ICCJ. Decizia nr. 3253/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3253/2012
Dosar nr. 1447/59/2009
Şedinţa publică de la 27 iunie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 24 decembrie 2009, reclamanta SC A.C.M. SRL Timişoara a chemat în judecată Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând anularea deciziei de impunere nr. 355 din 30 iunie 2009 emise în baza raportului de inspecţie fiscală nr. 2903 din 29 iunie 2009 şi exonerarea societăţii de plata sumei de 1.475.808 lei obligaţii fiscale, din care debit principal, constând în TVA, impozit pe profit, impozit pe dividende şi impozit pe veniturile nerezidenţilor, în valoare totală de 742.111 lei, precum şi accesorii, respectiv majorări de întârziere, în sumă de 733.697 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că obligaţiile fiscale au fost greşit stabilite, prin interpretarea şi aplicarea eronată a legii, atât referitor la constatarea nedeductibilităţii unor cheltuieli, ce a condus la majorarea bazei impozabile, cât şi la reţinerea unei taxe pe valoarea adăugată suplimentară.
Prin precizarea de acţiune formulată la termenul de judecată din 22 aprilie 2010, reclamanta a cerut introducerea în cauză a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, competentă în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere.
Ulterior, s-a depus la dosar decizia nr. 1036/155 din 17 mai 2010 prin care pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a soluţionat contestaţia depusă de reclamantă, prin care a desfiinţat parţial decizia de impunere, dispunând încheierea unui nou act administrativ fiscal, pentru capetele de cerere privind:
- majorarea bazei de impunere cu suma de 64.289 lei;
- TVA colectată în sumă de 225.248 lei şi TVA deductibilă în luna aprilie 2004;
- TVA deductibilă în sumă de 14.961 lei;
- TVA aferentă veniturilor recalculate pentru persoanele afiliate, în sumă de 12.216 lei şi accesorii TVA în valoare de 522.105 lei.
Prin aceeaşi decizie pârâta a respins contestaţia pentru:
- impozitul pe dividende de 23.672 lei;
- impozitul pe profit de 63.725 lei şi accesorii aferente de 33.551 lei:
- impozitul pe veniturile nerezidenţilor de 212.328 lei şi accesorii aferente de 142.727 lei şi TVA în valoare de 19.878 lei.
În raport de conţinutul deciziei emise în soluţionarea contestaţiei, în şedinţa publică din 15 iulie 2010 reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că înţelege să conteste şi decizia nr. 1036/155/2010, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea parţială a actelor administrative atacate şi exonerarea societăţii de la plata obligaţiilor fiscale şi a accesoriilor pentru care nu s-a dispus desfiinţarea deciziei de impunere.
Prin concluziile prezentate la 22 iunie 2011, reclamanta a solicitat în principal admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar, anularea în parte a actului administrativ pentru suma de 1.373.857 lei, conform expertizei contabile efectuate în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 297 din 6 iulie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea şi a anulat parţial decizia de impunere nr. 355/2009 şi decizia nr. 1036/155/2010 doar referitor la impozitul pe veniturile obţinute de nerezidenţi, în cuantum de 212.328 lei, precum şi accesoriile aferente, de 142.727 lei, dispunând exonerarea reclamantei de la plata sumelor menţionate.
Prin aceeaşi hotărâre instanţa a respins în rest acţiunea în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, dispunând respingerea acţiunii în ansamblu faţă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, în raport de restrângerea acţiunii prin precizarea formulată la termenul de judecată din 15 iulie 2010, urmează a analiza doar petitele privind impozitul pe dividende, majorarea bazei impozabile pentru impozitul pe profit şi impozitul pe veniturile nerezidenţilor.
Astfel, referitor la impozitul pe dividende, instanţa a reţinut că este corectă concluzia organelor fiscale privind nedeductibilitatea unor cheltuieli care nu au profitat societăţii reclamante, ci asociatului unic, fiind vorba de cheltuieli de cazare, lucrări de construcţii, textile şi confecţii, lenjerie, decoraţiuni şi tablouri, draperii, cuverturi, obiecte de inventar, ş.a.
În acest sens, instanţa a constatat că acele cheltuieli nu au servit activităţii economice a reclamantei, fiind astfel incidente prevederile art. 7 pct. 12 C. fisc., potrivit cărora „se consideră dividend din punct de vedere fiscal şi se supune aceluiaşi regim fiscal ca veniturile din dividende suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile furnizate în favoarea unui participant la persoana juridică, dacă plata este făcută de persoana juridică în folosul personal al acestuia”.
