ICCJ. Decizia nr. 330/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 330/2012
Dosar nr. 125/46/2011
Şedinţa publică de la 25 ianuarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa nr. 194/F-CONT din 9 martie 2011, Curtea de Apel Piteşti - secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.A.E. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi pe cale de consecinţă a obligat pârâta să emită decizia pentru imobilele ce fac obiectul deciziei nr. 146 din 24 martie 2011.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din probatoriul administrat, instanţa de fond a reţinut că autoarea reclamantei, M.A., a înaintat notificările din 30 mai 2001 şi 21 iunie 2001, cu privire la restituirea în natură a imobilelor conac, plus dependinţe precum şi a terenului în suprafaţă de 5 ha., situate în comuna Desa, judeţul Dolj, către SC A. SA Craiova. La pct. 3 al celei de-a doua notificări, se specifică ataşarea înscrisurilor doveditoare, constând în actele de stare civilă şi actele de proprietate pentru imobile, atestându-se respectarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001. Este evidenţiată, totodată, calitatea de moştenitoare a autorului C.D. şi exproprierea abuzivă a acestuia.
Prin Decizia nr. 146 din 24 martie 2010, emisă de SC A. SA Craiova, prin lichidator, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilelor, stabilindu-se dreptul la despăgubiri, cu înaintarea notificărilor şi a înscrisurilor aferente către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.P.R. După cum rezultă din factura fiscală din data de 04 iunie 2010, SC A. SA Craiova, a transmis pârâtei decizia şi înscrisurile.
Mai reţine instanţa de fond că pârâta neagă primirea dosarului, deşi din gramajul evidenţiat în facturile poştale înaintate de deţinătoarea terenurilor către reclamantă pârâtă, rezultă că, în afara deciziei, au fost înaintate şi înscrisurile.
Consideră instanţa de fond că pârâta nu a verificat baza de date, lăsând în mod nejustificat nesoluţionată cererea formulată de către reclamantă, ceea ce a condus la încălcarea dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, aşa încât s-a impun ca acţiunea să fie admisă, iar pârâta să fie obligată să soluţioneze dosarul reclamantei şi să emită o decizie pentru imobilele ce fac obiectul Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010, emisă de SC A. SA Craiova.
În ceea ce priveşte capătul nr. 2 al acţiunii constată instanţa de fond că nu poate stabili prejudiciul viitor pentru a dispune obligarea pârâtei la pata penalităţilor de întârziere şi daunelor morale, deoarece emiterea deciziei poate fi condiţionată de diligenţa ambelor părţi, inclusiv a reclamantei care trebuie să-şi dovedească dreptul de proprietate asupra bunurilor.
De asemenea, se mai apreciază că, cererea sub toate aspectele este şi prematur formulată, nefiind posibilă anticiparea şi cuantificarea faptului că, nu se va conforma hotărârii judecătoreşti pronunţată de instanţă, iar dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, impun ca amendarea conducătorului unităţii să intervină numai dacă nu s-a conformat hotărârii definitive şi irevocabile în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, trebuie citat în cauză conducătorul autorităţii publice.
2. Recursurile declarate în cauză
Împotriva sentinţei nr. 194/F-CONT din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti - secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cât şi reclamanta A.A.E., în temeiul art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susţinut, în esenţă, următoarele:
2.1 Prin recursul formulat, în temeiul art. 304 C. proc. civ., recurenta – pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor susţine că în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de fond a admis cererea reclamantei şi a dispus obligarea la emiterea deciziei, fără a ţine cont de aspectele obiective ale soluţionării dosarului de despăgubire al reclamantei nr. 48738/CC dar şi de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entităţi, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluţionare a cererilor.
Mai arată recurenta-pârâtă că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie soluţionat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca raţiune asigurarea unei proceduri unice şi corecte pentru toate persoanele aflate în situaţii similare.
Se mai arată că în privinţa reclamantei au fost parcurse etapele procedurii administrative, dosarul fiind analizat în privinţa legalităţii cererii de restituire în natură a imobilului, prilej cu care s-a constatat că din înscrisurile depuse la dosarul înregistrat sub nr. 48738/CC rezultă faptul că imobilul notificat era la momentul preluării abuzive, în proprietatea lui D.C. iar reclamanta nu a făcut dovada calităţii de moştenitor al acestuia, precum şi lipsa unor înscrisuri di care să rezulte suprafaţa chioşcului din cărămidă pentru care se acordă beneficii, pentru a se putea aprecia, astfel, asupra măsurilor reparatorii pentru întreg imobilul.
Mai susţine recurenta-pârâtă că în condiţiile în care entitatea care a emis decizia privind soluţionarea notificării în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu îşi îndeplineşte obligaţia de a transmite dosarul aferent unei astfel de decizii conţinând toate înscrisurile doveditoare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra întregului imobil notificat, nu este posibilă evaluarea respectivului imobil, respectiv emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire.
