene.
în acest sens, Curtea Constituțională a arătat că adoptarea actului normativ criticat a fost determinată de circumstanțe excepționale, legate de stabilitatea economică a statului român, urmărindu-se promovarea unor măsuri care să împiedice imposibilitatea menținerii echilibrului bugetar, așa cum reiese din preambulul O.U.G. nr. 62/2010. Prin urmare, soluția legislativă reprezintă o normă temporară, care nu aduce atingere substanței dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligația statului urmând a se executa după expirarea perioadei de suspendare de 2 ani. în aceste condiții, s-a reținut că aceste circumstanțe speciale reclamă cu evidență o diferență de tratament juridic.
înalta Curte mai arată că în perioada de suspendare a emiterii titlurilor de plată, persoanele îndreptățite pot opta pentru conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea.
Fondul Proprietatea este o entitate funcțională, acțiunile emise de acesta fiind tranzacționabile și ca urmare, se poate obține indemnizarea.
Având în vedere considerentele acestei decizii, în baza art. 312 Cod procedura civilă, recursul a fost admis iar sentința a fost atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca prematur formulată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3453/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3012/2012. Contencios → |
|---|