Referitor la autoturismul Audi achiziţionat în anul 2004, s-a reţinut că în mod corect au fost considerate ca nedeductibile cheltuielile cu amortizarea, reclamanta datorând impozitul pe dividende calculat de organele fiscale, fiind aplicabile dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. a) C. fisc., în conformitate cu care constituie un avantaj impozabil „utilizarea oricărui bun, inclusiv a unui vehicul de orice tip, din patrimoniul afacerii în scop personal”.
Sub acest aspect s-a constatat că nu se regăseşte excepţia prevăzută de acelaşi text de lege privind vehiculul ce asigură deplasarea spre şi de la locul de muncă, în condiţiile în care societatea dispunea deja de numărul de autoturisme necesare folosirii în interesul serviciului de către administratorul firmei şi de personalul care avea activitate de teren.
Referitor la majorarea bazei impozabile, instanţa a reţinut legalitatea şi temeinicia actului de control prin care s-a stabilit nedeductibilitatea unor cheltuieli în sumă de 398.278 lei.
Astfel, pentru suma de 30.735 lei, contravaloarea unor obiecte de mobilier necesare dotării spaţiilor din cadrul sediului social iniţial, aceste obiecte de inventar nu au fost facturate proprietarului imobilului la mutarea sediului şi nici nu s-au mai regăsit în evidenţele societăţii, instanţa reţinând că nu s-a făcut dovada casării lor.
Tot astfel, s-a constatat că au fost corect stabilite ca fiind nedeductibile cheltuielile cu amortizarea autoturismului Audi, de 21.534 lei şi respectiv Volkswagen Polo Sportline, de 33.540 lei, aceste măsuri fiind folosite în interesul personal al conducerii societăţii.
Cu privire la aceste cheltuieli, s-a constatat că amortizarea nu este justificată pentru autoturismele care exced numărului limitat de lege în a fi considerate ca fiind folosite în scopul desfăşurării activităţii.
Referitor la cheltuielile cu cazarea, instanţa a reţinut că acestea nu au caracter deductibil, de vreme ce reclamanta deţinea spaţii de cazare la sediul social, nefiind justificată cazarea consultanţilor la hoteluri în Timişoara.
Tot astfel, instanţa nu a stabilit caracterul deductibil al cheltuielilor efectuate pentru amenajarea grădinii de la sediul societăţii, de 25.922 lei, în raport de obiectul de activitate al firmei, cel de consultanţă.
De asemenea, au fost considerate nedeductibile cheltuielile cu închirierea unui autoturism Chevrolet Lacetti, precum şi cele efectuate cu transporturile autoturismelor Porsche pe ruta România-Franţa şi retur, în condiţiile în care reclamanta avea un parc de 13 autoturisme din care doar unul singur marca Porsche.
Instanţa a constatat ca fiind nedeductibile şi cheltuielile efectuate în Franţa pentru reparaţia autoturismului Porsche, din acte rezultând că acea cheltuială a aparţinut societăţii SA P. France şi nu reclamantei.
Nici cheltuielile cu contractarea unor servicii de consultanţă în cuantum de 238.553 lei efectuate în intervalul 2007-2008 nu au fost considerate deductibile, în cazul HME C. GmbH aceasta luând fiinţă ulterior datei facturării, iunie 2007, iar în situaţia serviciilor înregistrate la sfârşitul anului 2008, consultanţa nefiind încă prestată şi nici achitată de beneficiarul U.C.M. Reşiţa.
Pentru considerentele deja expuse, instanţa de fond a constatat că a fost bine calculată TVA suplimentară, cu referire la serviciile de consultanţă prestate de HME C. GmbH, această firmă fiind înfiinţată după data de emitere a facturii de consultanţă.
S-a reţinut şi faptul că este corectă recalificarea TVA colectată cu privire la serviciile de reparaţii/îmbunătăţiri achiziţionate de la SC S. SRL, pe factură apărând destinaţia amenajare spaţiu, iar, ulterior, punctul de lucru de pe str. Dorobanţilor fiind închis.
Au fost de asemenea considerate ca fiind eronată deducerea TVA pentru achiziţionarea autoturismului Volkswagen Polo, închirierea de autovehicule şi achiziţia serviciilor de transport intercomunitar pentru autoturismul Porsche, cheltuielile nefiind făcute în scopul realizării de venituri impozabile nedând dreptul nici la deducerea TVA, nefiind considerate ca fiind făcute în scopul operaţiunilor taxabile.
