ICCJ. Decizia nr. 3241/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3241/2012
Dosar nr. 8876/2/2010
Şedinţa publică de la 27 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta Federaţia Sindicatelor din Administraţia Naţională a Penitenciarelor a chemat în judecată Administraţia Naţională a Penitenciarelor pentru ca instanţa de judecată, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:
1. Suspendarea aplicării Deciziei Directorului General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor emisă în data de 09 august 2010 până la pronunţarea pe fondul cauzei, în conformitate cu prevederile art. 14-15 din legea contenciosului administrativ şi a actelor subsecvente acesteia;
2. Anularea Deciziei Directorului General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor emisă în data de 09 august 2010 şi a actelor prealabile întocmite pentru adoptarea acesteia şi punerea în aplicare a Legii 118/2010, emise de către unitate fără a exista norme metodologice de aplicare a acestei din urmă legi, dar cu încălcarea Legii nr. 330/2009, a O.U.G. nr. 1/2010 şi a O.M.J. nr. 622C/2010;
3. Înlăturarea stării de discriminare creată în raport cu alte categorii de salariaţi bugetari, excluşi de la aplicarea Legii nr. 118/2010 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu restituirea sumelor reţinute în mod abuziv şi totodată calcularea şi plata către angajaţi a dobânzii legale aferente sumelor reţinute abuziv, potrivit O.G. nr. 9/2000 aprobate cu modificări şi completări prin Legea nr. 356 din 6 iunie 2002
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin decizia nr. 4545 din 9 august 2010 conducerea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor a diminuat cu 25% toate drepturile salariale ale personalului pentru perioada 3 iulie – 31 decembrie 2010 cu singura motivaţie că se aplică Legea nr. 118/2010.
A mai arătat că s-a trecut la această diminuare fără a avea însă norme metodologice de aplicare a prevederilor acestei legi, deşi art. 55 din Legea nr. 24/2000 impunea un termen de emitere a acestor norme în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010 (3 august 2010).
Reclamanta a mai arătat că procedând în acest mod au fost încălcate prevederile art. 7 şi 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009, ale art. 5 din O.U.G. nr. 1/2010 şi ale art. 1 şi 3 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 622/C din 25 februarie 2010 şi că obligaţia instituită de Curtea Constituţională prin dispozitivul deciziei sale din 4 noiembrie 2009 a fost grav şi iremediabil încălcată, determinându-o să se adreseze instanţei de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3459 din 16 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate atât cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 4545 din 9 august 2010 emisă de A.N.P., cât şi cererea de anulare a acestei decizii.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
Legea nr. 118/2010 a făcut obiectul controlului constituţional iar Curtea Constituţională a constatat că acest act normativ este constituţional.
Astfel, referitor la cazul bine justificat, instanţa a reţinut că, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, invocarea unor presupuse ilegalităţi care afectează actul administrativ atacat fără un minim probatoriu care să conducă la concluzia că suspendarea se impune pentru evitarea unor consecinţe grave, nu poate fi asimilată cazului bine justificat.
De asemenea, a reţinut că nici cea de a doua condiţie impusă de art. 14 din lege, respectiv iminenţa producerii unei pagube pe care ar suferi-o reclamanta, nu poate fi reţinută, nefăcându-se dovada în acest sens.
Referitor la capătul de cere privind anularea actului administrativ ca nefondat instanţa de fond a avut în vedere faptul că actul administrativ prin care s-a lua măsura diminuării cu 25% a salariilor a fost emis în temeiul şi pentru punerea în executare a unor norme legale, respectiv dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010.
S-a mai reţinut că Legea nr. 118/2010 a fost supusă controlului Curţii Constituţionale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, la pct. 1 a constatat că „dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituţionale”.
Instanţa de fond a mai avut în vedere şi faptul că măsurile dispuse prin Legea nr. 188/2010 şi măsura contestată de reclamant sunt în acord şi cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale întrucât această diminuare temporară a avut loc în temeiul şi în condiţiile legii, nefiind încălcate dispoziţiile convenţiei.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs reclamanta Federaţia Sindicatelor din Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de fost este netemeinică, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, referitor la soluţia suspendării deciziei din 9 august 2010 recurenta susţine că prin adoptarea acestei decizii au fost încălcate dispoziţiile legale în materie, referitoare la plata drepturilor salariale cuvenite funcţionarilor publici cu statut special prin reducerea unilaterală a drepturilor salariale din iniţiativa angajatorului.
Cât priveşte condiţia prevenirii unei pagube iminente s-a reţinut că este îndeplinită şi că aceasta constă în reducerea drepturilor salariale cu 25%, periclitând siguranţa specială şi economică a angajatului.
Cu privire la fondul cauzei s-a reţinut că în mod greşit instanţa de fond a constatat că decizia a cărei anulare se solicită a fost emisă în temeiul şi pentru punerea în executare a unor măsuri „legale” prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010.
Ori, prin aplicarea acestei măsuri s-a dispus în mod unilateral restrângerea exerciţiului dreptului la muncă, fiind afectat dreptul salarial care reprezintă un bun, ca drept fundamental astfel cum prevede şi C.E.D.O.
Atâta vreme cât C.E.D.O. a statuat că noţiunea de „bun” reprezintă orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică, dreptul la salariu este asimilat dreptului de proprietate astfel că în mod cert sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O.
Recursul este nefondat.
Măsura contestată de recurentă, cea privind reducerea salariilor cu 25%, a fost luată în baza şi în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituţionalitate.
În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 şi nr. 874 din 25.06.2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, stabilind ca fiind constituţionale dispoziţiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
În considerentele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, s-a reţinut faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizaţiei /soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluţie legislativă a fost determinată de apărarea securităţii naţionale. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de securitate naţională din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului – precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului”.
S-a concluzionat de Curtea Constituţională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.
În consecinţă, având în vedere considerentele Curţii Constituţionale, în mod corect prima instanţă a apreciat că soluţia de respingere a acţiunii este legală în raport cu legislaţia naţională.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. vizând respectarea proprietăţii asupra bunurilor, prin adoptarea Legii nr. 118/2010, în condiţiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul său la încasarea integrală a salariului, Înalta Curte reţine că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă şi definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanţiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exerciţiului respectivului drept, în acord cu dispoziţiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.
Dincolo de existenţa unei ingerinţe din partea autorităţilor statului în exercitarea unui drept fundamental al recurentului-reclamant, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care măsura nu a afectat substanţa dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, şi s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii, respectiv cauza Broniowski c. Polonia, potrivit căreia, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară.
În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului.
Trebuie subliniat şi faptul că în privinţa adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a se pronunţa atât cu privire la existenţa unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât şi cu privire la alegerea modalităţilor concrete de aplicare a acestei reglementări.
În acest context Înalta Curte apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurentului reclamant, în condiţiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigenţa de interes general a restabilirii echilibrului bugetar şi imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariaţi vizaţi.
Cauza Mureşanu contra României nu reprezintă un precedent pentru speţa de faţă, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obţinuse o hotărâre judecătoreasca prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz "bun" în sensul convenţiei era creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca executorie. Deci, situaţia privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
Pe de alta parte,C.E.D.O. face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croaţiei, Hotărârea din 20 mai 2010, parag nr. 58). Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţa poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o baza suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, parag. nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de fata, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingere adusă însăşi substanţei dreptului şi a analizat respectarea principiului proporţionalităţii, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 39 şi 41).
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 Cod procedura civilă, urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Federaţia Sindicatelor din Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei civile nr. 3459 din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 3236/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3262/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