Mai arată recurenta-pârâtă că, în mod greşit instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că etapa evaluării este condiţionată, în privinţa dosarului, de clarificarea aspectelor legate de calitatea de moştenitor şi de întinderea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul notificat.
În concluzie, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat cauza reţinând încălcarea principiului termenului rezonabil, deşi soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite.
2.2 Prin recursul formulat, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., reclamanta A.A.E. susţine, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a respins capătul doi de cerere care viza tocmai aspecte ce asigură punerea în executare a deciziei instanţei.
Astfel, arată recurenta-reclamantă că instanţa de fond trebuia să stabilească un termen, rezonabil de la data comunicării sentinţei, şi nu de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, cu eludarea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Mai susţine recurenta-reclamantă că cererea sa nu este prematură, întrucât amenda prevăzută de art. 24 alin. (2) este aplicată în temeiul art. 18 alin. (6), care nu prevede nicio condiţie prealabilă pentru aplicarea amenzii, de genul să fie rămasă irevocabilă hotărârea sau să fi expirat termenul pentru executare.
În condiţiile în care instanţa stabileşte o obligaţie, consideră recurenta-reclamantă că aceasta poate să stabilească şi sancţiunile de care este pasibil pârâtul, în cazul în care nu respectă obligaţia impusă.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri declarate în cauză, pentru considerentele arătate în continuare.
3.1 Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-pârâtă procedează, cu mici nuanţe, la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiţii în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor motive de recurs, în sensul art. 304 C. proc. civ.
În acest context Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că este de necontestat faptul că recurenta nu a respectat dispoziţiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului nr. 48738/CC, aferent Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010, emisă de SC A. SA Craiova în favoarea reclamantei.
Este fără putere de tăgadă că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, poate să procedeze discreţionar, manifestând pasivitate sau arogându-şi atribuţii ce nu i-au fost conferite de legiuitor, în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 şi să aducă astfel, atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Chiar daca Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen de soluţionare a dosarelor înregistrate în baza Titlului VII al legii, instanţa de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligaţia a-şi exercita atribuţiile în limitele legii şi de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depăşit în raport cu data înregistrării dosarului şi a documentaţiei aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamantei.
Pentru respectarea termenului rezonabil, recurenta era obligată să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, procedura administrativă a debutat la data de 30 mai 2001 prin formularea notificării către SC A. SA Craiova şi nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire
Nu pot fi primite nici criticile referitoare la, justificarea duratei termenului, prin necesitatea completării dosarului aferent Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010 în condiţiile în care, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, din prevederile legale aplicabile nu rezultă că, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar avea competenţa de a exercita un control de legalitate asupra Deciziilor, cu excepţia unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16 alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de respingere în natură.
Aşadar, punând în discuţie toate operaţiunile administrative care au stat la baza actului de soluţionare a notificării şi reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă, recurenta îşi depăşeşte competenţele legale, iar procesul de acordare a măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat.
3.2 Este de necontestat că la cererea părţii interesate, instanţa de contencios administrativ, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, poate stabili, în temeiul art. 18 alin. (6) din LCA, prin dispozitivul hotărârii pronunţate, un termen de executare a obligaţiilor stabilite în sarcina unei autorităţi publice, sub sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2), în cazul nerespectării acestui termen.
Faptul că instanţa de fond a apreciat că în cauză nu se impune stabilirea, potrivit art. 18 alin. (6) din LCA, a unui termen de executare a obligaţiei de emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire nu lipseşte de eficienţă hotărârea pronunţată, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs, în raport de prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, care stabilesc, în absenţa unui termen prevăzut în cuprinsul acesteia, un termen legal în care autoritatea publică este obligată să-şi îndeplinească această obligaţie, respectiv 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Totodată, sancţiunile prevăzute de art. 24 alin. (2) din LCA se aplică doar pentru neexecutarea fie în termenul legal prevăzut de art. 24 alin. (1) din LCA fie în termenul stabilit de instanţa de contencios administrativ, în condiţiile art. 18 alin. (6) din acelaşi act normative, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, aşa încât în mod corect instanţa de fond a respins cererea privind obligarea autorităţii pârâte la plata unor despăgubiri pentru întârziere, în condiţiile în care aceasta nu poate fi prezumată în culpă de neexecutare înainte de expirarea termenului legal de executare.
Totodată, dat fiind faptul că art. 24 alin. (2) din LCA sancţionează refuzul de conformare a autorităţii publice faţă de dispoziţiile unei hotărâri irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ pentru ca sancţiunea pecuniară de 20% din salariul minim brut pe economie să fie aplicată este necesar să se stabilească atitudinea culpabilă a conducătorului autorităţii publice pârâte cu privire la neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, ceea ce nu este cazul în cauză în condiţiile în care o astfel de procedură este subsecventă actualei etape judiciare.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, ambele recursuri declarate în cauză, se privesc ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de A.A.E. şi de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 194/F-CONT din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti - secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3290/2012. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 3341/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