Din acelaşi considerent, instanţa a înlăturat apărarea reclamantei privind nedeductibilitatea TVA referitoare la facturile de cazare, achiziţia unor obiecte de inventar în imobilul aparţinând fostului asociat unic,precum şi achiziţia şi întreţinerea unei plantaţii de pomi fructiferi în Bocşa şi a unui teren construibil în Văliug, operaţiuni ce nu pot fi considerate livrări de bunuri, în condiţiile în care reclamanta nu realizează venituri din aceste investiţii.
Instanţa de fond a admis doar capătul de cerere privind impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi – persoane juridice, în valoare de 212.328 lei şi accesoriile aferente.
Astfel, cu privire la societatea germană S.R., s-a făcut dovada existenţei certificatului de rezidenţă fiscală, eliberat de autoritatea competentă, instanţa constatând că este lipsită de relevanţă traducerea documentului la o dată ulterioară realizării veniturilor de către acea firmă străină.
Pentru societatea franceză F.M., s-a constatat de asemenea, că reclamanta nu datorează impozitul pe veniturile nerezidenţilor, chiar dacă data eliberării certificatului de rezidenţă fiscală a fost 26 mai 2009, ulterioară realizării în 2005 a veniturilor, instanţa reţinând că normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în vigoare în anul 2005, prevedeau că se procedează la regularizarea impozitului în cazul în care certificatul de rezidenţă fiscală atestă că persoana juridică avea statutul de rezident în state cu care România are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri, în anul sau perioada obţinerii veniturilor.
Referitor la societatea elveţiană HME C. GmbH s-a constatat incidenţa pct. 15 alin. (2) din normele de aplicare a C. fisc. care vizează art. 118 din cod, potrivit cărora certificatul de rezidenţă fiscală trebuie să ateste calitatea de rezident ori în anul obţinerii veniturilor ori în perioada pentru care a fost emis documentul.
Or, în condiţiile existenţei convenţiei pentru evitarea dublei impuneri între România şi Elveţia şi a faptului că în certificatul de rezidenţă fiscală prezentat este menţionată începerea rezidenţei în anul 2007, s-a reţinut nelegalitatea stabilirii impozitului pe veniturile nerezidenţilor.
Împotriva sentinţei au declarat recurs atât reclamanta SC A.C.M. SRL cât şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În recursul societăţii s-a învederat că instanţa de fond a greşit, considerând că unele cheltuieli efectuate ar fi nedeductibile deşi rezultă că acestea au fost făcute în scopul realizării de profituri impozabile.
În acest sens, reclamanta a arătat că instanţa şi-a depăşit atribuţiile, calificând ca fiind efectuate în interesul unor persoane fizice şi nu al societăţii cheltuieli referitoare la cazare, obiecte de inventar, amortizarea autoturismelor Audi şi Volkswagen Polo Sportline, închirierea unui autoturism Chevrolet, transportul şi reparaţia altei maşini, amenajarea unei grădini la sediul societăţii, amenajarea spaţiilor de cazare şi cazarea unor consultanţi.
Toate aceste cheltuieli, a arătat reclamanta, au fost efectuate în interesul societăţii şi pentru imaginea acesteia, în baza principiului libertăţii de gestiune şi în scopul realizării de operaţiuni taxabile.
O altă critică adusă sentinţei de reclamantă este cea referitoare la impozitul pe dividende, arătându-se că au fost eronat încadrate ca achiziţii efectuate în favoarea asociatului bunuri şi servicii achiziţionate constând în obiecte de inventar, confecţii, textile, cazare, lucrări de construcţii, acestea fiind înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii şi nedemonstrându-se documentat că nu ar fi fost efectuate în interesul acesteia.
Referitor la amortizarea autoturismului Audi, s-a arătat de către reclamantă că a fost în mod greşit tratată ca dividend, ţinând cont că societatea avea 6 angajaţi ce desfăşurau activitate pe teren şi un număr de 5 maşini, iar obiectul de activitate, consultanţă în management, presupunea deplasarea la sediul clienţilor.
Tot astfel, s-a menţionat cu privire la cheltuielile pentru contractarea unor servicii de consultanţă, achiziţionate în anii 2007 - 2008, că acestea pot fi considerate deductibile, neinfluenţând impozitul pe profit pentru acea perioadă.
De asemenea, reclamanta a precizat că avea dreptul de a deduce TVA pentru operaţiunile realizate în interesul societăţii, nefiind datorată suma stabilită de organele de control fiscal.
Pârâta a criticat sentinţa sub aspectul admiterii petitului privind impozitul pe veniturile nerezidenţilor, în condiţiile în care nu s-a demonstrat existenţa certificatelor de rezidenţă fiscală la momentul realizării veniturilor.
Sub acest aspect, pârâta a arătat că documentele privind rezidenţa partenerilor străini ai reclamantei au fost prezentate după împlinirea termenului de prescripţie şi nici nu conţin menţiuni referitoare la statutul de rezident fiscal pe toată perioada de prescripţie prevăzută de legislaţia statului de rezidenţă.
În consecinţă, a învederat pârâta, au fost corect stabilite obligaţiile fiscale în sumă de 212.328 lei, la care se adaugă majorările şi penalităţile de întârziere în cuantum de 142.727 lei.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Astfel cum rezultă din probele administrate în cauză cheltuielile efectuate de reclamantă, motivate pe larg în considerentele sentinţei, nu au fost în mod evident aferente realizării veniturilor, prevederile legale în materie fiscală condiţionând deductibilitatea fiscală de existenţa unei legături directe cu veniturile obţinute de societate.
Referitor la impozitul pe dividende, s-a stabilit că în anul 2004 reclamanta a înregistrat cheltuieli cu cazarea, achiziţii confecţii, textile, decoraţiuni, tablouri, lenjerie, draperii, cuverturi, vase decorative, lucrări de construcţii, obiecte de inventar, care nu erau aferente activităţii economice a societăţii.
Deşi plata acestor bunuri şi servicii s-a făcut din conturile societăţii, faţă de caracterul bunurilor şi serviciilor achiziţionate, s-a reţinut corect că acestea nu au nici o legătură cu activitatea firmei şi nu concură la realizarea veniturilor acesteia, fiind utilizate de asociatul unic al reclamantei, motiv pentru care se justifică tratarea lor ca dividende pentru care se datorează impozitul aferent.
Cu privire la cheltuielile legate de amortizarea autoturismului Audi, concluzia instanţei corespunde situaţiei de fapt stabilite, reclamanta având în dotare în anul 2004 un număr de 5 autoturisme şi doar 4 persoane care le utilizau, dintre care două cu funcţie de conducere şi alte două cu muncă ce presupunea deplasarea pe teren.
Curtea reţine că nu este fondată nici critica formulată de reclamantă referitoare la impozitul pe profit, instanţa de fond interpretând corect prevederile art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. m) C. fisc., potrivit cărora pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cele efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, neavând acest caracter cheltuielile cu serviciile pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în vederea desfăşurării activităţii.
Curtea constată, faţă de lipsa legăturii cu obiectul de activitate al societăţii, că au fost în mod judicios considerate ca nedeductibile cheltuielile privind cazarea, amenajarea grădinii, cheltuielile de transport şi de închiriere autoturism, ca şi serviciile de consultanţă prestate de HME C. GmbH în baza unui contract încheiat anterior datei la are a fost înfiinţată firma elveţiană.
Sub acest aspect, instanţa de fond a interpretat corect caracterul ocazional al unor servicii prestate, necesitatea efectuării unor astfel de cheltuieli prin specificul activităţii nefiind demonstrată, ceea ce justifică stabilirea nedeductibilităţii lor.
Cu privire la susţinerea reclamantei privind dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată, se constată că instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 145 alin. (2) C. fisc., potrivit cărora persoana impozabilă are dreptul să deducă TVA aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile sau au legătură cu activitatea economică.
Sub acest aspect, instanţa de fond a motivat pe larg neîndeplinirea condiţiei de deductibilitate a achiziţiilor şi prestărilor de servicii, astfel încât şi critica privind TVA stabilită suplimentar este neîntemeiată.
Referitor la recursul declarat de pârâtă, ce vizează impozitul pe veniturile nerezidenţilor, criticile formulate nu sunt întemeiate.
În cauză, reclamanta a prezentat certificatele de rezidenţă fiscală ale celor trei societăţi străine partenere, în cadrul termenului de prescripţie, documentele respective conţinând menţiunea conform căreia beneficiarii au avut rezidenţă fiscală în perioada realizării veniturilor, devenind astfel aplicabile prevederile convenţiilor pentru evitarea dublei impuneri.
În raport de cele expuse, ambele recursuri declarate în cauză fiind neîntemeiate, vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A.C.M. SRL şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva sentinţei civile nr. 297 din 6 iulie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3245/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3265/2012. Contencios. Controlul averilor... → |
|---|
